Nils Holgersson (31)

Pasăre de nadă

După câteva zile, Jarro se simţi atât de bine, încât putu să zboare prin toată casa. Stăpâna îl dezmierda mereu iar băieţelul alerga prin curte să culeagă pentru el primele fire de iarbă răsărite. Când îl mângâiau, Jarro îşi zicea că, deşi era acum destul de zdravăn ca să poată zbura oricând spre lacul Tokern, nu-i venea să se despartă de oameni. Era bucuros să rămână toată viaţa la ei.

Într-o zi însă, dis-de-dimineaţă, stăpâna puse peste Jarro un fel de căpăstru sau de laţ, care-l împiedica să se folosească de aripi, şi-l dădu apoi argatului care-l găsise. Omul îl puse subsuoară şi porni cu el spre lac.

Gheaţa se topise cât timp Jarro zăcuse. Papura veche şi uscată de anul trecut rămăsese încă pe marginea lacului şi a ostroavelor, dar toate plantele acvatice începuseră a da lăstare la fundul apei, iar vârfurile verzi ajunseseră la suprafaţă. Ciocurile încovoiate ale corlelor se iţeau din păpuriş. Cufundarii se fuduleau cu gulerele noi de pene la gât, iar sitarii adunau de zor paie pentru cuiburi.

Argatul se sui într-o lotcă, îl aşeză pe Jarro pe fundul ei şi începu a vâsli pe lac. Jarro, care se obişnuise între timp să aştepte numai binele de la oameni, îi spuse lui Cezar, venit odată cu ei, că era foarte recunoscător argatului că-l adusese pe lac. Acesta n-avea nevoie să-l supravegheze prea îndeaproape şi să-l ţină prizonier cu prea mult zel, căci Jarro nu avea de gând să fugă.

Dar Cezar nu răspunse nimic. Era foarte scump la vorbă în dimineaţa aceea.

Singurul lucru care i se păru cam ciudat lui Jarro e că argatul luase puşca cu el. Nu-i venea să creadă că vreunul din oamenii aceştia buni de la fermă ar fi fost în stare să împuşte păsări. În afară de asta, Cezar îi spusese că nu se vâna pe acea vreme.

— Vânatul e oprit acum, spusese el, deşi acest lucru nu mă priveşte pe mine...

Argatul mâna însă lotca spre unul din ostroavele de nămol împresurate de păpuriş. Acolo se dădu jos, făcu o căpiţă de papură veche şi se aşeză îndărătul ei. Jarro rămase pe nămol cu căpăstrul peste aripi, legat de lotcă cu o sfoară lungă.

Deodată zări nişte boboci de raţe sălbatice în tovărăşia cărora cutreierase cândva lacul. Erau departe, dar Jarro îi chemă la el cu strigătele puternice. Bobocii răspunseră şi se apropiară într-un stol mare, frumos. Abia se apropiaseră că Jarro şi începu să le povestească despre salvarea lui miraculoasă şi despre bunătatea omenească. În aceeaşi clipă, în spatele lui pocniră trei împuşcături. Două raţe căzură moarte în păpuriş, iar Cezar se băgă în apă şi le prinse.

Abia atunci s-a luminat, Jarro. Oamenii îl salvaseră ca să-l poată folosi ca pasăre de nadă. Şi izbutiseră, după cum se vedea!... Două raţe pieriseră din pricina lui. Să moară de ruşine şi mai multe nu! I se părea că până şi prietenul său Cezar se uita la el cu dispreţ, iar după ce se înapoiară acasă nu mai avu curaj să se culce lângă câine.

A doua zi dimineaţă, Jarro fu dus din nou la lac. Şi de data asta zări nişte raţe. Cum le văzu însă zburând spre el, le strigă:

— Fugiţi, fugiţi! Băgaţi de seamă! Duceţi-vă în altă parte! După căpiţa de papură e ascuns un vânător. Eu nu-s decât o pasăre de nadă!

Jarro izbuti astfel într-adevăr să scoată raţele din bătaia puştii.

