O poveste a lui Marquez

Un domn foarte bătrân, cu nişte aripi uriaşe

După trei zile de ploaie omorâseră atâţia crabi în casă, încât Pelayo a fost nevoit să străbată curtea inundată ca să-i arunce în mare, fiindcă nou-născutul avusese toată noaptea fierbinţeală şi se părea că era din cauza duhorii. Lumea era tristă începând din ziua de marţi. Cerul şi marea erau un amestec de cenuşă, iar nisipul ţărmului, care în martie strălucea ca pulberea de lumină, se prefăcuse într-o mocirlă de fructe de mare stricate. Lumina era atât de molcomă la amiază, încât atunci când s-a întors acasă, după ce-a aruncat crabii, lui Pelayo i-a venit greu să desluşească ce anume se mişca şi se tânguia în fundul curţii. A trebuit să se apropie foarte mult ca să descopere că era un bărbat bătrân, trântit pe burtă în noroi şi care, cu toate că se străduia din răsputeri, nu se putea ridica, fiindcă-l impiedicau aripile sale uriaşe.

Speriat de coşmarul acela, Pelayo dădu fuga s-o caute pe Elisenda, nevastă-sa, care-i punea comprese copilului bolnav, şi o duse la locul cu pricina. Se uitară amândoi la trupul căzut, cu o uimire mută. Era îmbrăcat ca un negustor de haine vechi. Ii mai rămăseseră doar câteva smocuri decolorate pe ţeasta pleşuvă şi foarte puţini dinţi în gură, iar condiţia-i jalnică de străbunic ud până la piele îi răpise orice măreţie. Pelayo şi Elisenda îl priviră  îndelung şi cu atâta luare-aminte, că îşi reveniră foarte repede din uimire şi ajunseră să-l găsească oarecum familiar. Atunci se încumetară să-i vorbească şi el le răspunse într-un grai de neînţeles, dar cu o voce răsunătoare de navigator. Astfel trecură peste neajunsul cu aripile şi socotiră pe bună dreptate că era un naufragiat solitar de pe vreo navă străină scufundată de furtună. Totuşi, chemară o vecină care ştia totul despre viaţă şi moarte, iar ei i-a fost de ajuns o privire pentru a le îndrepta greşeala.

-Este un înger, le zise. Precis că venea după copil, însă bietul de el e atât de bătrân încât l-a doborât ploaia.

A doua zi, toată lumea aflase că la Pelayo acasă era un înger în carne şi oase, captiv. Cu toată convingerea vecinei atotştiutoare, care susţinea că îngerii din vremurile acestea erau supravieţuitorii fugari ai unei tainice uneltiri cereşti, nu i-a lăsat inima să-l omoare cu parul. Pelayo l-a păzit din bucătărie toată după amiaza, înarmat cu bâta lui de pândar şi, înainte de a se duce la culcare, l-a scos târâş din mocirlă şi l-a închis cu găinile în ţarcul împrejmuit cu sârmă. La miezul nopţii, când ploaia a stat, Pelayo şi Elisenda continuau să omoare crabi. La scurtă vreme, copilul se deşteptă fără fierbinţeală şi avu poftă de mâncare. Atunci se simţiră mărinimoşi şi hotărâră să pună îngerul pe o plută cu apă de băut şi provizii pe trei zile, şi să-i dea drumul în largul mării, lăsându-l în voia sorţii.

Insă când ieşiră în curte, odată cu revărsatul zorilor, îi găsiră pe toţi vecinii în dreptul ţarcului, hârjonindu-se cu îngerul fără pic de evlavie şi aruncându-i resturi de mâncare printre ochiurile gardului de sârmă, de parcă n-ar fi fost o fiinţă ci un animal de circ. Părintele Gonzaga sosi înainte de şapte, pus pe jar de vestea de necrezut. La ceasul acela, erau adunaţi acolo curioşi mai putin uşuratici decât cei veniţi în zori, făcând tot felul de presupuneri în legătură cu viitorul captivului. Cei mai naivi socoteau că avea sa fie ales primarul lumii. Alţii, mai puţin îngăduitori din fire, credeau că are să fie ridicat la gradul de general cu cinci stele ca să câştige toate bătăliile. Unii vizionari nădăjduiau să fie păstrat, spre a zămisli pe pământ o stirpe de oameni înaripaţi şi întelepţi, care să aibă grijă de întreg Universul. Insă părintele Gonzaga, care fusese un vajnic tăietor de lemne înainte de a se face preot, se înfiinţă lângă împrejmuirea de sârmă, răsfoi în grabă catehismul şi ceru apoi să i se deschidă poarta pentru a-l putea cerceta de aproape pe bărbatul acela nenorocit care părea mai curând o uriaşă găină decrepită printre celelalte găini descumpănite. Stătea într-un colţ, uscându-şi la soare aripile întinse, printre cojile de fructe şi resturile de mâncare aruncate de cei care veniseră să-l vadă cu noaptea în cap. Străin de necuviinţele lumii, abia dacă-şi ridică ochii şi murmură ceva pe limba lui, când părintele întră în ţarc şi îi dădu bună ziua pe latineşte. Părintele a fost încercat atunci de prima bănuială că era un impostor, dându-şi seama că nu înţelegea limba Domnului şi că nici nu ştia să-i salute pe trimişii Lui. Luă aminte apoi că, văzut de aproape, părea cât se poate de pământean: avea mirosul de neîndurat al cuiva udat de ploaie, partea de dedesubt a aripilor plină de alge părăsite, penele cele mari răvăşite de vânturile de uscat şi nimic din natura sa mizeră nu se potrivea cu aleasa demnitate a îngerilor. Atunci părăsi ţarcul şi, printr-o scurtă predică, îi preveni pe curioşi de primejdiile credulităţii. Le aminti că diavolul are prostul obicei de a recurge la şiretlicuri de carnaval pentru a-i zăpăci pe cei nechibzuiţi. Argumentă că dacă aripile nu sunt elementul principal ce determină diferenţele dintre un uliu şi un aeroplan, cu atât mai putin pot fi hotărâtoare pentru a recunoaşte îngerii. A făgăduit totuşi să-i trimită o scrisoare episcopului, pentru ca acesta să scrie la rândul lui primatului şi acesta să scrie la rândul lui Suveranului Pontif, astfel încât verdictul final să vină de la instanţele cele mai înalte.

Insă prevederea sa a fost sămânţă aruncată în vânt. Vestea despre îngerul captiv se răspândi atat de repede, încât după câteva ceasuri, în curte se iscase o larmă ca la piaţă şi a fost nevoie să fie adusă trupa înarmată cu baionete pentru a stăvili iureşul gata să răstoarne casa. Elisenda, cu şira spinării încovoiată de la veşnicul măturat al gunoiului de la bâlci, a avut atunci ideea nemaipomenită de a împrejmui curtea şi de a cere cinci bănuţi la intrare celor ce voiau să vadă îngerul. Veniră curioşi până şi din Martinica. Apoi sosi un circ ambulant cu un acrobat zburător, care trecu de mai multe ori vâjâind peste mulţime, însă nimeni nu-l luă în seamă fiindcă aripile nu-i erau de înger, ci de liliac sideral. Veniră, sperând să se însănătoşească, bolnavii cei mai nenorociţi din Caraibe, o biată femeie care de mică îşi număra bătăile inimii şi căreia acum nu-i mai ajungeau numerele, un jamaican care nu putea dormi fiindcă-l chinuiau zgomotele stelelor, un lunatic care se scula noaptea ca să strice adormit ceea ce făcea ziua, şi mulţi altii cu metehne mai putin grave. In toiul acelei nebunii a naufragiului care făcea pământul să se cutremure de o săptămână, umpluseră odăile cu bani, iar şirul de peregrini care încă îşi mai asteptau rândul să intre ajungea până dincolo de zare. Îngerul era singurul care nu participa la propria-i întâmplare. Işi petrecea timpul încercând să-şi găsească un loc mai comod în cuibul de împrumut, năucit de căldura infernală a opaiţelor şi a lumânărilor pe care i le rezemau de ţarcul de sârmă. La început au încercat să-i dea să mănânce cristale de camfor care, după ştiinţa vecinei atotştiutoare, era hrana specifică îngerilor. Dar el refuză tot, asa cum refuză, fără să le guste, bucatele aduse ca pentru Papa însuşi de penitenţi, şi nu s-a aflat niciodată dacă din pricină că era înger sau pur şi simplu bătrân, nu mânca altceva decât terci de vinete. Singura-i virtute era răbdarea. Mai cu seamă la început, când găinile îl ciuguleau de zor în căutarea paraziţilor stelari ce i se înmulţeau în aripi, iar schilozii îi smulgeau penele pentru a-şi atinge cu ele cioturile, când până şi cei mai miloşi aruncau cu pietre în el ca să-l vadă pe de-a-ntregul. Singura dată când au reuşit să-l înfurie a fost atunci când l-au ars pe o coastă cu un fier înroşit de marcat juncanii, pentru ca stătea de-atâtea ceasuri nemişcat, încât îl socotiseră mort. Se trezi speriat, răcnind într-o limbă neînţeleasă, cu ochii în lacrimi, şi bătu de două ori din aripi, stârnind un vârtej de pulbere lunară şi o vijelie de panică ce nu părea din această lume. Cu toate că mulţi crezură că reacţia lui nu fusese pricinuită de furie ci de durere, de atunci se feriră să-l mai supere, fiindcă mai toţi înţeleseseră că resemnarea lui nu era aceea a unui erou aflat într-o retragere binemeritată, ci aceea a unui cataclism în repaus.

Părintele Gonzaga înfruntă frivolitatea mulţimii cu formule de inspiraţie canonică, aşteptând să primească o părere hotărâtoare asupra naturii captivului. Dar ştafeta de la Roma pierduse noţiunea de urgenţă. Işi petrecu timpul cercetând dacă surghiunitul avea buric, dacă graiul său avea vreo legatură cu aramaica, dacă putea încăpea de mai multe ori în vârful unui ac cu gămălie sau dacă nu era pur şi simplu un norvegian cu aripi. Scrisorile acelea cumpătate s-ar fi tot dus şi întors în vecii vecilor, dacă o întâmplare providenţială n-ar fi pus capăt frământărilor preotului.

Se nimeri ca în zilele acelea, printre multe alte atracţii de pe la bâlciurile rătăcitoare din Caraibe, să fie adus în sat spectacolul trist pe care îl oferea o fată prefăcută în păianjen pentru că nu-şi ascultase părinţii. Nu numai că biletul de intrare ca să fie văzută era mai ieftin decât cel pentru a-l vedea pe înger, dar mai aveai şi dreptul să-i pui tot felul de întrebări despre starea ei absurdă şi s-o cercetezi de-a fir-a-păr pentru ca nimeni să nu se îndoiască de de realitatea acelei orori. Era o tarantulă înspăimântătoare, de mărimea unui berbec şi cu capul de fecioară tristă. Dar ceea ce era cu adevărat îngrozitor nu era înfăţişarea ei de neînchipuit, ci durerea sinceră cu care povestea amănuntele nenorocirii ei: aproape copilă fiind, fugise de acasă ca să meargă la un bal şi, când se întorcea prin pădure, după ce dansase toată noaptea fără să aibă voie, un tunet cumplit despicase cerul în două şi, prin crăpătura iscată, ieşise fulgerul de pucioasă ce o prefăcuse în păianjen. Singura ei hrană erau boţurile de carne mărunţită pe care sufletele miloase se îndurau să i le arunce. Un astfel de spectacol, încărcat de atâta adevăr omenesc şi de învăţături de minte atât de temeinice, trebuia să-l învingă fără să vrea pe cel al unui înger dispreţuitor care abia dacă binevoia să îi privească pe muritori. Pe deasupra, puţinele minuni puse pe seama îngerului dezvăluiau o oarecare tulburare a minţii, cum a fost minunea cu orbul care nu-şi recăpătase vederea, dar căruia îi ieşiseră trei dinţi noi, şi cea cu damblagiul care n-a putut merge dar a fost gata să câştige la loterie şi cea cu leprosul căruia îi crescuseră fire de floarea-soarelui pe răni. Minunile acelea de consolare care păreau mai curând glume, zdruncinaseră faima îngerului, iar fata prefăcută în păianjen sfârşi prin a i-o face sa piară. Si astfel, părintele Gonzaga se vindecă pentru totdeauna de insomnie, iar curtea lui Pelayo rămase tot asa de pustie ca atunci când plouase trei zile în şir şi crabii mişunau prin odăile de culcare.

