Buzzati despre umilinţă

Umilinţa

Un călugăr cu numele Celestino se făcuse sihastru şi se dusese să trăiască în inima metropolei unde singurătatea inimilor e mai desăvârşită şi unde chemarea lui Dumnezeu e mai puternică. Pentru că miraculoasă este puterea deserturilor din Orient, făcute din pietre, nisip şi soare, unde chiar şi omul cel mai strâmt la minte îşi dă seama de propria nimicnicie faţă de imensitatea creaţiunii şi de abisurile eternităţii, dar şi mai puternic este deşertul oraşului făcut din mulţimi, din zgomote, din roţi, din asfalt, din lumini electrice şi din ceasuri care merg toate laolaltă şi pronunţă toate în acelaşi timp aceeaşi osândă.

Ei bine, în locul cel mai rătăcit din această landă secată, trăia părintele Celestino, pierdut mai mult ca oricând în adoraţia sa faţă de Cel Etern; şi pentru că se ştia de harul pe care-l avea, venea la el, chiar şi de pe meleagurile cele mai îndepărtate, lume necăjită şi chinuită, să-i ceară un sfat ori să i se spove­dească. În spatele halei unei fabrici găsise, cine ştie cum, resturile unui camion străvechi, a cărui minusculă cabină, din nefericire fără geamuri, îi slujea de confesional.

Într-o seară, pe când se şi lăsa întunericul, după ce ascultase ceasuri întregi enumerarea unor păcate, de care oamenii se căiau mai mult sau mai puţin, părintele Celestino tocmai se pregătea să-şi părăsească ghereta când, în penumbră, o figură uscată se apropie de el gata pentru penitenţă.

Abia la urmă, după ce străinul îngenunche pe treaptă, sihas­trul băgă de seamă că era un preot.

—  Ce pot să fac pentru tine, micul meu preot? îl întrebă sihastrul cu suava lui răbdare.

—  Am venit să mă spovedesc, răspunse omul şi fără să mai piardă vremea începu să-şi înşire păcatele.

Adevărul e că Celestino era obişnuit să îndure spovedaniile unor persoane, în special femei, care veneau să se spovedească stăpânite de un fel de manie, plictisindu-l cu meticuloase povestiri ale unor fapte din cale-afară de nevinovate. Cu toate astea, niciodată nu dăduse peste un creştin atât de străin de rele. învinuirile pe care micul preot şi le aducea erau de-a dreptul ridicole, toate neînsemnate, vagi şi uşoare. Cu toate astea, graţie cunoştinţelor sale despre oameni, sihastrul pricepu că ceea ce era mai grav avea să vină mai la urmă şi că micul preot îi dădea ocol.

—  Hai, fiule, e târziu şi, ca să fiu sincer, începe să se facă frig. Spune ce te roade!

—  Părinte, n-am curajul ăsta, se bâlbâi micul preot.

—  Oare ce faptă ai săvârşit? În general îmi pari un om cumsecade. Sper că n-ai omorât cumva pe careva? Nu te-ai cufundat cumva în orgoliu?

—  Ba tocmai asta, făcu celălalt dintr-o suflare abia auzită.

—  Ucigaş?

—  Nu. Celălalt lucru.

—  Orgolios? E cu putinţă? Preotul încuviinţă, spăşit.

— Atunci vorbeşte, lămureşte-mă, omul lui Dumnezeu. Căci deşi astăzi se face o risipă nesăbuită de aşa ceva, pentru mila Domnului nu  s-a pus hotar: cantitatea încă rămasă disponibilă în aşteptare cred că ar putea să ajungă pentru tine.

În sfârşit celălalt se hotărî:

— Uite ce-i, părinte. Treaba e foarte simplă chiar dacă mai curând i-aş zice înspăimântătoare: Sunt preot de puţine zile. Abia am ţinut prima mea slujbă la parohia care mi-a fost încredinţată. Ei bine...

—  Dar vorbeşte, omule, vorbeşte! Că uite, jur că n-o să te mănânc.

—  Ei bine... când aud că mi se spune „reverend" - ce vreţi, poate vi se va părea ridicol, dar mă cuprinde un sentiment de bucurie, ca şi cum m-ar încălzi ceva pe dinăuntru.

