O poveste a lui Cartarescu

ZARAZA

Prin 1944, sub cele mai îndîrjite bombardamente ame­ricane, Bucureştiul petrecea la fel ca în anii nebuni rămaşi în urmă cu două decenii. Mîncarea era ieftină, hoteluri­le primitoare, iar grădinile de vară, Raşca, Oteteleşanu şi Cărăbuş, dar şi Bordeiul, încă de pe atunci aşezat la marginea Herăstrăului, răspîndeau pînă în mahalalele mărginaşe mirosul de patricieni la grătar şi sunetul ban­delor de jazz sau al tarafurilor autohtone. 

Pe Calea Vic­toriei intrau şi ieşeau din umbra enormă a Palatului Te­lefoanelor atît automobile negre, cu ferestre de cristal, amintind de vremea prohibiţiei şi a lui Eliot Ness, cît şi trăsuri, aşa-zisele cupeuri de Hereasca, ce nu mai pridi­deau să care lumea bogată a oraşului la Şosea. Distrac­ţiile erau peste tot la-ndemînă. La Operetă cînta încă Leonard, circul Sidoli (fără bătrînul Giovanni Sidoli, care murise cu un deceniu în urmă, dar cu cele două fiice ale lui împămîntenite aici şi măritate cu mari financiari evrei) se lăuda, după ce arsese deja de patru ori, cu un cort nou, azuriu cu dungi albe, şi cu douăzeci şi patru de cai împodobiţi cum nu se mai văzuse pînă atunci, iar şantanu­rile atrăgeau o clientelă veselă şi petrecăreaţă, între care distingeai nu rareori ofiţeri germani însoţiţi de femei de lux, femei fără oase, cum le-a spus cineva, cele mai multe întreţinute de unul sau de altul, dar destule şi dintre cele care nu se jenau să-şi afişeze tariful pe uşa lor din hote­lul în care primeau muşteriii. Una dintre acestea era Zaraza, şi povestea ei m-a emoţionat întotdeauna nu prin ciu­dăţenia ei nemaivăzută, cît prin faptul că e adevărată.

Zaraza, mai precis Zarada, este un nume ţigănesc tra­diţional. El înseamnă Minunata. Femeia foarte tînără ce îşi făcuse intrarea, în seara fatală cînd a început totul, în localul „Vulpea Roşie" de pe Şelari, la braţul unui ins oa­recare dintr-un grup vesel era într-adevăr ţigancă, avea faţa aspră, buzele ca de bărbat senzual şi părul atît de ne­gru şi de lucios, încît de bună seamă că fusese dat cu pumni întregi de ulei de nucă. Purta o rochie verde praz, cercei baroc de strasuri şi pantofi de asemenea cu strasuri scli­pitoare pe catarame.

Grupul tăbărî la o masă rezervată, se ceru şampanie, se făcură glume, se rîse nepoliticos de tare. Pe mica sce­nă de cabaret dansă o femeie grasă cu un şarpe letargic. Urmă un număr cu porumbei dresaţi. In fine, apăru, abia văzut prin valurile de fum aromat de la havane, Cristian Vasile. Aplauze nebuneşti îl însoţiră.

Probabil că acest nume, unul dintre cele mai faimoa­se la vremea lui, nu mai spune prea mult în ziua de azi. Unii-şi mai amintesc de cîntecele lui, dar mai degrabă ca să rîdă de vocea nazalizată care ieşea din patefoanele cu înregistrări extrem de proaste. Pe vremuri, ca să înregis­treze un cîntec, cîntăreţul trebuia să-şi vîre capul într-un fel de goarnă de alamă, care-i altera complet vocea. La rîndul lor, plăcile „Pathe", chiar şi cele de calitate, înre­gistrate sub sigla „His Master's Voice", erau de ebonită şi, cu vremea, se fisurau, îmbătrîneau, iar acul de fier gro­solan le zgîria iremediabil. Cu toate acestea, tangourile lui Cristian Vasile sînt atît de neobişnuite, au o linie so­noră atît de originală şi de mişcătoare şi cuvinte de un kitsch atît de înduioşător, încît eu, cel puţin, le-am iubit de la prima ascultare. Puţini mai ştiu că autorul „Zarazei", al „Ramonei" şi al neuitatului, deşi uitat, „Aprin­de o ţigară" a fost Gardel al nostru, atît prin muzica lui, cît şi prin viaţa romanescă pe care a dus-o.

