Termenele lui Buzzati

Echivalenţă

La un moment dat, faimosul medic, în camera bolnavului, îi făcu un semn aproape imperceptibil soţiei bolnavului şi, cu un surâs blând, se îndreptă către uşă. Doamna intui.

Ajunşi pe coridor, medicul luă un aer pe deplin potrivit cu ocazia, profund uman şi înţelegător, îşi drese vocea:

— Doamnă, spuse, este datoria mea obliga­torie, din păcate, să vă înştiinţez... că soţul dumneavoastră...

— E grav?

— Doamnă, spuse el, din păcate, situaţia este de aşa natură... Trebuie să fim conştienţi că...

— Nu, să nu-mi spuneţi!... Adică...

— Întocmai, doamnă... Nu trebuie, nu trebuie sub nici o formă să grăbim lucrurile... dar să spu­nem... să spunem... în trei luni... da, da, putem să spunem trei luni...

— E condamnat ?

— Providenţa nu are margini, stimată doamnă. Dar, din câte ne poate spune sărmana noastră ştiinţă... vă repet... maxim trei luni... trei luni...

Un nod puternic i se puse în gât. Aproape că se făcu ghem. Îşi acoperi faţa cu mâinile. Hohote sălbatice de plâns o zguduiau.

— Doamne, Doamne, sărmanul meu Giulio!

Când iată că ilustrul doctor ce stătea la căpătâiul bolnavului, clipind aproape imperceptibil, o invită pe soţia bolnavului să iasă. Şi ea înţelese.

O dată ieşiţi, medicul închise încet uşa camerei. Apoi se adresă femeii cu vocea catifelată folosită la ocazii importante:

— Doamnă, spuse, pentru un medic aceasta este o îndatorire extrem de neplăcută. Totuşi, trebuie să fiu sincer... Soţul dumneavoastră...

— E foarte grav ?

— Doamnă, făcu el coborând şi mai mult tonul, pentru mine este un motiv de profundă neplăcere... dar e totuşi indispensabil ca dumneavoastră...

— Atunci, cred că trebuie să înţeleg...

— Să ne înţelegem, ar fi total deplasat să anticipăm evenimentele... Ne rămâne, presupun, un oarecare răgaz... un an... cel puţin un an...

— Deci e incurabil ?

— Nimic nu e incurabil, doamnă, nici măcar miracolele. Dar, din câte îmi îngăduie ştiinţa să înţeleg... aş spune că un an...

Sărmana tresări brusc, plecându-şi capul, îşi acoperi ochii cu mâinile şi izbucni într-un plâns disperat:

— Vai, bietul meu pui!

La un moment dat însă, privirea marelui clinician şi cea a soţiei bolnavului se întâlniră. Şi ea înţelese că bărbatul o invita să iasă.

Aşadar, îl lăsară pe bolnav singur. Afară, după ce închise uşa, profesorul, cu voce gravă, dar totodată pătrunsă de participare afectivă, murmură:

— E trist, credeţi-mă, pentru un doctor, să îndeplinească anumite datorii neplăcute... Uitaţi,

doamnă, sunt nevoit să vă informez că... soţul dumneavoastră...

— Este în pericol?

Eminentul terapeut răspunse:

— O minciună în asemenea cazuri, doamnă, ar fi o răutate... Nu vă pot ascunde că...

— Domnule profesor, vorbiţi-mi, vă rog, cât mai sincer, spuneţi-mi totul...

— Trebuie să ne înţelegem, doamnă... să nu punem răul înainte... Nu este iminent... Nu pot nici măcar să dau o dată precisă... dar cel puţin... un răgaz de trei ani...

— Deci nu mai e nici o speranţă ?

— Ar fi o neseriozitate din partea mea să vă ofer iluzii deşarte... din nefericire, situaţia este clară... în trei ani...

Nefericita nu reuşi să se stăpânească. Scoase un geamăt de durere, apoi izbucni în lacrimi, strigând:

— Vai, soţul meu... bietul meu soţ!

