Intamplari neobisnuite (6)

Capitolul VI. În care este întreruptă o convorbire telefonică între mistress Scorbitt şi J. T. Maston.

Afirmaţia preşedintelui Barbicane că-şi va atinge scopul nu era numai o vorbă aruncată în vânt. Cu capitalul pe oare-l avea acum la dispoziţie nu se mai putea lovi de nici o piedică. Cu siguranţă că n-ar fi îndrăznit să facă apel la subscrierea de capitaluri, dacă n-ar fi fost sigur de succes. În sfârşit, Polul Nord urma să fie cucerit, curând de tot, de geniul şi îndrăzneala omului.

       Nu mai încăpea nici o îndoială că Barbicane şi consiliul său de administraţie aveau la îndemână mijloacele de a reuşi într-o întreprindere în care atât de mulţi alţii dăduseră greş. Ei aveau să facă ceea ce nu reuşiseră atâţia călători vestiţi ca Franklin, Kane, De Long, Nares, Greely. Vor trece dincolo de paralela 84, vor lua în posesie întinsa fâşie de pământ cumpărată la licitaţie, vor adăuga pe drapelul american a 39-a stea, reprezentând al 39-lea stat anexat la Confederaţia americană.

—      Scamatori! spuneau într-una delegaţii europeni şi partizanii lor din Lumea Veche.

Şi totuşi, nimic nu era mai ireal ca mijlocul practic, logic, indiscutabil, de a cuceri Polul Nord. Mijlocul acesta atât de simplu — ai putea spune „la mintea unui copil” — le fusese sugerat de J. T. Maston. În creierul acestui om, în care ideile se coceau într-o materie cerebrală în continuă fierbere, luase naştere proiectul unei măreţe opere geografice, ca şi modul de a o duce la bun sfârşit.

Niciodată nu se va spune prea de ajuns că secretarul „Clubului artileriştilor” era un calculator remarcabil. Pentru el, rezolvarea celor mai complicate probleme ale ştiinţelor matematice era o jucărie. Pentru el nu exista nimic greu nici în ştiinţa câtimilor valorice, care este algebra, şi nici în ştiinţa numerelor, adică în aritmetică. Ţi-era mai mare dragul să-l vezi mânuind simbolurile, adică semnele convenţionale care sunt folosite pentru notarea câtimilor algebrice, indiferent dacă — fiind litere ale alfabetului — reprezentau cantităţi sau mărimi, sau dacă — fiind linii împerecheate sau întretăiate — reprezintă raporturile ce se pot stabili între cantităţile şi operaţiile la care sunt supuse.

Ah! coeficienţii, exponenţii, radicalii, indicii şi celelalte expresii adoptate în limba algebrică! Cum zburau toate aceste semne sub peniţa lui — sau, mai bine zis, a crâmpeiului de cretă — care fremăta la capătul cârligului lui de fier, fiindcă tare îi place lui Maston să-şi facă toate calculele pe o tablă. Acolo, pe suprafaţa aceasta de zece metri pătraţi — fiindcă mai puţin nu-i ajungeau! — se lăsa el pradă, cu tot focul, pasiunii sale de algebrist. Şi să nu creadă cineva că în calculele sale ar fi folosit nişte cifre neînsemnate. Nu! Dimpotrivă, desena cu mâna lui năbădăioasă nişte cifre uriaşe, fantastice. Cifrele 2 şi 3 apăreau rotunjite ca nişte cocoaşe de hârtie; cifra 7 era desenată ca o spânzurătoare, din care lipsea doar spânzuratul. Cifra 8 se încovoia ca o pereche de ochelari, iar cifrele 6 şi 9 erau împodobite cu nişte cozi care păreau că nu se mai sfârşesc.

