Carevesăzică, acum exact o săptămână, am mers împreună cu mai multă lume la canionul Şapte Scări. Nu mai fusesem până atunci şi eram foarte curios să văd peisajele. Eram în total 6: Gogol, Dana, fratele Danei, soţia lui, fata lor - Eliza şi cu mine. O excursie banală, care însă avea să se transforme într-o aventură de neuitat.
Nu are sens să povestesc toate micile întâmplări şi întâlniri de pe drum. O să pun, eventual, câteva poze cu drumeţi coborând pe cablurile tirolienei. Am ajuns la cabană, acolo unde se găsesc bilete pentru canion, le-am cumpărat, am primit brăţări de hârtie cu nişte coduri pe ele şi ne-am dus la punctul de plecare - cel din poză. Cu excepţia lui Gogol şi a mea, ceilalţi au urcat primul rând de trepte metalice şi s-au dus în traseu. M-am apucat şi eu de scară. Am urcat mai bine de trei sferturi din ea când, brusc, m-a străbătut un junghi în umărul stâng şi aproape am scăpat bara de metal din mâna. Am dat să încerc din nou, junghiul a revenit. Era clar - lucrul asta avea să se întâmple până sus. Era vorba de mai vechea mea problemă, pe care am tot amânat să o rezolv prin fizioterapie, aşa cum mi-a spus medicul de familie.
Am coborât şi i-am spus lui Gogol că nu sunt sigur că voi putea urca. El a insistat - hai, hai, că nu e aşa dificil etc. M-am dus la cetăţeanul care verifică dacă ai brăţară validă şi l-am întrebat: câte rânduri de scări sunt? A zis că 10 şi că al treilea este foarte înalt. I-am spus ce problemă am şi a zis că în locul meu el nu ar urca. Bun. M-am sucit, m-am învârtit, mi-am mişcat braţul în diverse poziţii şi am constatat că nu pot să fac ce vreau cu el, aşa că până la urmă am decis: cobor la cabană, care e la numai două minute de intrarea în canion şi îi aştept acolo pe ceilalţi. Tura durează circa 40 de minute, aşa că până să vină ei aveam timp berechet să beau o bere. Gogol a urcat şi el, iar eu am mers la cabană. N-aveau decât Ciucaş, dar deh, ce să fac, să stau pe uscat?
După ce au cam trecut cele 40 de minute, am început să văd coborând persoane care urcaseră după grupul nostru. Ce să fie, mă întrebăm, aşa de încet să meargă ei? M-am gândit brusc că trebuie să se fi întâmplat ceva. M-am uitat la telefon - aveam două apeluri nepreluate de la Gogol. Am sunat înapoi, dar bineînţeles că reţeaua era ocupată. În acel moment am fost absolut sigur că se întâmplase ceva ieşit din comun. Singura idee care mi-a venit a fost că grupul, ajungând în vârf, hotărâse să meargă până la Piatra Mare, ceea ce ar fi însemnat vreo trei ore dus-întors. Probabil că Gogol mă sună să-mi spună să cobor şi să aştept la maşină.
Am mai luat o bere şi n-am apucat să beau jumătate când am văzut-o pe Eliza coborând cu oarece viteză, urmată de mama ei. Când au ajuns aproape, Eliza a spus: "Şi-a rupt Dana piciorul!"
Am întrebat cum: alunecase pe o porţiune mai lucioasă de stâncă şi glezna stângă era fracturată. Dumnezeule, exact ce păţisem eu acum mai bine de 15 ani, la Sinaia, coborând de la Cota 1400! Mi-am adus brusc aminte de momentele alea: durerile, operaţia, ghipsul, şurubul, apoi, după câţiva ani, a două operaţie, pentru scoaterea şurubului. Sincer, parcă s-a strâns carnea pe mine la gândurile astea.
Am coborât şi i-am spus lui Gogol că nu sunt sigur că voi putea urca. El a insistat - hai, hai, că nu e aşa dificil etc. M-am dus la cetăţeanul care verifică dacă ai brăţară validă şi l-am întrebat: câte rânduri de scări sunt? A zis că 10 şi că al treilea este foarte înalt. I-am spus ce problemă am şi a zis că în locul meu el nu ar urca. Bun. M-am sucit, m-am învârtit, mi-am mişcat braţul în diverse poziţii şi am constatat că nu pot să fac ce vreau cu el, aşa că până la urmă am decis: cobor la cabană, care e la numai două minute de intrarea în canion şi îi aştept acolo pe ceilalţi. Tura durează circa 40 de minute, aşa că până să vină ei aveam timp berechet să beau o bere. Gogol a urcat şi el, iar eu am mers la cabană. N-aveau decât Ciucaş, dar deh, ce să fac, să stau pe uscat?
După ce au cam trecut cele 40 de minute, am început să văd coborând persoane care urcaseră după grupul nostru. Ce să fie, mă întrebăm, aşa de încet să meargă ei? M-am gândit brusc că trebuie să se fi întâmplat ceva. M-am uitat la telefon - aveam două apeluri nepreluate de la Gogol. Am sunat înapoi, dar bineînţeles că reţeaua era ocupată. În acel moment am fost absolut sigur că se întâmplase ceva ieşit din comun. Singura idee care mi-a venit a fost că grupul, ajungând în vârf, hotărâse să meargă până la Piatra Mare, ceea ce ar fi însemnat vreo trei ore dus-întors. Probabil că Gogol mă sună să-mi spună să cobor şi să aştept la maşină.
Am mai luat o bere şi n-am apucat să beau jumătate când am văzut-o pe Eliza coborând cu oarece viteză, urmată de mama ei. Când au ajuns aproape, Eliza a spus: "Şi-a rupt Dana piciorul!"
Am întrebat cum: alunecase pe o porţiune mai lucioasă de stâncă şi glezna stângă era fracturată. Dumnezeule, exact ce păţisem eu acum mai bine de 15 ani, la Sinaia, coborând de la Cota 1400! Mi-am adus brusc aminte de momentele alea: durerile, operaţia, ghipsul, şurubul, apoi, după câţiva ani, a două operaţie, pentru scoaterea şurubului. Sincer, parcă s-a strâns carnea pe mine la gândurile astea.
După câteva minute, au apărut doi salvamontişti. Au luat-o pe Dana cu o targă, la transportul căreia au ajutat şi Gogol şi Ion şi doi băieţi care coborau dinspre canion. A venit apoi maşina de teren a celor care administrează tiroliana şi a dus-o pe Dana până la o Dacie papuc a unei autorităţi forestiere, pe care o văzusem parcată între nişte fagi. În Dacia asta am intrat şi noi, ceilalţi şi am ajuns până la asfalt. N-a durat 10 minute şi a apărut maşina SMURD de la Braşov.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu