Din povestile lui Cezar Petrescu (3)

Drum spre oraşul străin

Scrisoarea sfârşea cu o chemare:

„Vino. E un oraş încântător. Sunt sigur că o să te prindă farmecul străzilor noastre, cu nume de voievozi şi de ctitori. Un oraş pitoresc, cu oameni pitoreşti.

În sfârşit, voi avea prilejul să-ţi prezint faimoasa poamă rea a familiei, despre care ţi-am povestit cu atâta admiraţie chiar în seara când ne-am cunoscut. Îţi aminteşti? Unchiu-meu, scandaloasa celebritate a ţinutului, fostul sublocotenent care şi-a pălmuit colonelul, a fost reformat şi trimis la temniţă, pe urmă a străbătut în pas gimnastic cinci continente, în aventuri fabuloase - când nabab şi când hamal, pentru ca după treizeci de ani să se întoarcă în urbea natală şi ca un Candide cuminţit, să-şi cultive grădina. Ai să-l cunoşti la el acasă. În bizarul lui muzeu exotic cu panoplii de arme javanese şi boomeranguri Australiene, piei de panteră şi coarne de ren.

  

Din povestile lui Cezar Petrescu (2)

Valparaizo

   Trupele guvernamentale au recucerit Cordoba şi Mendoza. Se bănueşte că şeful rebelilor s’a refugiat în Chili, la Valparaizo.(RADOR)

 De unde m’a învăluit deodată, senzaţia aceasta de soare cald, de copilărească fără de grijă, ca o palpitare colorată şi aeriană de aripi de colibri?

Adineori, strada era întunecată, trecătorii păşeau în ceaţă fantomatici, gesticulând să-şi păstreze echilibrul pe movile de ghiaţă sleită peste gunoaie. Tramvaele duruiau negre şi deşarte în noapte, cu luminile fumegoase, ca sinistre dricuri nocturne de sinucigaşi. Totul era pus­tiu, îngheţat şi ostil; hâd şi fără speranţă.

Şi deodată, abia aşezat la masa cafenelei, cu gazeta despăturită; de unde inundarea aceasta de lumină şi de boare îmbălsămată cu exotice mirodenii?

Ce souffle étrangement parfumé, d’ou vient-il?

O poveste a lui Cezar Petrescu (1)

In 9 martie 1961 a murit Cezar Petrescu. Uite ce povesti frumoase stia el sa scrie:

Pădurea de argint din basm

Nu văd sărbătoarea Naşterii, altfel decât într-o lumină albă, rece şi orbitoare.

Unde mergeam?

Copilăria a îngropat acest amănunt fără însemnătate pentru ea. Ce importă unde plecasem? N-a rămas în amintire decât senzaţia de alb, de soare glacial şi de nefirească puritate, care prefăcuse pentru o zi urâţenia posomorâtă a planetei într-o stea ninsă înălţându-se sclipitor spre ceruri.