La „Vulpea roşie" toată lumea venea pentru Cristian Vasile, aşa cum Zavaidoc, altă glorie a momentului, fă­cea să prospere „Ingeraşul", faimosul local al Vioricăi Athanasiu. Cei doi mari nu se iubeau. Zavaidoc era cu bandele de la Bariera Vergului, conduse pe-atunci de Borilă. Le plătea ca să-l protejeze. Cristian Vasile îşi dădea obolul celor din Tei, de la Maica Domnului, fraţii Grigore. De mai multe ori guriştii se-ntîlniseră, însoţiţi de ma­lacii lor şi scoseseră cuţitele. Povestea mea începe însă într-un moment de armistiţiu.

In acea seară bărbatul în smoking alb, mult prea şic pentru înfăţişarea lui de docher dat cu briantină, începu cu un cîntec pe care abia-l compusese. Publicul nu-l ştia, aşa că-i sorbi vorbele în tăcere. Nu, vocea sa nu era me­talică. Era o voce de bărbat întreg, ţi-l puteai imagina cîntînd pe Humphrey Bogart. Doar textul era uşor siropos, dar prin aceasta contrasta fermecător cu vocea prea as­pră, gravă şi reţinută:

„Ţi-aduci aminte

Ce dulci cuvinte

Ne trimeteam în scrisori?

Odinioară

Pe dinafară

Le ştiam uneori.

Scăldate-n lacrimi noi le citeam

Şi-apoi le sărutam.

Visul se curmă

Şi-n cele din urmă

Eu nu ştiu ce să-ţi mai scriu..."

Cînd mama mă alinta, în copilărie, nu mă impresio­nau deloc giugiulelile ei, le consideram normale şi cu­venite. Nu voi uita însă niciodată cum mi-a spus tata de două sau trei ori „puişor", căci tata a fost întotdeauna as­pru cu mine şi uneori de-a dreptul rău. Era la fel cu Cris­tian Vasile. Era o minune că bruta în smoking putea da atîta duioşie virilă refrenului:

„Ce vrei să-ţi scriu Acuma, cînd ne despărţim? E prea tîrziu, Noi nu ne mai iubim. Cuvinte dragi de-amor Le-am tot rostit la timpul lor. Atît le-am repetat... Ne-am înşelat..."

Cei din public, îmbogăţiţii şi colaboraţioniştii oraşu­lui, putred de corupţi, păreau să fi uitat pînă şi ei Sodoma josnică şi monotonă a vieţii lor. Unii tăceau, privind sticlos în faţa ochilor. Alţii duceau paharul alungit de şampanie la gură şi beau din el mult mai mult decît de obicei. Femeile, multe dintre ele tîrfe trecute prin ciur şi dîrmon, plîngeau ca şcolăriţele. Se surprinse şi Zaraza lăcrimînd şi nu-şi amintea s-o mai fi făcut vreodată. Cîntăreţul mai zise două cîntece vechi şi se retrase. Ţiganca stătu jumătate de ceas ca pe ace şi ieşi după el. Intră în odaia improvizată a artiştilor, unde dădu peste îmblînzitoarea de şerpi despuiată pe jumătate, gîdilată de dre­sorul de porumbei şi rîzînd vulgar. Cristian Vasile era la o cîrciumă din preajmă. Nu mînca niciodată în localul unde cînta. Il găsi la cîrciumă, stînd la o masă, singur, cu un pahar de absint. I se aşeză în faţă. Băură împreună, vorbiră ore-n şir (ce-şi spuseseră nu vom şti niciodată), se apucară de mînă, ascultară înlănţuiţi vioara arsă a unui ţigan bătrîn şi, adînc în noapte, plecară amîndoi. In noap­tea aceea Zaraza fu femeia lui, cum avea să rămînă încă aproape doi ani de zile, fără vreo trădare şi fără măcar un gînd la altul. La rîndul lui, cîntăreţul nu mai ieşea ni­căieri fără „nebuna lui adorată", cum o numea mereu. Faimosul cîntec care o imortalizează se născu după vreo jumătate de an de trai zi şi noapte-mpreună şi are ver­suri cum nu se mai scriseseră pe malul Dîmboviţei:

„Cînd apari, senorita, în parc pe-nserat

Curg în juru-ţi, petale de crin,

Ai în ochi patimi dulci şi luciri de păcat

Şi ai trupul de şarpe felin.

