Eminescu la Vanghelie

Despre Eminescu, amintirile curgeau la laşi, căci aici şi-a petrecut dânsul o bună parte din viaţa-i amărâtă. 

Intr’o odăiţă mică din rândul de jos al vechiului hotel Vanghelie, pe atunci proprietatea lui Vasile Sion Gherei, tatăl d-lui Petru Sion, se auzi într’o seară un schimb de voci, între nişte cântăreţe şi un om de statură potrivită, cu ochii mari, negri, visători, cu o musteaţă neagră, cu o pălărie înaltă tot neagră și îmbrăcat cu un palton bătând într’o culoare verzie, din buzunarul căruia scotea nişte alune şi le mânca: „Fräulein... fräulein, machen sie auf, geh... zum teufel...“

Întrebarea iarăşi se repeta cu aceleaşi replici. Una din cântăreţe văzând că supărăciosul musafir nu se mai îndepărta, a ieşit foarte furioasă afară şi a început a-l îmbrânci de la uşă, ţipând şi înjurând. El însă nu se da dus, ci voia cu orice preţ să intre. Era în vocea sa ceva rugător şi melancolic: „Fräulein... fräulein, biete sie...“

Interveni un chelner: „Ce vrei d-le... ce cauţi“. Jar el drept răspuns rădică bastonul: „Par’că nu te văd că eşti o liftă spurcată, pleacă de aici, că’ţi sfărâm capul“. Chelnerul a început a alerga înspre strada Baston la deal, chemând un sergent. „Sergent, iaca Eminescu nebunu“. Sergentul sosit încinse o luptă, din care deodată bastonul lui Eminescu nimerise bine de câteva ori pe sergent, care l’a lăsat pentru moment şi a început a fluera până când i’au mai venit şi alţii în ajutor.

Încăput pe mâna a trei sergenţi, de data aceasta Eminescu a trebuit să cedeze. Toţi trei au început a-l târâi pe strada Mitropoliei şi, din când în când, sbătându-se între ei îşi întorcea privirea zâmbind dulceag cântăreţelor cari se uitau satisfăcute cum poliţia trata pe supărăciosul lor prieten. Eminescu de la o vreme, se ruga de sergenţi să-l lase că merge el... Avea fisionomia sa o atitudine de adâncă melancolie şi tristeţă.

Ajuns împreună cu sergenţii cari-l conduceau, în dreptul librăriei Şaraga, care pe atunci era instalată în strada Golia, în faţa caselor Neuschotz, se opri la vitrină şi privi lung dispreţuitor la nişte cărţi, apoi repede se furişă înăuntru, le luă şi începu a le rupe furios. Băiatul din prăvălie începu a striga. Sergenţii de abea-l liniştiră şi-l scoaseră afară. Una din cărţi nu i-o putură scoate din mâini şi ieşind cu ea afară, urma a o sfâşia în mii de bucăţele, cu o durere şi nişte gemete surde, cari produseră o milă de neînchipuit... Erau foi din volumul său de versuri!

Cobori în jos luceafăr blând,

Alunecând pe-o rază 

Pătrunde ’n casă şi în gând 

Şi viaţa-mi luminează...

L'au dus la comisie şi aici cerea necontenit de la toţi să se ducă cineva până la Vasile Burlă, profesorul de la Liceul Naţional, să vină la el. Burlă a venit repede, iar după câteva momente eşiau amândoi, Eminescu povestindu’i ceva foarte hazliu, iar Burlă mustrându'l.

Din volumul „Iașii de odinioară” de Rudolf Suțu, Iași 1923