Fiul
morţii
La hotarul dintre viaţă şi moarte se văd
rătăcind mulţimi de oameni sleiţi, pustiiţi de boli, tîrîndu-se asemeni unor
înspăimîntătoare şi respingătoare stîrvuri. Moartea le-a însemnat cu pecetea ei
carcasele puturoase, deşi spre pajiştile însorite ale vieţii năzuieşte încă
sufletul încărcat de păcate.
Aceasta este calea pe care o străbate şi Silveri,
fiul morţii, ucigaş şi sperjur, un om negricios, slab, pe jumătate orb, care de
trei ori a scăpat de securea călăului şi al cărui spate e însemnat de
cicatricile usturătoare ale biciului la care a fost de şapte ori osîndit. Acolo
Silveri-Fiul-Morţii se învîrte în acelaşi cerc, întemniţat în timpul care se
reînnoieşte mereu. Repetîndu-şi rătăcirile vieţii, el merge cu paşi gravi de la
casă la casă prin satele întunecate de dincolo de ţărmul deşteptării, se
învîrteşte, cu carnea-i stîrnită, străbate ca şi înainte cărarea strălucitoare,
deschide o uşă familiară, recunoaşte chipul ştiut al unei fete. Dar privirea
fetei e stranie, lui Silveri i-e frică. Ce să se fi întîmplat oare? Privirea
fetei e într-adevăr foarte ciudată... Silveri aruncă o privire piezişă. Vede o
vatră îmbîcsită de funingine, o bancă, o etajeră, bîrnele înnegrite ale pereţilor.
Cît e de ciudată această încăpere, încăperea aceasta atît de intimă odinioară...
Iese şi o ia de-a lungul cărării ce duce la remiză... Tatăl fetei îl întîmpină
dojenindu-l:
