Van Damme si Preda Buzescu

In filmele americane, atunci cand eroul principal duce o lupta, de obicei in preajma sunt fel de fel de admiratori care privesc ceea ce se intampla cu sufletul la gura. Fie ca e vorba de Van Damme care rupe in bataie un asiatic ucigas, mare cat un compresor, fie ca e vorba de o patinatoare care si-a facut piciorul praf dar revine dupa enspe ani de ambitie, ori de un pusti pe care toata lumea il considera un zero mucilaginos, dar el merge si rupe gura juriului la "America's got talent" facand vocalize din bucile sezutului, intotdeauna, fara exceptie, evenimentul se petrece cu public. Care public e format intotdeauna din oameni incapabili sa faca macar a mia parte din ce face eroul. Toti sunt niste indivizi slabi, fricosi, resemnati cu conditia lor de oameni obisnuiti, care se uita cu ochii cat cepele la Van Damme cum, cu doua secunde inainte de a muri isi revine si il face arsice pe asiatic.
Scenele astea sunt filmate dupa acelasi tipic: intai vezi eroul evoluand vreo trei - patru secunde, apoi vezi figuri din public cu priviri fixe si uimite, dupa care iar te uiti la erou, care face o schema de zile mari, pentru a trece din nou la niste figuri care de data asta au ochii holbati si o expresie de stupoare. Dupa inca un numar de astfel de treceri, lupta se termina si toti incep sa ovationeze. Toti, cu exceptia celor cativa rai care au vrut sa fure victoria si care acum nu mai stiu pe unde sa dispara.

Ei bine, tehnica asta nu e noua si n-au descoperit-o americanii. Inca din secolul XIX, prin partile noastre, o folosea Dimitrie Bolintineanu. Iata dovada, in poezia Preda Buzescu:

De trei zile lupta n-a mai încetat

Si tãtarul pare c-a înaintat.

Dar Buzescu Preda vede cu durere

Floarea României ce pe vale piere.

Trece înainte pe un cal în joc

Ce varsã din ochii-i flacãre de foc.

Strigã cu tãrie cetelor zdrobite

Ce la glasu-i mândru se întorc uimite.

Iatã cã nepotul hanului tãtar

Trece pe-un sãlbatec, ager armãsar.

Unde se aratã pe întinsa vale

Prin ostirea noastrã îsi deschide cale.

Iar Buzescu Preda cum îl întâlni,

Îi iesi-nainte si-astfel îi vorbi:

„Dacã nu ti-e fricã si-ai credintã-n tine,

O, tãtare! vino sã te bati cu mine!“

Ei descãlecarã atunci amândoi

Si se iau la luptã ca doi juni eroi.

Ochii tuturora catã cu mirare

La Buzescu Preda si tãtarul mare.

Ei se bat la raza stelei cei de foc,

Flacãrile-i albe pe-a lor zale joc.

Vântul rãcoreste fruntea lor udatã

Si mânia dulce sufletul le-mbatã.

Ei se bat în spade, spadele se frâng;

Si se iau la brate, se smucesc, se strâng.

Când tãtarul scoate o secure micã

Si lovind pe Preda, pavãza îi stricã.

Dar el cu mãciuca astfel îl lovi

Incât deodatã cãzu si muri.

Iar dupã aceasta, oastea româneascã

Pleacã si învinge horda tãtãrascã.

Cred ca e limpede. Eroul se bate cu tatarul in fata a sute si mii de ostasi, care se uita cu ochii holbati. La sfarsit, cuprinsi de entuziasm, romanii merg si-i rup in bataie pe tatari. Aferim!

PS. Ar mai fi de remarcat felul in care este pomenit eroul principal, cu numele inaintea prenumelui, cam cum eram noi strigati la catalog prin anii 70-80: Baz Raul, Terecoasa Elena, Doinaru Mircea.