Nu era un mare păcat, ce mai tura-vura; celor mai mulţi dintre credincioşi, incluzând şi preoţii, ideea de-al mărturisi nici măcar nu le-ar fi trecut vreodată prin minte. Totuşi anahoretul, deşi foarte bun cunoscător al fenomenului numit om, nu se aştepta la aşa ceva. Şi în primul moment nu ştiu ce să zică (niciodată nu i se întâmplase).

—  Mda, da... înţeleg... treaba asta nu e frumoasă... Dacă nu Diavolul în persoană este cel care te încălzeşte pe dinăuntru, apoi mult nu lipseşte... Dar toate astea, din fericire, le-ai înţeles singur... Şi ruşinea ta mă îndeamnă să sper că nu vei cădea din nou în ispită... Fireşte, ar fi păcat ca tu, aşa de tânăr, să te laşi molipsit... Ego te absolvo.

Trecură trei sau patru ani şi părintele Celestino uitase aproape cu desăvârşire de întâmplarea aceasta când necunos­cutul preot reveni la el să se spovedească.

—  Dar eu parcă te-am mai văzut, sau mă înşel?

—  E adevărat,

—  Stai să te privesc... da, da, tu eşti acela... acela care se bucura când i se spunea reverend. Sau greşesc?

—  Ba aşa e, făcu preotul, care poate nu mai părea acum un preoţel, din pricina unei sporite demnităţi care i se citea pe chip, dar în rest era tânăr şi uscat ca prima dată. Şi obrajii i se învăpăiară.

—  Oho, diagnostică sec Celestino cu un zâmbet resemnat, în tot acest timp n-am ştiut să ne îndreptăm?

—  Mai rău, mai rău.

—  Dar mă şi sperii, fiule. Explică-te.

—  Bine, spuse preotul făcând o cumplită sforţare. E mult mai rău decât la început... Eu... eu...

—  Curaj, îl îndemnă Celestino, strângându-i mâinile într-ale sale, nu mă ţine pe jăratic.

—  Se întâmplă aşa: dacă e câte unul care să-mi spună „monseniore" eu... eu...

—  Eşti mulţumit, nu?

—  Da, din păcate.

—  O senzaţie plăcută, de căldură...

—  Chiar aşa.

Dar părintele Celestino îl expedie repede, cu câteva cuvinte. Prima dată cazul i se păruse destul de interesant, ca ciudăţenie omenească. Acum nu i se mai părea. Fireşte - gândea el - e vorba de un biet prost, sau chiar de unul cu frica lui Dumnezeu, cu care lumea se distra, luându-l peste picior. Era oare cazul să-l lase să tânjească după iertare? După câteva minute părintele Celestino îl trimise cu Dumnezeu.

Mai trecură vreo zece ani şi eremitul era acum bătrân, când micul preot reveni. îmbătrânit şi el, fireşte, mai scofâlcit, mai palid, cu părul încărunţit. În primul moment părintele Celestino nu-l recunoscu. Dar de cum celălalt începu să vorbească, timbrul vocii lui deşteptă amintirea adormită.

—  Aha, tu eşti acela cu „reverendul" şi cu „monseniorule"? întrebă Celestino cu zâmbetul lui dezarmant.

—  Ai o memorie bună, părinte.

—  Oare cât să fi trecut de atunci?

—  Sunt aproape zece ani.

—  Şi după zece ani tu... ai rămas tot în situaţia aceea?

—  Mai rău, mai rău.

—  Adică?

—  Vezi, părinte... acum... dacă cineva mi se adresează spunându-mi „excelenţă", eu...

—  Mi-e de ajuns, fiule, făcu Celestino cu răbdarea sa de fier. Am şi înţeles totul. Ego te absolvo.

Şi între timp gândea: din nefericire, cu timpul, acest sărman preot devine tot mai naiv, tot mai neştiutor; şi lumea se distrează mai tare ca oricând luându-l peste picior. Şi el cade în cursă, ba îi mai şi place, amărâtul. Mă prind că peste cinci-şase ani o să mă pomenesc cu el că-mi iese în cale ca să-mi spună că atunci când i se spune „eminenţă" etcetera, etcetera

Lucru care se petrecu întocmai. Cu un an însă mai înainte decât fusese prevăzut.