Gura ta e-un poem de nebune dorinţi,

Sînii tăi un tezaur sublim.

Eşti un demon din vis care tulburi şi minţi

Dar ai zîmbetul de heruvim."

A fost cel mai mare succes al lui Cristian Vasile, care l-a întrecut astfel cu mult pe Zavaidoc. „Zaraza" era pe toa­te buzele, era „Lili Marlene" a Bucureştilor. Se cînta în be­rării şi-n adăposturile antiaeriene şi o cîntau soldaţii în tranşee. Iar fermecătoarea ţigancă devenise la fel de cu­noscută ca şi celebrissimul ei amant. Ce-i drept, vocea ei lăsa de dorit un pic cînd cînta la „Grandiflora" (căci se apu­case şi ea de lucrativa meserie):

„Of! Leliţă cîrciumăreasă,

N-ai o fată mai frumoasă

Să mă servească la masă?

Ba mai bine servesc eu,

C-ai fost şanticlerul meu."

Doi ani de vis trecură ca-n vis, şi de aici începe par­tea sumbră şi incredibilă, totuşi cu totul şi cu totul ade­vărată, a povestirii mele. După cum se ştie, artiştii fai­moşi din acea vreme — dacă nu şi cei de azi, şi n-ar trebui să ne-ndoim dacă ne gîndim la rapperi şi la Pavarotti — erau siliţi să lucreze mînă-n mînă cu mardeiaşii oraşu­lui, care aveau monopolul asupra cabaretelor, cazinourilor şi bordelurilor. Un cîntăret vestit nu era pentru ei mai mult decît o prostituată căreia-i luau bună parte din agoniseală. Smulgîndu-şi perii de disperare în faţa riva­lului său prodigios, Zavaidoc încercă mai întîi să-l învin­gă cu mijloace nobile. Pierdu nopţi întregi la pianul ho­dorogit din odaia unde locuia, la „Gavrilescu", încercînd să mai facă vreun cîntec de succes. Pradă unei dezolan­te lipse de inspiraţie, fură o melodie de la Sinatra şi fu prins. Cînd mai ieşea pe scenă, avea acum parte mai mult de cotcodăceli şi fluierături. Atunci apelă la Borilă de la Bariera Vergului. Tîlharul, cu un canin de aur şi înţolit cu vestă cadrilată cum nu mai dădea voie nimănui să poarte, îl ascultă şi-i explică sfătos că nu-l poate omorî pe Cristian Vasile. „Nu de alta, da-mi place şi mie cum îi zice şi-ar fi păcat de Dumnezeu." Şi banditul, făcîndu-i cu ochiul lui Zavaidoc, care se înnegrise de invidie, în­cepu şi el să fredoneze „Zaraza". Ideea-i veni tocmai pe cînd murmura, cu ochii pe jumătate închişi de plăcere, cîntecul fatal.

A doua zi după Sf. Dumitru, Zaraza ieşi, ca de obicei, pe-nserate, să-i ia tutun iubitului ei de la chioşcul din colţ. Peste Calea Victoriei, în dreptul clădirii Casei de econo­mii, se lăsase un amurg greu, unsuros, prin aurul stins al căruia femeia nu-şi dădu seama că din invalidul care vindea acolo nu mai rămăsese decît cîrja, ţinută acum sub braţ de un om al lui Borilă deghizat. Cum apăru Zara­za, cu un şal de Indii la gît, matahala lepădă cîrja şi, sub cerurile ca de păcură în flăcări, o apucă de păr pe feme­ie. O privi în ochi rînjind, o muşcă sălbatic de buzele în­vineţite şi, parcă din aceeaşi mişcare, îi reteză beregata cu şişul, de la o ureche la alta. Fugi apoi pe cheiul Dîm­boviţei, unde i se şterseră urmele.