Stăpânii casei n-au avut de ce să se plângă. Cu banii adunaţi ridicaseră un conac cu două caturi, cu balcoane şi terase cu grădini, cu praguri foarte înalte ca să nu mai intre crabii în timpul iernii şi cu gratii de fier la ferestre că să nu mai intre îngerii. Pelayo mai făcuse o crescătorie de iepuri nu departe de sat şi renunţase de-a binelea la postul sau amărât de pândar, iar Elisenda îşi cumpărase nişte papuci de satin cu tocuri înalte şi o sumedenie de rochii de mătase pură, ca acelea purtate duminica de doamnele cele mai invidiate de pe atunci. Ţarcul fu singurul loc care nu se învrednici de nicio atenţie. Si dacă vreodată au dat pe jos cu creolină şi au ars tămâie înăuntru, n-au făcut-o pentru a-l cinsti pe înger, ci pentru a îndepărta mirosul greu ce bântuia ca un strigoi pretutindeni, gata să prefacă noua casă într-una veche. La început, când copilul învăţa să facă primii pasi, avuseseră grijă să nu se apropie prea tare de ţarc. Insă mai târziu îşi uitară teama şi se deprinseră cu mirosul, astfel că, înainte de a-si schimba dinţii, copilul începuse deja să se joace în ţarcul a cărui împrejmuire de sârmă ruginită se năruia.  Îngerul se dovedi la fel de nepăsător cu el ca şi cu ceilalţi muritori, dar îndură năzdrăvăniile cele mai îndrăzneţe cu blândeţea unui câine care şi-a pierdut orice nădejde. Amândoi se îmbolnăviseră în acelasi timp de vărsat de vânt. Doctorul care l-a îngrijit pe copil nu rezistă ispitei de a-l examina pe înger, şi-i descoperi un suflu la inimă atât de puternic şi atâtea zgomote la rărunchi, încât i se păru cu neputinţă ca acesta să mai fie încă în viaţă. Totuşi, ceea ce l-a uimit cel mai tare a fost logica aripilor. Păreau atât de natural legate de acel organism pe de-a-ntregul omenesc, că nu prea putu pricepe de ce nu aveau aripi şi ceilalţi oameni. Când copilul se duse la şcoală, trecuse multă vreme de când soarele şi ploaia distruseseră ţarcul. Îngerul se târâse pretutindeni, ca un muribund fără stăpân. Il alungau cu lovituri de mătură dintr-un dormitor şi numai după o clipă dădeau peste el în bucătărie. Părea să se afle în atâtea locuri deodată, încât ajunseseră să creadă că se dedublează, că se reproduce pe sine prin toată casa, iar Elisenda, exasperată, striga scoasă din sărite că era o nenorocire să trăieşti în iadul acesta plin de îngeri. Abia dacă mai putea mânca, ochii lui de negustor de vechituri ajunseseră atât de tulburi, încât se tot poticnea lovindu-se de ţăruşi, şi nu-i mai rămăseseră decât cioturile pleşuve de la ultimele pene. Pelayo îi aruncă o pătură şi se milostivi de el lăsându-l să doarmă în şopron, şi abia atunci îşi dădură seama că noaptea era scuturat de friguri ce-l făceau să delireze în şarade de norvegian bătrân. A fost una dintre puţinele dăţi când s-au alarmat, fiindcă s-au temut că avea să moară, şi nici măcar vecina atotştiutoare nu putuse să le spună ce era de făcut cu îngerii morţi. Totuşi, nu numai că supravieţui celei mai grele ierni din câte-i fuseseră date, ci păru că se întremează odată cu primele raze de soare. Zăcu nemişcat zile în şir în colţul cel mai ferit al curţii, unde nu-l vedea nimeni, şi la începutul lui decembrie, prinseră să-i crească pe aripi nişte pene mici şi aspre, pene de pasăre necunoscută. Dar el trebuie să fi ştiut pricina acestor schimbări, căci se ferea din cale-afară, să nu le vadă nimeni şi să n-audă nimeni cântecele marinăresti pe care le fredona uneori sub stele. Într-o dimineaţă, în vreme ce Elisenda tăia nişte ceapă pentru prânz, un vânt ce părea să vină din largul mării năvăli în bucătărie. Atunci iesi la geam şi-l surprinse pe înger cum încerca să-şi ia zborul. Era atât de stângaci, că făcu o brazdă ca de plug cu ghearele printre zarzavaturi, şi era gata să doboare şopronul cu zbaterile aripilor sale vrednice de dispreţ, care alunecau în lumină şi nu-şi găseau sprijin în văzduh. Dar izbuti să se înalţe. Elisenda scoase un oftat de uşurare, pentru ea şi pentru el, când îl văzu trecând peste cele din urmă case, susţinându-se cu chiu cu vai în văzduh, cu un fâlfâit temător de aripi, ca un vultur senil. Continuă să-l vadă până ce termină de tăiat ceapa şi-l tot văzu pană când n-a mai fost cu putinţă să-l zărească,  pentru că atunci nu mai era o oprelişte în viaţa ei, ci un punct imaginar în zare, deasupra mării…