Doar că în camera bolnavului se aşternu liniştea. Şi atunci, aproape prin comunicare telepatică, soţia ştiu că celebrul medic dorea să iasă din cameră împreună cu ea.

Ieşiră. Iar când fu sigur că bolnavul nu îl putea auzi, patologul, aplecându-se spre femeie, îi şopti la ureche:

— Vai, doamnă, acesta este pentru mine un moment foarte dureros... nu pot să nu vă aver­tizez... soţul dumneavoastră...

— Nu mai sunt speranţe ?

— Doamnă, spuse bărbatul, ar fi stupid şi necinstit să încerc, prin eufemisme,.

— Sărmana de mine...  şi când te gândeşti că-mi făceam iluzii... sărmana de mine!

— Ei, nu, doamnă, tocmai pentru că n-am de gând să vă ascund nimic, n-aş vrea acum nici să faceţi din asta o tragedie înainte de vreme... Se apropie,  ce-i  drept,  termenul fatal...  dar nu înainte... nu înainte de douăzeci de ani...

— Condamnat, fără drept de apel ?

— Într-un anumit sens, da... Nu pot să vă ascund, doamnă, crudul adevăr, maxim douăzeci de ani... Mai mult de douăzeci de ani nu vă pot garanta...

Fu peste puterile ei. Ca să nu cadă, se sprijini de perete, hohotind. Şi icnea:

— Nu, nu, nu pot să cred, bietul meu Giulio!

Atunci doctorul tuşi încet, cu tact, privind-o într-un fel anume pe soţia clientului, care stătea în faţa sa, de partea cealaltă a patului: era, evident, o invitaţie să iasă împreună cu el.

Cum ajunseră în vestibul, doamna îl prinse de braţ pe faimosul vizionar şi îl întrebă, temătoare:

— Deci?

La care el răspunse cu o judecata de apoi:

— Deci, este datoria mea Doamnă, soţul dumneavoastră...

— Trebuie să mă resemnez? Doctorul zise:

— Vă dau cuvântul meu că, dacă s-ar între­vedea măcar o vagă posibilitate... în schimb...

— Doamne, e groaznic... Doamne!

— Vă înţeleg, doamnă... şi credeţi-mă că vă împărtăşesc durerea... Pe de altă parte, nu este vorba de o formă galopantă. Cred că, până să se încheie ciclul, pot trece... pot trece aproximativ cincizeci de ani.

— Cum? Nu mai e nicio posibilitate de salvare ?

— Nu, doamnă, nu. Şi credeţi-mă că vă zic asta cu inima strânsă. Este o marjă, dar nu mai mult de cincizeci de ani...

Urmă o pauză. Apoi ţipătul ei sfâşietor, ca şi cum un cărbune încins i-ar fi străpuns măruntaiele.

— Uuuu! Uuuu!... Nu, nu şi nu!... Bărbatul meu!... Odorul meu de preţ!

Dintr-o dată se scutură. Îl privi pe celebrul doctor drept în ochi. Îl apucă de încheietura mâinii.

— Profesore, dar atunci... Mi-aţi dat o veste groaznică. Dar, mă gândesc, peste cincizeci de ani... jumătate de secol... peste cincizeci de ani, şi eu... şi dumneavoastră... La urma urmei, toţi suntem condamnaţi, nu ?

— Întocmai, doamnă. Peste cincizeci de ani vom fi cu toţii sub pământ, cel puţin aşa e pro­babil. Dar e o diferenţă, diferenţa care ne salvează pe noi doi şi, în schimb, îl condamnă pe soţul dumneavoastră... Pentru noi doi, cel puţin din câte ştim, nimic nu este încă stabilit... Noi mai putem trăi încă, într-o dulce neştire, ca atunci când aveam zece-doisprezece ani. Noi am putea muri peste o oră, peste zece zile, peste o lună, nu are importanţă, este altceva. El nu. Pentru el, sentinţa deja există. Poate că moartea în sine nu e un lucru chiar atât de groaznic. Noi toţi vom avea parte de ea. Vai de noi, dacă ştim, fie şi peste un secol sau două, momentul exact în care va veni.