Ce să mai spunem de literele cu care îşi stabilea formulele! Primele litere ale alfabetului — a, b, c — care îi serveau ca să însemneze cantităţile cunoscute sau date şi ultimele litere — x, y, z — care îi serveau pentru însemnarea cantităţilor necunoscute sau de aflat — ce frumos erau desenate ele, cu o singură trăsătură plină, legate unele de altele! Mai ales litera z se încovoia în nişte zig-zag-uri ca trăsnetul! Şi ce eleganţă în literele greceşti a şi p, de care s-ar fi simţit mândru chiar un Arhimede sau Euclid!

Cât despre semnele aritmetice, trasate perfect cu linii de cretă, erau pur şi simplu fermecătoare; „+” arăta limpede că este vorba de adunarea a două cantităţi; „-” era mai umil, dar făcea totuşi faţă bună; cât despre „=”, cu cele două linii absolut egale, ele arătau că J. T. Maston ara cetăţeanul unei ţări în care egalitatea nu este o vorbă goală, cel puţin între oamenii de rasă albă. În acelaşi fel măreţ erau desenate şi semnul „x” şi semnul „/”, în dimensiuni extraordinare.

Cât despre semnul care arăta rădăcina unui număr sau unei cantităţi, acesta era un adevărat triumf; iar când îl mai completa şi cu bara orizontală şi căpăta această formă „ ” părea că braţul arătător, depăşind marginea tablei, ameninţă lumea întreagă, cerându-i să i se supună!

Dar să nu credeţi cumva că inteligenţa matematică a domnului Maston se mărginea la orizontul algebrei elementare! Departe de aşa ceva! Nu-i erau străine nici calculul integral, nici calculul diferenţial şi nici calculul variaţiilor; el desena cu mână sigură faimosul semn al integrării, ∫, litera înspăimântătoare în simplitatea ei: suma unei infinităţi de elemente infinit de mici!

Acelaşi lucru se putea spune despre semnul ∑, care reprezintă suma unui număr finit de elemente finite, de semnul ∞, prin care matematicienii înseamnă infinitul, ca şi despre toate simbolurile pe care le foloseşte această limbă de neînţeles pentru muritorul de rând. Ce mai calea-valea! Omul acesta era în stare să se ridice până la culmile cele mai înalte ale matematicilor superioare.

Iată ce fel de om era onorabilul secretar al „Clubului artileriştilor”. Şi iată de ce colegii lui puteau avea toată încrederea când îşi lua el sarcina să rezolve cele mai năstruşnice probleme născute în creierele lor pline de idei îndrăzneţe! Iată ceea ce determinase pe membrii „Clubului artileriştilor” să-i încredinţeze rezolvarea problemei aruncării unui proiectil de la Pământ în Lună! În sfârşit, iată pentru ce doamna Evangelina Scorbitt era îmbătată de faima lui, având pentru el o admiraţie vecină cu dragostea.

Dealtfel, în cazul de care e vorba acum — adică de problema cuceririi Polului Nord — J. T. Maston nu avea de ce să se avânte până în regiunile sublime ale analizei matematice superioare. Pentru a permite noilor concesionari ai teritoriilor polare să exploateze aceste terenuri, secretarul „Clubului artileriştilor” nu avea în faţa lui decât o problemă de mecanică pe care trebuia s-o rezolve. Problemă complicată, fără îndoială, cerând formule ingenioase, poate chiar nemaifolosite până acum, dar cărora le va face faţă cu siguranţă.

Ei da! Puteau avea încredere în J. T. Maston, deşi cea mai mică greşeală ar fi atras după sine pierderea a milioane de dolari. Niciodată însă, începând chiar de pe vremea când capul său de copil învăţa primele noţiuni de aritmetică, nu săvârşise vreo greşeală la măsurarea lungimilor — fie chiar de a mia parte dintr-un micron. Dacă s-ar fi înşelat chiar la calcularea celei de-a douăzecea zecimale, n-ar fi stat deloc pe gânduri, ci şi-ar fi tras imediat un glonţ în craniul lui de gutapercă!

Era necesar să insistăm mai mult asupra acestei remarcabile aptitudini a lui J. T. Maston — şi am făcut-o. Acum, înainte de a continua povestirea, trebuie să arătăm cum lucrează el, şi pentru aceasta este necesar să ne întoarcem cu câteva săptămâni în urmă.

Cu vreo lună înainte de publicarea notei adresate locuitorilor de pe cele două emisfere ale Pământului în legătură cu scoaterea la mezat a ţinuturilor de la Polul Nord, J. T. Maston îşi luase sarcina de a transpune în cifre elementele proiectului, ale cărui consecinţe minunate le sugerase colegilor săi.

Încă de mulţi ani, secretarul „Clubului artileriştilor” locuia pe strada Franklin, numărul 179, una dintre străzile cele mai liniştite din Baltimore, departe de cartierul afacerilor, din care nu înţelegea nimic, departe de larma mulţimii, larmă care nu-i plăcea deloc.

El avea o locuinţă modestă, cunoscută sub numele de „Ballistic-Cottage”. Singurele lui venituri erau doar pensia de ofiţer de artilerie şi indemnizaţia primită ca secretar al „Clubului artileriştilor”. Locuia singur şi era servit de negrul Fire-Fire, adică „Foc-Foc” — poreclă demnă de valetul unui artilerist! Dealtfel, negrul acesta nu era un servitor, ci mai degrabă un servant, un prim servant, servindu-şi stăpânul aşa cum ar fi servit un tun.

J. T. Maston era burlac convins, fiind de părere că burlăcia este singura situaţie acceptabilă în lumea asta. El cunoştea proverbul slav că „O femeie trage mai puternic cu un singur fir de păr, decât patru boi la plug” — şi se ferea de aşa ceva.

Dar dacă locuia de unul singur la Ballistic-Cottage, aceasta se întâmpla numai pentru că aşa voia el. Ştim prea bine că n-ar fi trebuit să facă decât un singur gest, pentru a-şi schimba singurătatea într-o singurătate în doi, şi averea lui nu prea mare într-o bogăţie de milioane. Ştia şi el bine că doamna Evangelina Scorbitt ar fi fost fericită să... Dar, cel puţin până acum, J. T. Maston n-ar fi fost deloc fericit să... Şi se părea că cele două fiinţe, aşa de potrivite una pentru alta (cel puţin aceasta era părerea îndrăgostitei văduve), nu vor ajunge niciodată să realizeze această transformare.

Ballistic-Cottage era o vilă foarte simplă: un parter cu verandă şi un etaj. Jos, un salonaş şi o mică sufragerie, iar ceva mai departe, dincolo de grădiniţă — bucătăria şi cămara, într-o clădire anexă. La etaj erau dormitorul, cu o vedere spre stradă, şi biroul de lucru, cu vederea spre grădină, ca să nu pătrundă larma oraşului. O locuinţă de savant, între zidurile căreia fuseseră rezolvate atâtea şi atâtea calcule, pe care le-ar fi invidiat un Newton, Laplace sau Cauchy.

Ce diferenţă între această locuinţă şi palatul doamnei Evangelina Scorbitt, situat în cartierul New- Park — cartierul bogătaşilor — cu faţada plină de balcoane şi îmbrăcat în sculpturile fanteziste ale arhitecturii anglo-saxone, care amestecă stilul gotic cu stilul renaşterii, cu saloanele bogat mobilate, cu holul măreţ, cu galeriile de tablouri, în care primul loc era deţinut de maeştrii francezi, cu scara de două ori arcuită, cu servitorii numeroşi, grajduri, cămări, grădină cu pajişte, arbori mari, fântâni arteziene, un turn care domină toate clădirile şi în vârful căruia vântul flutură drapelul cu culorile auriu şi albastru al familiei Scorbitt.

Cinci kilometri, da! Cel puţin cinci kilometri, dacă nu mai bine, despărţeau palatul din New-Park de Ballistic-Cottage. Dar un fir telefonic special lega cele două clădiri şi, dacă vreunul chema pe celălalt, începea conversaţia între palat şi vilă; şi, dacă nu puteau să se vadă, cei doi puteau cel puţin să se audă. Probabil că n-o să se mire nimeni auzind că mistress Evangelina Scorbitt îl chema mai des pe J. T. Maston, decât Maston pe doamna Scorbitt. Gând se întâmpla aşa, matematicianul îşi părăsea lucrul, nu fără a strâmba din nas, auzea un „bună ziua!” prietenos, la care răspundea cu un mormăit, ale cărui intonaţii puţin amabile erau oarecum îndulcite de curentul electric — sau cel puţin să sperăm că aşa se întâmpla — şi apoi se înapoia la problemele lui.

În ziua de 3 octombrie, după o ultimă şi lungă convorbire cu colegii săi, J. T. Maston îşi luă rămas bun de la ei, pentru a se aşterne pe lucru. Luase asupra lui o muncă dintre cele mai importante, pentru că era vorba să calculeze procedeele mecanice care aveau să deschidă calea spre Polul Nord, făcând cu putinţă exploatarea zăcămintelor de cărbuni ascunse sub gheaţa lui.

J. T. Maston socotise că era nevoie de şapte-opt zile pentru a duce la bun sfârşit treaba sa misterioasă, fără îndoială complicată şi delicată, cerând rezolvarea a diferite ecuaţii din cadrul mecanicii, geometriei analitice în spaţiu, geometriei polare şi trigonometriei.

Pentru a nu fi tulburat câtuşi de puţin, căzuseră toţi de acord ca secretarul „Clubului artileriştilor”, retras în vila lui, să nu fie vizitat şi deranjat de nimeni. Lucrul acesta a pricinuit mare supărare doamnei Scorbitt, dar a trebuit să se resemneze. De aceea venise şi ea în cursul după-amiezii, împreună cu preşedintele Barbicane, căpitanul Nicholl şi colegii lor: neobositul Bilsby, colonelul Bloomsberry şi Tom Hunter, cel cu picioarele de lemn, ca să facă o ultimă vizită lui J. T. Maston.

—    Vei reuşi, dragă Maston! îi spuse ea în clipa când’ trebuiau să se despartă.

—    Şi mai ales, vezi să nu faci vreo greşeală! adăugă preşedintele Barbicane, zâmbind.

—    Vreo greşeală?!... El?!... se miră doamna Scorbitt.

Şi după câteva strângeri de mână din partea

bărbaţilor şi câteva suspine din partea văduvei, urări de succes şi sfaturi să nu se istovească printr-o muncă, prea încordată, îşi luară cu toţii rămas-bun de la calculator. Poarta casei Ballistic-Cottage fu încuiată şi Fire-Fire primi ordin să n-o deschidă nimănui — nici chiar preşedintelui Statelor Unite în persoană.

În primele două zile de sihăstrie, J. T. Maston se gândi adânc tot timpul la problema ce avea de rezolvat, fără să pună mâna pe cretă. El reciti unele lucrări cu privire la elementele universului, la Pământ — masa, densitatea, volumul, forma şi mişcările lui de rotaţie în jurul axei şi de translaţie de-a lungul orbitei — adică la tot ceea ce trebuia să formeze baza calculelor sale.

În ziua de 5 octombrie, către ora 5 după-amiază — este important ca lucrurile să fie spuse precis când este vorba de o operă atât de memorabilă — J. T.

Maston, după o adâncă. gândire, începu să lucreze în scris. De la bun început, el atacă problema de la bază, adică porni de la numărul care reprezintă circumferinţa Pământului la unul din cercurile mari, adică, mai precis, la ecuator.

Tabla se găsea într-un colţ al biroului, pe trepiedul’ de stejar bine lăcuit, luminată de fereastra care dădea în grădină. Bastonaşele de cretă erau aşezate pe planşeta prinsă la marginea de jos a tablei. Buretele de şters se afla la îndemână, în partea stângă. Cât despre mâna dreaptă, sau mai bine zis cârligul care-i ţinea loc de mână, el era rezervat pentru trasarea figurilor, formulelor şi cifrelor.

Mai întâi, J. T. Maston descrise o linie cu o curbă deosebit de corectă, desenând o circumferinţă care reprezenta sferoidul terestru. La ecuator, rotunjimea Pământului fu însemnată printr-o linie neîntreruptă, reprezentând partea din faţă a curbei, apoi printr-o linie punctată, arătând partea din spate a curbei — astfel încât să iasă cât mai bine în evidenţă proiecţia unei figuri sferice. Axa Pământului, ieşind prin cei doi poli, fu însemnată printr-o linie perpendiculară pe planul ecuatorului, identificată prin literele N. şi S. Apoi, în colţul tablei, fu înscris, numărul 40.000.000, cifră care reprezintă circumferinţa Pământului, în metri.

După ce făcu toate acestea, J. T. Maston se pregăti să înceapă seria calculelor sale. Era atât de preocupat, încât nu observase deloc schimbarea simţitoare a vremii petrecută în cursul după-amiezii. De o oră încoace se pregătea una din acele furtuni puternice, care influenţează organismul tuturor vieţuitoarelor. Nori vineţi, ca nişte ghemotoace de lână îngrămădite pe cerul cenuşiu, treceau greoi pe deasupra oraşului.

Tunete îndepărtate se rostogoleau în prăpăstiile sonore dintre Pământ şi spaţiul ceresc. Câteva fulgere şi brăzdaseră văzduhul încărcat până la saturaţie cu electricitate. J. T. Maston, din ce în ce mai absorbit în lucru, nu vedea nimic, nu auzea nimic.

Deodată, clinchetul sonor al clopoţelului electric tulbură liniştea biroului de lucru.

—   Asta-i bună! mormăi J. T. Maston. Când nepoftiţii nu pot intra pe uşă, vin pe firul telefonic!... Straşnică invenţie pentru oamenii care vor să fie lăsaţi în pace!... O să am grijă să întrerup curentul telefonului pe tot timpul cât o să lucrez!

Apoi se apropie de receptor şi întrebă:

—     Ce-i?

—     Aş vrea să-ţi spun câteva cuvinte răspunse un glas de femeie.

—     Cine vorbeşte?

—     Vai, dragă domnule Maston, nu mi-ai recunoscut glasul? Eu sunt... mistress Scorbitt!

—      Mistress Scorbitt!... N-o să mă lase niciodată-n pace?

Dar aceste ultime cuvinte — destul de puţin plăcute pentru amabila văduvă — fuseseră mormăite, prudent, destul de departe, ca să nu fie prinse de placa receptorului. Apoi, înţelegând că până la urmă tot trebuie să răspundă măcar din politeţe cu o frază, spuse:

—     Ah, dumneata eşti, mistress Scorbitt?

—      Eu, dragă domnule Maston!

—      Şi ce doreşte de la mine mistress Scorbitt?

—     Să-ţi atrag atenţia că în curând o să se abată asupra oraşului o furtună groaznică

—      Şi ce pot face eu? N-am cum s-o împiedic!...

—     Nu-i vorba de asta; vreau numai să te întreb dacă ai avut grijă să închizi ferestrele...

De abia termină mistress Scorbitt cuvintele acestea, că un formidabil bubuit de tunet umplu văzduhul. Ai fi zis că cineva sfâşie pe o lungime nesfârşită o imensă bucată de pânză de mătase. Trăsnetul căzuse în apropiere de Ballistic-Cottage şi descărcarea electrică, condusă de firul telefonic, inundase cabinetul calculatorului cu o brutalitate într-adevăr electrică.

J. T. Maston, aplecat peste placa vibrantă a receptorului, primi cea mai straşnică palmă voltaică lipită vreodată pe obrazul unui savant. Apoi, curentul electric, scurgându-se prin cârligul său de fier, îl trânti peste cap ca pe o jucărie de carton. Tabla, dărâmată de el în cădere, zbură până în celălalt colţ al camerei. După toate acestea, fluidul electric ieşi pe fereastră, dădu peste ţeava metalică a unui burlan şi se scurse în pământ.

Năucit — şi cine ar fi fost numai năucit după o asemenea întâmplare? — J. T. Maston se ridică, se frecă în diferite părţi ale trupului şi se convinse că nu este rănit. După aceea, dând dovadă că nu şi-a pierdut deloc sângele rece, aşa cum dealtfel stă bine unui vechi tunar, orândui totul la loc în birou, ridică trepiedul, puse tabla pe el, adună crâmpeiele de cretă împrăştiate pe covor şi îşi reluă lucrul întrerupt atât de brusc.

Abia acum observă el că atunci când căzuse tabla, numărul scris de el în colţ şi care reprezenta lungimea în metri a circumferinţei Pământului la ecuator se ştersese în parte. Se apucă să-l completeze, când clopoţelul telefonului începu din nou să sune, cu un clinchet nerăbdător.

—    Iar! izbucni J. T. Maston.

Şi se apropie de telefon, întrebând:

—    Cine-i?

—     Mistress Scorbitt.

—     Şi ce doreşte de la mine mistress Scorbitt?

—     Nu cumva trăsnetul ăsta a căzut pe Ballistic- Cottage?

—     Ba cred că da.

—    Ah! Doamne!... Trăsnetul!

—     Linişteşte-te, mistress Scorbitt!

—    N-ai păţit nimic, dragă domnule Maston?

—    Nimic.

—    Eşti sigur că nu eşti atins?

—  Nu sunt atins decât de prietenia pe care mi-o arăţi crezu că se cuvine să răspundă, galant, J. T. Maston.

—    Bună seara, dragă Maston!

—    Bună seara, dragă mistress Scorbitt.

Înapoindu-se la lucru, adăugă:

—    S-o ia dracu’ de femeie încântătoare! Dacă nu m­ar fi chemat atât de nesăbuit la telefon, n-aş fi fost în primejdie să mă pomenesc trăsnit!

Şi cu asta, basta! J. T. Maston nu mai avea cum să fie deranjat în timpul lucrării. Dealtfel, ca să-şi asigure pe deplin liniştea necesară pentru lucru, făcu aparatul să amuţească întrerupse legătura electrică.

Pornind de la numărul pe care-l scrisese, deduse mai multe formule, apoi extrase o formulă definitivă pe care o scrise în colţul din stânga al tablei. După aceea, şterse toate cifrele care-i serviseră la extragerea acestei formule. Porni apoi să scrie o nesfârşită serie de numere algebrice.

După opt zile, la 11 octombrie, acest măreţ calcul de mecanică era rezolvat, iar secretarul „Clubului artileriştilor” aduse triumfător colegilor săi rezolvarea problemei, aşteptată cu atâta nerăbdare.

Fusese stabilit în mod matematic mijlocul de a ajunge la Polul Nord, pentru a-i exploata zăcămintele de cărbune. După aceea a fost întemeiată societatea „North Polar Practical Association”, căreia guvernul Statelor Unite urma să-i acorde concesiunea teritoriilor arctice, în cazul când el ar fi devenit proprietarul lor. Cititorul cunoaşte împrejurările în care licitaţia a fost câştigată de americani şi cum, după aceea, noua societate s-a adresat capitaliştilor din Lumea Nouă şi Lumea Veche, pentru subscrierea de acţiuni.

Cap5