O găsiră în zori, cu rochia muiată în sînge, şi cîntăreţul, care deja răscolise oraşul toată noaptea după ea, fu imediat anunţat. La comisariat, povestea mai tîrziu po­liţistul de gardă din acea zi, Cristian Vasile, interogat ca suspect, avea o lucire de nebunie în ochi. Cînd îi dădu­ră drumul, se duse ţintă în prima cîrciumă şi bău pînă nu mai ştiu de el. Timp de cîţiva ani mai apoi li se arăta muş­teriilor locul de unde cîntăreţul muşcase din masă.

Zaraza fu arsă la crematoriul „învierea", care atunci se afla undeva în preajma gropii Tonola. Asistase o mare de oameni în lacrimi, nu şi Cristian Vasile. Pe drumul spre crematoriu, măreţul dric de abanos sculptat, tras de cai mascaţi, vădea prin geamurile de cristal o frumuseţe de femeie cu ochii deschişi, căci pleoapele cu gene lungi nu vroiseră să coboare cu nici un chip peste ochii negri ca zmoala. Cenuşa fetei umplu o urnă ce avea ca toarte doi îngeri de fier forjat.

Nu trecură nici două zile şi urna a fost furată din fi­rida ei din interiorul crematoriului. Am cercetat colecţia de ziare din acea perioadă ca să mă conving de realita­tea acestei poveşti. Am găsit titluri cu litere de-o şchioa­pă în gazetele vremii anunţînd furtul urnei. Ceea ce nu s-a ştiut însă niciodată, ceea ce am aflat doar eu, printr-o întîmplare, este cine a fost cel care a comis acest sacrile­giu. Nu vreau să fac din asta vreo enigmă. Fireşte, după cum bănuiaţi, hoţul nu era altul decît Cristian Vasile, cîn­tăreţul, care îşi învinsese, înnebunit de dragoste şi de ne­putinţă, vechea lui teamă de strigoi. Intrase-n miez de noapte pe o ferestruică a crematoriului, păşise pe dale­le umede, se-mpiedicase de căruciorul cu care se împin­geau morţii în cuptor şi, sub sinistra boltă de malachită sculptată, pipăise zeci de urne frumos aliniate ca să dea de cea a dragei, a neuitatei Zaraza. O strînsese la piept şi-şi apăsase buzele pe argila ei rece. Ajuns acasă, cîntă­reţul aşeză urna pe un gheridon din colţul odăii şi, chiar din dimineaţa următoare, începu sinistrul ritual pe care i-l inspirase fără-ndoială sminteala. Mi-e greu pînă şi să pun pe hîrtie cuvintele care descriu faptul de nedescris, dar am s-o fac totuşi cît se poate de simplu: în fiecare di­mineaţă, timp de patru luni de zile, Cristian Vasile a mîncat cîte o linguriţă din cenuşa Zarazei. Cînd ultimele urme de cenuşă de pe pereţii urnei au fost înghiţite, cîntăreţul şi-a turnat terebentină pe gît, dar n-a reuşit să moară. N-a făcut decît să-şi ardă coardele vocale, terminînd cu cîntatul pentru totdeauna. A dispărut cu totul şi din Bucureştiul real, şi din celălalt Bucureşti, fantomatic şi ceţos, din memoria oamenilor.

Unchiul meu dinspre mamă, care este actor, l-a întîlnit prin 1959 la Brăila, pe cînd făcea un turneu cu trupa lui de la Ploieşti. A găsit acolo, pe post de maşinist (tră­gea în fiecare seară cortina) un bătrîn cu aspect de boschetar, căruia teatrul îi dădea, de milă, o pîine. Cineva i-a spus că era Cristian Vasile şi că fusese faimos la vre­mea lui. I s-a şi fredonat refrenul Zarazei. Unchiul meu i-a dat o cinzeacă bătrînului şi acesta, vorbind numai în şoaptă, i-a povestit cele de mai sus. Le povestea oricui, dar nimeni n-a pus pînă acum povestea pe hîrtie. O fac eu, acum, deplin conştient de faptul că nu aceste biete pa­gini vor duce mai departe amintirea lui Cristian Vasile, ci refrenul etern al „Zarazei":

„Vreau să-mi spui, frumoasă Zaraza,

Cine te-a iubit,

Cîţi au plîns nebuni pentru tine

Şi cîţi au murit.

Vreau să-mi dai gura-ţi dulce, Zaraza,

Să mă-mbătezi mereu,

De a ta sărutare, Zaraza,

Vreau să mor şi eu..."