Un domn foarte bătrân, cu nişte aripi uriaşe
După trei zile de ploaie omorâseră atâţia crabi în casă, încât Pelayo a fost nevoit să străbată curtea inundată ca să-i arunce în mare, fiindcă nou-născutul avusese toată noaptea fierbinţeală şi se părea că era din cauza duhorii. Lumea era tristă începând din ziua de marţi. Cerul şi marea erau un amestec de cenuşă, iar nisipul ţărmului, care în martie strălucea ca pulberea de lumină, se prefăcuse într-o mocirlă de fructe de mare stricate. Lumina era atât de molcomă la amiază, încât atunci când s-a întors acasă, după ce-a aruncat crabii, lui Pelayo i-a venit greu să desluşească ce anume se mişca şi se tânguia în fundul curţii. A trebuit să se apropie foarte mult ca să descopere că era un bărbat bătrân, trântit pe burtă în noroi şi care, cu toate că se străduia din răsputeri, nu se putea ridica, fiindcă-l impiedicau aripile sale uriaşe.
