O poveste a lui Cezar Petrescu (1)

In 9 martie 1961 a murit Cezar Petrescu. Uite ce povesti frumoase stia el sa scrie:

Pădurea de argint din basm

Nu văd sărbătoarea Naşterii, altfel decât într-o lumină albă, rece şi orbitoare.

Unde mergeam?

Copilăria a îngropat acest amănunt fără însemnătate pentru ea. Ce importă unde plecasem? N-a rămas în amintire decât senzaţia de alb, de soare glacial şi de nefirească puritate, care prefăcuse pentru o zi urâţenia posomorâtă a planetei într-o stea ninsă înălţându-se sclipitor spre ceruri.

       Eram înfăşurat într-o blană de lup; în nări stăruia, încălzit de răsuflare, mirosul de păr al sălbătăciunei. Sunetul de metal al clopoţeilor se risipea cristalin; răspundea de departe ca un glas al altei sănii, pierdută undeva şi nevăzută în alba nemărginire. Copitele cailor nu făceau zgomot; tălpile săniei lunecau cu un abia simţit fâşâit ca un sbor aerian, prin vis. Sârmele telegrafului scuturau ghirlande de promoroacă şi căderea era uşoară şi mută tot ca într-un vis. Ca într-un vis alb.

Soarele vărsa lumina diamantină peste miliarde de cristale — iar de sus, din albastrul rece, câte o steluţă singuratică de fulg plutea indecis, şi n-aş fi putut spune dacă venea pe pământ ori se înălţa absorbită de infinit. Totul era uşor, şi atingerea cu pământul, a treia oară o spun, părea ca aceea din unele visuri divine când, scăpate de robia gravitaţiei, trupurile se ridică la cer, fără aripi.

Am trecut printr-o pădure de brad.

De ce mintea-mi copilărească plăsmui îndată închipuirea că e o pădure minune? O pădure imensă, cu pomi de Crăciun...

Ninsoarea pusese pe cetina sumbră o podoabă imaterială, sub care întunecarea acelor verzi părea artificială, ca verdele unui fruct păstrat în zahăr. O creangă îşi destindea la trecerea noastră arcul încordat de zăpadă, pala de ninsoare cădea fără zgomot şi, eliberată, ramura se întorcea să şoptească vecinei ceva. Da! Atunci credeam că o ramură poate şopti altei ramuri şi că mutele vietăţi ale pământului, şi lucrurile cele mai familiare din casă, aveau un grai al lor, tainic şi nepătruns de oamenii blestemaţi şi răi — aşa cum sunt şi eu acum, ca să nu le mai pot auzi şi înţelege.

Atunci, eram sigur că odată cu noaptea, în pădurea de basm, zânele se vor apropia în hainele lor albe, cu beteală şi mărgăritare, să aprindă în fiecare brad de pe marginea drumului nenumărate lumânărele de ceară albastră şi trandafirie şi violetă, pentru copiii săraci şi morţi, pentru acei care plecaţi pretimpuriu din viaţă, acolo sus, sunt îngeri cu aripi mătăsoase şi cu ochi care nu mai plâng.

Atunci, aş fi dorit să înoptăm în pădurea de brad, pentru a zări minunea steluţelor aprinse şi pentru a-i spune ceva la ureche lui Moş Crăciun, ca să nu uite surioara moartă. Ştiam că din această pădure de argint din basm porneşte spre sate şi târguri, cu povara lui de daruri şi cu asinul care are o cruce sură pe spate, şi dă cuminte din urechi când îţi aude glasul, fiindcă înţelege, ar putea să-ţi răspundă şi tace. Tace, numai din pricină că tu nu eşti copilul ales şi vrăjit, căruia ursitoarele i-au pus în scăldătoare trei fire de iarbă descântată.

Iar când pădurea ninsă a rămas în urmă, cu cât neastâmpăr am căutat-o din ochi, răsucindu-mă în blană, până ce s-a topit albăstrie în albul fără de hotar!...

Da, acum îmi aduc bine aminte.

Ştiu acum unde mergeam înfăşurat în blana cu miros de lup, cu sunetul sprinten de clopoţei în urechi. Aştepta acolo, la capătul drumului, un pom de Crăciun adevărat, şi cărţile cu chi­puri, şi podoabele aurite, şi alţi copii cu nasurile trandafirii şi cu mâinele îngheţate de bătaia cu bulgări...

Lumina era neasemănată, întinderile sclipeau de fulgi, cerul era foarte albastru, şi drumul, ce nesfârşit era drumul! — iar ochii cum mai căutau să desluşească pâcla albastră-viorie, a pădurii vrăjite cu pomi de Crăciun!

Dar am trecut anul acesta prin pădurea din basm.

Nu mai e decât o simplă dumbravă, în care a intrat securea. Drumul era şi de astădată fără sfârşit; dar era fără sfârşit fiindcă acum vedeam surpăturile şanţurilor desfundate; fiindcă nicio frumuseţe intactă şi pură nu mai ştiau să descopere nicăieri ochii stinşi; fiindcă posomorît era cerul şi posomorît era sufletul meu; fiindcă nori negri se despleteau în crengi ca zăbranice de moarte şi crivăţul a moarte şi a pustiu şuiera neogoit.

Cei din sania de odinioară nu mai sunt. Putreziciune şi sfârşit a potopit peste toate.

În ochii copiilor care întindeau pumnii vineţi de frig spre podoabele pomului cu stele de aur, nu văd decât duşmănie şi gheaţă. Au ştiut oare într-adevăr, să râdă cândva? Ce crud unii, şi ce dureros alţii, au învăţat să râdă acum!

Copacii îmi tăiau drumul cu braţe negre. Un stol de corbi croncăni, trecând dintr-o parte în altă parte; s-ar fi spus dintr-un cimitir, în alt cimitir.

Iar ninsoarea e acum atât de posomorâtă; ninsoare de cenuşă, peste pustiu!