Roi de
buburuze
De obicei vedem
singuratică
această gîză drăguţă, simpatizată de toţi şi alintată cu fel de fel de nume: buburuză, mămăruţă, vaca domnului şi cîte altele. Vine de undeva şi se opreşte pe haine sau pe o frunză de pe care o culegem. O aşezăm în palmă şi, după cîteva clipe de nehotărîre, începe să-şi mişte trupuşorul acoperit cu aripi
boltite, roşii,
strălucitoare.
Nici nu-i prea vezi picioarele, care lucrează mărunt sub ţestul spatelui. În
fine, ajunge în vîrful unei deget, stă, parcă ar gîndi în care parte a lumii să o ia, începe să pîlpîie din aripile externe punctate cu negru, le deschide
larg, le desface apoi şi pe cele membranoase şi pleacă deodată în zbor mai repede decît te-ai fi aşteptat. Dacă cel ce i-a dat drumul e flăcău sau fată şi a spus versul „magic" trebuitor, buburuza, prin direcţia zborului ei, îi arată, fără greş — aşa zice credinţa populară — încotro se va însura
sau se va manta.