La 30 noiembrie 1900, se stingea, la Paris, scriitorul care mi-a marcat puternic şi ireversibil adolescenţa şi tot ce-a urmat - e vorba despre Oscar Wilde. Corect ar fi să scriu, de fapt, că nu Wilde, ci romanul lui - "Portretul lui Dorian Gray" a fost cel care m-a influenţat într-un mod atât de brutal încât şi azi, la 52 de ani, puterea acestei cărţi se manifestă în mine. Nu ascund că îl consider responsabil pe Wilde pentru faptul că viaţa mea a părăsit, în tinereţe, căile clare, bătătorite, pe care mergeau cei dintr-o generaţie cu mine şi pe care au mers miliarde de oameni de-a lungul veacurilor, pentru a o lua prin ţinuturi sterpe, cu relief nesigur, unde nu te întâlneşti decât cu propria solitudine şi, rareori, cu fiinţe taciturne, ciudate, întoarse către ele însele. Cinismul, duplicitatea personajelor, modul lipsit de scrupule în care îşi folosesc inteligenţa pentru satisfacerea pasiunilor joase, m-au făcut să spun despre "Portretul lui Dorian Gray" că este o carte crudă.