Şi trecu, cu acea iuţeală înspăimântătoare pe care toţi o cunosc, o altă bucată bună de vreme. Şi părintele Celestino ajunsese acum în aşa hal de bătrâneţe încât trebuia să fie cărat în fiecare dimineaţă la confesionalul lui şi tot cărat în vizuina lui, când se înnopta.

Oare trebuie să relatăm acum de-a fir a păr cum necu­noscutul preoţel reapăru într-o zi? Şi cum îmbătrânise şi el, mai alb, mai cocoşat şi mai uscat ca niciodată? Şi cum era chinuit mereu, mereu de aceeaşi căinţă? Nu, evident, nu trebuie.

— Bietul meu preoţel, îl  salută cu dragoste bătrânul anahoret, iar ai venit cu vechiul tău păcat de orgoliu?

—  Tu-mi citeşti în suflet, părinte.

—  Şi acum lumea te linguşeşte. Deisgur că îţi spune „sanctitatea-voastră", bănuiesc.

—  Chiar aşa, recunoscu preotul cu tonul celei mai pătimaşe umilinţe.

—  Şi de fiecare dată când îţi spun aşa, te cuprinde un sentiment de bucurie, de plăcere, de viaţă, aproape de fericire?

—  Din păcate, din păcate. Oare Domnul va putea să mă ierte?

Părintele Celestino zâmbi în sinea sa. O candoare atât de încăpăţânată i se părea mişcătoare. Şi într-o fulgerare reconstitui cu închipuirea viaţa neînsemnată a micului preot umil şi lipsit de inteligenţă, într-o pierdută parohie de munte, printre chipuri şterse, obtuze sau înrăite. Şi zilele sale monotone, asemănătoare una cu alta, şi anotimpurile monotone, şi anii monotoni, şi el tot mai melancolic, şi credincioşii lui tot mai cruzi. Monseniore... excelenţă, eminenţă... acum sanctitatea-sa. Nu mai cunoşteau nici o margine în glumele lor ţărăneşti. Şi cu toate astea el nu-şi ieşea din fire, acele mari cuvinte strălucitoare chiar îi deşteptau în suflet un răsunet copilăresc de bucurie. Fericiţi cei săraci cu duhul, trase încheierea sihastrul în sinea sa Ego te absolvo.

Până când, într-o zi, multpreabătrânul părinte Celestino simţindu-se pe pragul morţii, dori, pentru prima oară în viaţa lui, ceva pentru sine. Să-l ducă la Roma, într-un fel oarecare. Mai înainte de-a închide ochii pentru totdeauna i-ar fi plăcut să vadă, măcar pentru o clipă, Sfântul Petru, şi Vaticanul, şi pe Sfântul Părinte.

Puteau să-i zică nu? Făcură rost de o lectică, îl puseră pe sihastru în ea şi-l duseră până la inima creştinătăţii. Şi nu numai atât. Fără să piardă timp, pentru că Celestino avea ceasurile numărate, îl purtară în sus, pe şirurile de scări ale Vaticanului şi-l introduseră, împreună cu mii de alţi pelerini, într-un salon. Aici îl lăsară într-un colţ să aştepte.

Aşteptă, aşteptă, până la urmă părintele Celestino văzu mulţimea dându-se în lături şi din capătul atât de îndepărtat al salonului înaintând o făptură măruntă şi albită, puţin aplecată. Papa.

Cum era? Cum arăta la faţă? Cu o nespusă groază, părintele Celestino, care întotdeauna fusese cam miop, de-şi băga degetele în ochi, descoperi că-şi uitase ochelarii acasă.

Dar, din fericire, făptura înălbită se apropie, făcându-se din ce în ce mai mare, până când veni să se oprească tocmai lângă lectica sa. Sihastrul îşi şterse cu dosul palmei ochii perlaţi de lacrimi şi-i ridică binişor. Văzu atunci chipul papei. Şi-l re­cunoscu.

— Oh, tu eşti, bietul meu preot, bietul meu preoţel, exclamă bătrânul, cuprins de-o pornire sufletească de nestăvilit

Şi, în vetusta maiestate a Vaticanului, pentru prima oară în istorie, se putu vedea următoarea scenă: Sfântul Părinte şi un foarte bătrân şi necunoscut călugăr, venit cine ştie de unde, se ţineau de mână şi plângeau, amândoi, în hohote.