duminică, 9 august 2015

Miel

Pe vremea aia încă mai înţelegeam
limba animalelor - aşa se face că am aflat
de la o mierlă despre cascada ascunsă între
stâncile cele înalte, unde poţi bea apă vie
şi asta te va face nemuritor.
Să fi avut 12 ani când am plecat la drum...
Nimeni nu cunoştea traseul, dar eu
ascultam ce vorbesc animalele pădurii
şi apucam drumul cel drept - pe la Albia Vulpii,
către Poiana cu Şopote, prin Vadul Uriaşului,
mai sus, tot mai sus, până la punctul
numit Greabănul Ursului, cunoscut de cerbi
şi de lupi sub numele simplu G.
Acolo erai tu, aşezată pe o piatră,
cu sânii necopţi şi pulpele dezgolite,
chemându-mă ca pe un miel destinat
sacrificiului şi eu am stat în cumpănă
precum oricare dintre inocenţii lumii.
Până la cascadă mai sunt doar câţiva paşi,
strigau caprele negre şi acvilele de stâncă,
doar câţiva paşi, strigau, până când dintr-odată
nu am mai înţeles ce spun şi am auzit vocea ta
alintându-mă - dragostea mea şi iubitul meu.
Atunci ne-am prins mâinile şi am coborât
pe la Vadul Uriaşului, prin Poiana cu Şopote,
către Albia Vulpii, mai jos, tot mai jos
şi când aproape să ajungem aveam amândoi părul alb
şi pe mine mă frământa dorul punctului G,
unde mă oprisem cândva la numai câţiva paşi
de cascada cu apă vie a nemuririi.

Am plecat din nou şi am rătăcit prin hăţişuri,
cu pas tot mai rar, cu inima tot mai grea...
Din nou am urcat prin locurile pe care odinioară
le ştiam după nume şi am ajuns într-un târziu
să văd, printre trunchiuri, Greabănul Ursului şi piatra
pe care acum stătea altcineva, cu trupul
înfăşurat în veşmânt preoţesc şi chipul ascuns
într-o glugă de sub care am auzit chemându-mă
ca pe un miel destinat sacrificiului.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!