Nils Holgersson (37)

Fuga lui Păr-Sur 

Din ziua venirii lui la casa pădurarului, Karr nu s-a mai dus să vâneze vietăţile mici ale codrului. Nu că se temea, dar nu voia să-l supere pe pădurar. De când acesta îl scăpase de la moarte, Karr ţinea la dânsul mai mult ca la oricine şi n-ar fi ieşit cu o iotă din vorba lui. Nu avea altă plăcere decât să-l urmeze, oriunde se ducea, şi să-l păzească. Când pleca pădurarul de acasă, Karr o lua înainte şi cerceta drumul, iar când stătea acasă, se aşeza în faţa uşii şi îi supraveghea pe toţi cei care intrau şi ieşeau.

Atunci când la locuinţa pădurarului se aşternea liniştea şi nu se mai auzeau paşi pe drum, iar stăpânul se ducea să trebăluiască la grădina de zarzavat pe care o avea în apropiere, Karr îşi petrecea vremea jucându-se cu puiul de elan.

La început nu-i plăcuse deloc să aibă grijă de el. Dar cum îl urma pe stăpân în toate părţile, se ducea cu el şi la grajd, unde se afla puiul de elan. După ce pădurarul îi dădea lapte, Karr se aşeza în faţa boxei şi căta lung la el. Pădurarul îi spunea micului elan Păr-Sur; şi, deşi-l botezase astfel, era de părere că mica vietate merita un nume mai frumos, iar Karr era de acord cu stăpânul său în această privinţă. De câte ori se uita la el, pădurarul îşi zicea că nu mai văzuse niciodată o făptură atât de urâtă şi de pocită. Stătea sărmanul pe nişte picioare lungi şi sfrijite de parcă-şi pusese sub trup nişte catalige. Avea un cap mare, bătrânicios şi zbârcit, care atârna mereu într-o parte. Pielea îi era plină de cute ca şi cum ar fi purtat o blană ce nu era a lui. Totdeauna părea mâhnit şi abătut. Şi, lucru destul de ciudat, de câte ori îl vedea pe Karr în faţa boxei, se scula repede, ca şi cum s-ar fi bucurat de prezenţa lui.

Puiul de elan tânjea zi de zi, nu creştea deloc, ci, dimpotrivă, devenea tot mai ogârjit şi în cele din urmă nici nu mai fu în stare să se ridice de jos când îl vedea pe Karr. Câinele se ducea atunci la el în boxă, iar ochii sărmanului animal se luminau imediat şi sclipeau, ca şi cum i-ar fi fost împlinită o mare dorinţă.

După câteva zile, Karr începu să-l viziteze zilnic şi-şi petrecea ore întregi în tovărăşia lui, lingându-i blana, jucându-se şi zbenguindu-se cu el şi învăţându-l tot felul de lucruri pe care trebuie să le ştie orice animal de pădure.

Ca printr-o minune, după ce câinele şi-a făcut un obicei din a veni să se joace cu puiul de elan, acesta se înzdrăveni şi începu să crească. Şi, o dată pus pe picioare, se făcu în câteva săptămâni atât de mare, că nu mai încăpea în boxa lui, aşa că fu mutat sub acoperământul unui tufiş. După ce a stat câteva luni acolo, picioarele i se lungiră atât de mult, încât era în stare să sară peste gard oricând ar fi voit. Pădurarul ceru atunci stăpânului său încuviinţarea să-i facă un ţarc anume. Păr-Sur a trăit în acel ţarc câţiva ani, ajungând un elan mare şi falnic. Karr îi ţinea de urât ori de câte ori avea răgaz, dar nu din milă, ca pe vremuri, ci pentru motivul că-i lega pe amândoi o mare prietenie. Elanul era tot trist, părând a fi leneş şi nepăsător la toate cele, dar Karr ştia meşteşugul de a-l însufleţi, de a-l face vesel şi zburdalnic.

După ce Păr-Sur a trăit cinci ani la rând pe lângă casa pădurarului, proprietarul forjei primi într-o zi o scrisoare din partea unei grădini zoologice, prin care era întrebat dacă ar fi dispus să-i vândă elanul. Proprietarului i-a surâs propunerea, dar pădurarul s-a întristat la auzul acestei veşti. Neputându-se împotrivi totuşi, a rămas hotărât ca elanul să fie vândut. Karr a aflat repede ce se punea la cale şi a dat fuga la elan să-i spună că urma să fie trimis undeva departe. Bietul câine se temea grozav că va fi despărţit de el. Elanul însă primi vestea foarte liniştit, nepărând a fi nici vesel, nici amărât.

— Vrei poate să te laşi dus de aici fără nicio împotrivire? întrebă Karr, vrând să-i stârnească amorul propriu.

— La ce mi-ar folosi să mă împotrivesc? răspunse Păr-Sur. Aş fi bucuros să rămân aici unde sunt, dar dacă voi fi vândut, trebuie să plec.

