A doua zi după ce am coborât din canion, m-am trezit de dimineață și m-am apucat să-mi strâng lucrurile risipite prin casa lui Gogol. Le-am pus pe toate lângă ușă, apoi am ieșit pe terasă, cu cafeaua. Și cum stăteam eu așa, savurând tot ce se putea savura, numai ce-l văd pe Ares, câinele curții, jucându-se cu ceva care inițial mi s-a părut a fi o bucată de cauciuc din cel pe care-l foloseam în copilărie pentru confecționat praștii. Îl arunca, îl prindea, îl scutura, ce mai, o joacă necurmată. M-am apropiat și, ce să vezi: era un pui de veveriță. Am scos repede niște grăunțe de câini și le-am pus lângă scări, Ares s-a repezit să le înfulece, iar eu am apucat puiul de coadă și l-am dus pe balustrada terasei.
Nu era mort. Nu mișca și nu deschidea ochii, dar respira cu o frecvență incredibilă. I-am spus câteva cuvinte de încurajare, l-am mângâiat, dar n-a avut reacție. I-am picurat lapte pe botic, însă nu părea să fie interesat. Cred că se resemnase cu gândul că va muri și acum tot ce i se întâmpla făcea parte din agonie.
După un timp, s-au sculat și ceilalți. Gogol i-a dus puiul Danei, care l-a ținut în dreptul inimii și l-a tot mângâiat. După vreo oră, a dat primele semne că se trezește. I-au dat niște apă, apoi niște lapte, apoi l-au pus într-o cutie.
A venit apoi Eliza, care a preluat pacientul. L-a hrănit, l-a îngrijit, apoi l-a dus la veterinar, care a recomandat lapte praf. Zis si făcut. După încă o zi, puiul s-a înzdrăvenit complet.
In final, a primit numele Raul, în cinstea celui care l-a scos din colții câinelui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu