Mici intamplari cu animale (83)

Roi  de  buburuze

De obicei vedem singuratică această gîză drăguţă, simpati­zată de toţi şi alintată cu fel de fel de nume: buburuză, mămăruţă, vaca domnului şi cîte altele. Vine de undeva şi se opreşte pe haine sau pe o frunză de pe care o culegem. O aşe­zăm în palmă şi, după cîteva clipe de nehotărîre, începe să-şi mişte trupuşorul acoperit cu aripi boltite, roşii, strălucitoare. Nici nu-i prea vezi picioarele, care lucrează mărunt sub ţestul spatelui. În fine, ajunge în vîrful unei deget, stă, parcă ar gîndi în care parte a lumii să o ia, începe să pîlpîie din aripile externe punctate cu negru, le deschide larg, le desface apoi şi pe cele membranoase şi pleacă deodată în zbor mai repede decît te-ai fi aşteptat. Dacă cel ce i-a dat drumul e flăcău sau fată şi a spus versul „magic"  trebuitor, buburuza, prin direcţia zborului ei, îi arată,  fără greş — aşa zice credinţa populară — încotro se va însura sau se va manta.

Gărgărița

Ieri, după ce a venit de la şcoală, Maria a reuşit să găsească pe undeva prin casă o gărgăriţă. A venit cu ea la mine să mi-o arate şi apoi am avut o mică discuţie de ordin lexical, să zicem. „De ce zic oamenii gărgăriţă? Doar e buburuză!”, m-a întrebat. Iar eu i-am spus câteva chestii, atât cât mă pricep, despre dialecte. Dar eu ştiu ce o frământă: faptul că de când era mică, îi spun „buburuza lui tata” şi acum ar putea exista riscul să-i spun, dintr-odată, „gărgăriţa lui tata”. I-am sugerat să o ducă pe balcon, dar a preferat să o pună undeva în dormitor.