Karr se uita lung la elan şi-l măsura de sus până jos. Se vedea limpede că nu crescuse încă bine de tot. Coarnele nu i se prea dezvoltaseră, cocoaşa îi era încă mică, iar coama nu i se îndeşise ca la elanii maturi. Avea însă destulă putere ca să poată lupta pentru a-şi câştiga libertatea. „Parc-ar fi fost prizonier toată viaţa, aşa priveşte lucrurile!…” îşi zise Karr, fără să-i mărturisească ce anume gândea despre el.

Câinele nu se întoarse la ţarcul elanului decât după miezul nopţii, când ştia că Păr-Sur îşi făcuse somnul.

— Bine faci, Păr-Sur, că primeşti să fii dus în altă a parte, zise Karr, părând de astă dată liniştit şi mulţumit. O să fii închis într-o grădină şi ai să duci o viaţă fără griji. Cred însă că ar fi păcat să pleci de la noi fără să fi văzut pădurea. Neamul tău are, după cum ştii, o vorbă: „Elanii sunt una cu pădurea!” Ori tu nici măcar n-ai văzut-o, nici măcar n-ai colindat afundurile ei.

Păr-Sur îşi ridică ochii de pe trifoiul pe care-l mânca…

— Aş fi bucuros să văd pădurea, dar cum să ies din ţarc? întrebă el cu nepăsarea lui obişnuită.

— Ei da, asta e greu pentru cine are picioare aşa de scurte!… îl luă Karr în zeflemea.

Elanul îl vedea zilnic pe Karr cum sărea ulucile ţarcului şi ajungea dintr-o săritură dincolo, unde era libertatea; îl privea aproape neînţelegând cum izbutea acesta să fie atât de sprinten.

Dar vorbele lui Karr fură mai tari decât nepăsarea lui obişnuită şi până la urmă o porniră amândoi spre pădure. Era o noapte frumoasă, cu lună plină, o noapte de sfârşit de vară. Sub copaci era însă întuneric şi elanul mergea încet de tot, abia mişcându-se.

— Ar fi bine să ne întoarcem, zise Karr. Cum n-ai umblat încă niciodată printr-o pădure sălbatică, ai putea uşor să-ţi rupi picioarele şi n-aş vrea să mă învinuieşti dacă ai păţi ceva.

Păr-Sur începu atunci să umble mai repede şi cu mai mult curaj.

Karr îl duse într-o parte a pădurii unde creşteau brazi sălbatici. Brazii aceştia erau atât de deşi, că nici vântul nu putea să răzbată printre ei.

— Aici se adăpostesc neamurile tale de frig şi de furtună, zise Karr. Ele stau de obicei toată iarna sub cerul liber. Tu însă vei fi la adăpost acolo unde urmează să te duci. Vei sta într-un grajd cu acoperiş, ca orice vită de casă.

Păr-Sur nu răspunse nimic, dar trase cu nesaţ în piept mirosul tare de brad.

— Mai ai ceva să-mi arăţi, ori am văzut toată pădurea? întrebă el.

Karr îl luă atunci şi-l duse să-i arate o baltă cu plavii plutitoare.

— Prin balta asta fug elanii, de obicei, când sunt în primejdie, zise Karr. Nu ştiu ce fac şi ce dreg, dar, aşa mari şi grei cum sunt, trec prin ea fără să se înece. Tu nu cred c-ai putea să faci aşa ceva şi, după câte ştiu, nici nu te interesează, căci n-o să fii urmărit niciodată de vânători.

Păr-Sur nu-i răspunse nici de data asta, dar ajunse la baltă dintr-o săritură. Se bucura simţind plaviile care se legănau sub el. Străbătu astfel toată balta şi pe urmă se întoarse înapoi la Karr, fără să fi alunecat ori să fi căzut în nicio adâncitură cu nămol.

— Ei, am văzut acum toată pădurea? întrebă el.

— Încă nu, îi răspunse Karr.

Apoi îl duse la marginea pădurii, unde creşteau tot soiul de copaci falnici: stejari, plopi tremurători şi tei.

— Neamurile tale se hrănesc aici cu frunze şi cu scoarţă, zise câinele. Pentru ei asta e cea mai bună hrană. Tu însă vei căpăta o mâncare mai aleasă prin meleagurile străine unde-o să-ţi duci viaţa.

Păr-Sur rămase uimit de bogăţia de frunziş a copacilor care îşi bolteau coamele verzi deasupra lui. Îi plăcu şi frunza de stejar, şi scoarţa de plop.

— Sunt amare şi bune la gust. Mai straşnice decât trifoiul, zise el încântat.

— Bine că ai avut prilejul să le guşti şi tu măcar o dată! răspunse câinele.

Pe urmă îl duse la un lac mic. Apa sclipea în lumina lunii şi era aşa de liniştită, că părea a nu fi străbătută de nicio undă. Şi-n luciul acela nemaivăzut se oglindeau malurile învăluite într-o ceaţă subţire. Păr-Sur rămase uluit de atâta frumuseţe.

