O alta poveste a lui Oscar Wilde

Uriaşul egoist

În fiecare după amiază, când se întorceau de la şcoală, copiii obişnuiau să se joace în grădina Uriaşului.

Era o grădină mare şi frumoasă. Aici creştea o iarbă deosebit de fragedă şi verde. Ici-colo în iarbă se zăreau flori gingaşe, asemănătoare stelelor. Cei doisprezece piersici se încărcau primăvara cu flori delicate de un roz sidefiu, iar toamna cu fructe ispititoare, din belşug. Păsările, ascunse în frunzişul copacilor, cântau atât de dulce, încât copiii se opreau din jocurile lor pentru a le asculta.

– Ce bine e aici! îşi spuneau unul altuia copiii.

Într-o zi a apărut Uriaşul. Fusese în vizită la prietenul său, Căpcăunul din Cornwall. Zăbovise acolo vreo şapte ani. În acest răstimp îşi vorbiră tot ce aveau să-şi spună şi, în sfârşit, Uriaşul hotărî să revină la castelul său. La sosire surprinse copiii jucându-se în grădină.

– Ce faceţi voi aici? ţipă el cu o voce aspră, care-i făcu pe copii s-o zbughească de acolo cât de repede au putut.

– Această grădină este a mea, doar a mea! a strigat Uriaşul. Toată lumea trebuie să înţeleagă acest lucru. Doar eu mă pot juca aici.

Şi a construit în jurul grădinii un zid înalt şi a scris pe el: „Trecerea strict interzisă”.

Era un Uriaş foarte egoist. Bieţii copii nu mai aveau acum unde să se joace. S-ar fi jucat în stradă, dar acolo era prea mult praf şi prea multe pietre, şi nu le plăcea deloc. După lecţii hoinăreau în jurul zidului şi tânjeau după minunata grădină.

– Ce bine era acolo! îşi tot spuneau ei unul altuia.

A venit Primăvara şi toată ţara s-a umplut de flori şi păsări. Doar în grădina Uriaşului Egoist mai era Iarnă. Aici nu cântau păsările şi copacii uitaseră să înflorească. O singură firavă floare şi-a scos căpşorul din iarbă, dar, când a văzut ce scrie pe zid, i s-a făcut milă de copii, s-a retras înapoi sub pământ şi s-a dus la culcare.

Zăpada şi Gerul triumfau:

– Primăvara a uitat de această grădină! Noi vom locui aici tot anul împrejur.

Zăpada a acoperit iarba cu splendida sa manta albă, iar Gerul a zugrăvit toţi copacii cu argint. Apoi l-au invitat pe Vântul de Nord, să le facă companie, şi acesta a venit în mare grabă. Înfăşurat în blănuri, toată ziua urla prin grădină.

– Ce loc încântător! a exclamat el. S-o chemăm în vizită şi pe Grindină.

Şi Grindina a venit. Zi de zi, ore în şir ea lovea acoperişul castelului, până a spart aproape toată ţigla. Apoi se mai şi rotea val-vârtej prin toată grădina. Purta un veşmânt cenuşiu şi suflarea-i era ca de gheaţă.

– Oare de ce nu mai vine Primăvara? se întreba nedumerit Uriaşul cel Egoist, şezând la geam şi privind la grădina albă şi rece. Sper să vină totuşi.

Dar Primăvara nu a mai venit. Şi nici Vara. Toamna a dăruit fructe aurii tuturor grădinilor şi doar grădinii Uriaşului nu i-a adus nimic.

– Este prea egoist, a spus ea.

Aşadar, în grădina Uriaşului era mereu Iarnă. Vântul de Nord, Grindina, Gerul şi Zăpada zburdau printre copaci.

Într-o dimineaţă, când stătea lungit în pat, Uriaşul a auzit o încântătoare muzică. Răsuna atât de dulce, încât a crezut că muzicanţii Regelui treceau prin preajmă. În realitate era doar un mic cânepar, care ciripea la geam. Dar prea mult timp trecuse de când Uriaşul nu mai auzise cântec de pasăre în grădina sa şi acest ciripit îi părea cea mai frumoasă muzică din lume. Grindina se oprise din dansul ei nebunesc. Vântul de Nord a încetat să urle. Un parfum delicios pătrunse prin geamul deschis.

– Cred că a venit şi Primăvara, a spus Uriaşul. A sărit din pat şi a privit afară.

Şi ce-a văzut?

Avea în faţă cea mai minunată privelişte. Printr-o mică spărtură în zid, copiii au pătruns în grădină şi stăteau căţăraţi pe crengile copacilor. În fiecare copac era câte un copil. Copacii s-au bucurat atât de mult de această revenire, încât s-au acoperit cu flori şi îşi întindeau cu tandreţe braţele de-asupra lor. Păsările, cuprinse de veselie, zburau ciripind. Florile se iţeau râzând din iarba verde.

Era un peisaj de poveste. Doar un colţ al grădinii mai rămânea stăpânit de Iarnă. Şi acolo stătea un băieţel. Nici nu ajungea la ramurile copacului cât de mic era. Tot rătăcea în jurul pomului şi plângea cu jale. Copacul era încă acoperit de gheaţă şi zăpadă, iar Vântul de Nord sufla şi urla printre ramurile lui.

– Urcă, băieţele, îl tot îndemna Copacul şi îşi apleca crengile cât de jos putea.

Dar băiatul era prea mic.

Inima Uriaşului zvâcni cu duioşie.

– Egoistul de mine! exclamă el. Acum ştiu de ce Primăvara nu mai venea pe aici. Îl voi urca chiar eu pe micuţul băieţel până în vârful copacului, voi dărâma zidul şi grădina mea va fi mereu un loc de joacă pentru copii.

Cu adevărat îi părea rău pentru tot ce făcuse.

Coborî jos, deschise încet uşa de la intrare şi se îndreptă spre grădină. Dar copiii, când l-au văzut, s-au speriat rău şi au fugit. Şi Iarna din nou a pus stăpânire pe grădină. Doar micuţul băiat a rămas în acelaşi loc. Ochii îi erau plini de lacrimi şi el nu a putut să-l vadă pe Uriaş. Stăpânul grădinii s-a furişat pe la spatele copilului, l-a luat cu grijă şi l-a urcat în copac. Într-o clipă copacul a izbucnit în floare. Păsările au venit pe ramuri şi au început să cânte. Plin de bucurie, micuţul şi-a întins mânuţele, l-a cuprins pe Uriaş şi l-a sărutat. Copiii, văzând că Uriaşul nu mai era rău ca altădată, au revenit în grădină şi odată cu ei a sosit şi Primăvara.

– Din clipa aceasta grădina este a voastră, copii, a spus Uriaşul.

A luat toporul şi a sfărâmat zidul. Pe la amiază, când mergeau spre piaţă, oamenii l-au văzut pe Uriaş jucându-se laolaltă cu cei mici în cea mai frumoasă grădină din câte au existat vreodată. Ziua întreagă copiii s-au jucat, iar seara au venit să-i spună la revedere Uriaşului.

– Dar unde-i micuţul vostru prieten? a întrebat Uriaşul. Băiatul pe care l-am urcat în copac.

Micuţul îl sărutase şi Uriaşul îl îndrăgise mult.

– Nu ştim, au răspuns copiii. O fi plecat.

– Mâine să vină neapărat aici, le-a spus Uriaşul.

Dar copiii nu ştiau unde locuieşte acel băieţel şi Uriaşul s-a întristat foarte tare.

În fiecare după amiază, după lecţii, copiii veneau să se joace în grădină. Doar băieţelul pe care Uriaşul îl îndrăgise cel mai mult nu a mai apărut. El era bun cu toţi copiii, dar îi era dor şi de micuţul său prieten. Deseori vorbea despre el.

– Ce mult aşi dori să-l văd! suspina Uriaşul.

Trecuseră anii şi Uriaşul a îmbătrânit şi i-au slăbit puterile. Nu mai era în stare să se joace. Şedea în fotoliu, privea copiii şi îşi admira grădina.

– Sunt atât de multe flori frumoase aici, îşi spunea el. Dar dintre ele cele mai frumoase sunt copiii.

Într-o dimineaţă de iarnă, în timp ce se îmbrăca, Uriaşul a privit prin geam. Acum nu mai era supărat pe Iarnă. Ştia că Primăvara e doar dusă la culcare, iar florile se odihnesc.

Deodată şi-a deschis mai larg ochii şi a privit îndelung. Ceea ce vedea era un adevărat miracol. În cel mai îndepărtat colţ al grădinii văzu un copac doldora de flori albe. Ramurile îi erau aurii şi fructe argintii atârnau de ele, iar la poalele lui stătea micuţul băieţel pe care încă îl mai iubea Uriaşul.

Plin de bucurie, Uriaşul a coborât scările şi a ieşit în grădină. A trecut în grabă prin iarbă şi s-a apropiat de copil. Era destul de aproape când, deodată, s-a făcut roş la faţă de supărare şi a întrebat:

– Cine a îndrăznit să te rănească?

Pentru că în palmele copilului se vedeau urme de cuie. Aceleaşi semne le avea şi pe micile lui tălpi.

– Cine-i acela care a îndrăznit să te rănească? a strigat Uriaşul. Spune-mi şi o să iau sabia cea mare şi o să-l omor.

– Nu e nevoie! i-a răspuns copilul. Acestea sunt urmele Dragostei.

– Cine eşti tu? Să fii tu oare cel pe care-l aştept? l-a întrebat Uriaşul.

O stranie admiraţie l-a cuprins pe Uriaş şi el a îngenuncheat în faţa copilului.

Copilul i-a zâmbit şi i-a spus:

– Cândva mi-ai permis să mă joc în grădina ta, iar acum vei merge cu mine în grădina mea – Paradisul.

După amiază, când copiii au venit în grădină, l-au găsit pe bătrânul Uriaş sub copac, fără suflare şi acoperit de flori albe.