Bietul boboc era atât de ocupat cu veghea, încât abia avea răgaz să ciugulească din când în când câte un fir de iarbă. De câte ori se apropia vreo pasăre, repeta strigătele de alarmă. Îi preveni chiar şi pe cufundari, deşi avea ură pe ei, căci scoteau raţele din cele mai bune ascunzători. Nu voia totuşi ca din cauza lui să cadă pradă nenorocirii şi alte păsări. Datorită zelului cu care Jarro veghease toată vremea, argatul se întoarse acasă de data asta fără să fi tras nici măcar un singur foc de puşcă.

Cu toate acestea, Cezar păru mai puţin nemulţumit decât în ajun; iar când se făcu seară, îl luă pe Jarro cu gura, îl duse la vatră şi-l culcă între labele dinainte.

Jarro tânjea însă acum în casă şi se simţea foarte nefericit. Îi spunea parcă inima că oamenii nu-l iubiseră niciodată. De câte ori veneau să-l dezmierde stăpâna sau băieţelul, îşi vâra ciocul sub aripă şi se făcea că doarme.

Jarro îşi continuă câteva zile de-a rândul trista lui misiune de a sta de veghe, ajungând să fie cunoscut în toate părţile lacului Tokern. Într-o dimineaţă, pe când striga ca de obicei: „Fiţi atente, zburătoarelor, nu vă apropiaţi de mine! Nu-s decât o pasăre de nadă!” văzu plutind pe apă spre locul unde era legat un cuib de cufundar. Nu era ceva deosebit. Era un cuib din anul trecut, şi deoarece cuiburile de cufundari sunt făcute în aşa fel încât pot pluti pe apă ca nişte luntriţe, se întâmplă adeseori ca ele să rătăcească pe lac. Jarro se uită însă lung la cuib cum venea drept spre ostrov, ca şi când l-ar fi condus cineva.

Când ajunse aproape de el, Jarro văzu în cuib un prichindel, cel mai mic pe care-l pomenise de când era pe lume, care vâslea de zor cu un beţişor. Prichindelul acela strigă la el:

— Apropie-te, Jarro, cât mai mult de apă şi pregăteşte-te de zbor! în curând vei fi slobod.

În clipa următoare, cuibul de cufundar era lângă mal, însă micul vâslaş nu-l părăsi, ci rămase liniştit, ghemuit între crenguţe şi paie. Jarro mai că încremenise. Stătea cu frica în sân să nu fie descoperit salvatorul său.

Sosi apoi în zbor un cârd de gâşte sălbatice. Jarro se dezmetici şi le preveni cu strigăte puternice, dar gâştele zburară mai departe încoace şi încolo pe deasupra lui. Se aflau la o înălţime atât de mare, încât erau ferite de bătaia puştii. Argatul fu ispitit să tragă câteva focuri asupra lor. N-apucase bine să le tragă, că prichindelul sări pe mal, scoase un cuţitaş de la brâu şi din două tăieturi sfârtecă la repezeală căpăstrul în care era prins Jarro.

— Zboară acuma, Jarro, până ce omul nu-şi încarcă arma din nou! strigă el, sărind imediat, în cuibul de cufundar şi îndepărtându-se de mal.

Vânătorul era cu ochii la gâşte şi nu băgase de seamă că Jarro fusese liberat. Cezar prinsese însă mişcarea. În clipa în care bobocul îşi înălţa aripile, se năpusti asupra lui şi-l înşfăcă de ceafă.

Jarro ţipa de mai mare jalea, dar prichindelul care-l salvase îi zise foarte liniştit lui Cezar:

— Dacă eşti cinstit, aşa cum pari a fi, nu poţi sili o pasăre bună să stea aici şi să atragă pe altele în nenorocire.

Auzind aceste cuvinte, Cezar îi dădu drumul lui Jarro.

—  Zboară, Jarro! îl îndemnă el. Eşti prea bun, într-adevăr, ca să slujeşti drept pasăre de nadă. Nu în scopul ăsta voiam să te opresc, ci din cu totul altă pricină: casa fără tine o să-mi pară pustie.