— Ce-i asta, Karr? întrebă el.

Pentru prima oară vedea un lac.

— E o apă mare, un lac, răspunse câinele. Neamurile tale înoată în el de la un mal la altul. N-ar fi de dorit să faci şi tu la fel, căci cine ştie ce ţi s-ar putea întâmpla, dar ţi-ar prinde bine să intri măcar lângă mal, ca să te scalzi şi tu puţin.

Karr intră el însuşi în apă şi începu să înoate. Păr-Sur rămase câtva timp pe mal. În cele din urmă intră şi el după câine. Nu mai putea de bucurie simţindu-şi trupul răcorit de apă. Voia să-şi ude şi spinarea puţin şi se avântă mai departe, până ce-l duse apa şi începu să înoate. Înota în jurul lui Karr şi se simţea în apă ca acasă la el. După ce se întoarseră la mal, câinele îl întrebă dacă voia să se înapoieze acasă.

— Mai e până la ziuă. Hai să ne mai plimbăm prin pădure! răspunse elanul.

O porniră din nou spre pădurea de brazi. Ajunseră într-o poiană scăldată de razele lunii, unde iarba şi florile luceau stropite de rouă. Acolo păşteau nişte animale: un elan cu câteva femeiuşti şi câţiva pui. Văzându-le, Păr-Sur se opri deodată.

Nu se uita deloc la femeiuşti şi la pui, ci îl privi ţintă numai pe elan, care avea coarne bogate, o cocoaşă mare pe umeri şi o bucată de piele miţoasă care îi atârna la gât.

— Ce animal e ăsta? întrebă Păr-Sur cu glasul cutremurat de uimire.

— Îl cheamă Coroană-de-Corn – răspunse Karr – şi e rudă cu tine. Şi tu o să ai într-o zi coarne aşa de mari şi o coamă la fel; iar dacă rămâi în pădure, o să conduci şi fu o turmă.

— Dacă cel de colo e rudă cu mine – zise Păr-Sur – vreau să-l văd mai de aproape. Nu mi-am închipuit niciodată că un animal poate fi aşa de măreţ.

Păr-Sur se duse la turma de elani, dar se întoarse repede înapoi la Karr, care rămăsese la marginea pădurii.

— Cum văd eu, nu te-au primit prea bine… zise câinele.

— I-am spus elanului că e prima dată când mă întâlnesc cu neamuri de-ale mele şi i-am cerut voie să mă duc la ele, dar el mi-a făcut semn să plec de îndată şi m-a ameninţat cu coarnele.

— Bine-ai făcut că te-ai retras, zise câinele. Un elan tânăr, cu coarnele prea mici, nu se poate prinde la luptă cu elani bătrâni, aşa că e mai sănătos să se ferească de ei. Altul în locul tău s-ar fi ales c-un nume rău în pădure şi-ar fi fost hulit de toţi dacă ar fi dat înapoi fără să se împotrivească, dar pe tine nu trebuie să te doară capul din pricina asta, de vreme ce-o să pleci pe meleaguri străine…

Nu isprăvi Karr bine vorba că Păr-Sur şi porni înapoi spre poiană. Elanul cel bătrân îi ieşi în întâmpinare şi amândouă animalele se încăierară. Se împungeau unul pe altul cu coarnele şi, la un moment dat, Păr-Sur fu împins de-a-ndăratelea pe toată poiana. Nu ştia parcă să se folosească de puterea lui. Când ajunse însă la marginea pădurii, se încordă şi îşi înţepeni picioarele zdravăn, dădu apoi cu putere din coarne şi prinse a-l împinge pe Coroană-de-Corn înapoi. Păr-Sur lupta liniştit, în timp ce adversarul lui clocotea şi gâfâia, de astă dată fiind el cel respins. Deodată se auzi un pocnet puternic. Plesnise unul din coarnele elanului bătrân. Acesta se smuci cu violenţă şi fugi în pădure.

Păr-Sur se întoarse la Karr, rămas la marginea pădurii.

— Ai văzut acum tot ce poate fi văzut în pădure. Haidem deci acasă! zise câinele..

— Da, e şi vremea, se învoi elanul..

Mergeau acum amândoi liniştiţi spre casă. Karr suspină de câteva ori, ca şi cum ar fi fost oarecum dezamăgit, dar Păr-Sur ţinea capul sus şi părea mulţumit de câte văzuse şi învăţase în acea noapte. Înainta fără niciun pic de şovăială până ce ajunse la ţarc. Acolo se opri. Se uită la locul îngust în care-şi dusese viaţa până atunci, la pământul pe care călcase, la nutreţul veşted, la troaca din care se adăpase şi la şopronul întunecos în care dormise.

    — Elanii sunt una cu pădurea! strigă el, întorcându-şi mândru capul şi pornind într-o goană nebună spre pădure.