Tarzan of the apes (26)

Culmea civilizaţiei        

        O lună mai tîrziu ajunseră la alt grup de clădiri de la gura unui fluviu lat şi acolo Tarzan văzu o sumedenie de bărci şi se simţi din nou năpădit de sfiala sălbăticiunii la vederea unui număr mare de oameni. Treptat, se obişnui cu zgomotele ciudate şi cu aspectele curioase ale civilizaţiei, aşa încît nimeni nu-şi putea da seama că, în urmă cu două luni, acest francez chipeş, îmbrăcat în haine imaculate de doc, care rîdea şi sporovăia cu cei mai glumeţi dintre ei, se legănase gol prin pădurea virgină, gata să se arunce asupra unei victime neştiutoare a cărei carne crudă era menită să-i astîmpere foamea sălbatică.

         Cuţitul şi furculiţa, atît de dispreţuite în urmă cu o lună, erau mînuite acum de Tarzan cu aceeaşi eleganţă cu care le mînuia şi cizelatul D'Arnot. Fusese un elev atît de bun, încît tînărul francez se străduise cu sîrg să facă din Tarzan din neamul maimuţelor un gentleman plin de distincţie în ce priveşte rafinamentul manierelor şi al vorbirii.

— Dumnezeu ţi-a făurit o inimă de gentleman, prietene, îi spuse D'Arnot, dar e nevoie ca ceea ce ţi-a dăruit pe dinăuntru să se vadă şi pe dinafară.

De îndată ce sosiseră în micul port, D'Arnot trimise o cablogramă guvernului său, anunţînd că e teafăr şi cerînd un concediu de trei luni, care-i fu acordat.

Telegrafie, de asemenea, bancherilor săi în vederea obţinerii de fonduri şi fu nevoit să aştepte o lună, timp în care amîndoi bombăniră, neavînd posibilitatea să închirieze o barcă pentru a se reîntoarce în jungla lui Tarzan după comoară.

Cît timp poposiră în oraşul de pe coastă, “Monsieur Tarzan” deveni prilej de uimire atît pentru albi cît şi pentru negri, datorită cîtorva isprăvi care lui Tarzan i se părură doar nimicuri.

Odată, un negru uriaş, înnebunit de băutură, îşi ieşi din minţi şi teroriză oraşul pînă cînd ceasul rău îl aduse prin părţile unde giganticul francez cu păr negru moţăia pe terasa hotelului. Urcînd cu cuţitul în mînă treptele late, negrul înainta drept spre un grup de patru oameni care şedeau la o masă sorbind nelipsitul absint. Scoţînd ţipete alarmate, cei patru îşi luară tălpăşiţa şi atunci negrul îl descoperi pe Tarzan. Cu un urlet, se aruncă asupra omului-maimuţă, în timp ce cincizeci de capete se iţiră la adăpostul ferestrelor şi pe la uşi ca să vadă cum e măcelărit bietul francez de negrul uriaş.

Tarzan întîmpină atacul cu zîmbetul de luptă pe care i-l aducea întotdeauna pe buze bucuria încăierării. Cînd negrul se apropie de el, muşchii de oţel îi cuprinseră încheietura braţului ridicat ce ţinea cuţitul şi dintr-o singură răsucire, mîna i se bălăbăni ruptă. Sub impulsul durerii şi al surprizei, nebunia îl părăsi pe negru şi cînd Tarzan se lăsă din nou pe scaun, nenorocitul o luă la goană, ţipînd ca din gură de şarpe şi gonind turbat spre satul băştinaşilor.

Cu altă ocazie, cînd Tarzan şi D'Arnot luau cina împreună cu alţi cîţiva albi, discuţia se învîrti în jurul leilor şi al vînătorii de lei. Părerile asupra vitejiei regelui animalelor erau împărţite: unii susţineau că e un laş înveterat, dar toată lumea căzu de acord că te simţi mai în siguranţă cu puşca în mînă cînd monarhul junglei rage noaptea prin preajma vreunei tabere.

D'Arnot şi Tarzan se învoiseră ca trecutul acestuia din urmă să fie ţinut sub tăcere, aşa încît, cu excepţia ofiţerului francez, nimeni nu avea habar cît era Tarzan de familiarizat cu fiarele junglei.

— Monsieur Tarzan nu şi-a spus părerea, observă cineva. Un om de bravura dumnealui, care a petrecut mai multă vreme în Africa, aşa cum înţeleg că a fost cazul cu Monsieur Tarzan, trebuie să aibă ceva experienţă în materie de lei... nu?

— Oarecum, răspunse Tarzan, sec. Atîta cît să pot afirma că fiecare dintre dumneavoastră are dreptate în aprecierile asupra caracteristicilor leilor... pe care întîmplător i-aţi întîlnit; dar n-am putea să-i judecăm pe toţi negrii după nefericitul care şi-a ieşit din minţi săptămîna trecută, după cum n-am putea afirma că toţi albii sunt laşi pentru că cineva a întîlnit odată un alb laş. Domnilor, printre ordinele inferioare există tot atîta deosebire ca şi printre noi. Azi de pildă, am putea ieşi în pădure şi întîlni un leu extrem de timid, care ar lua-o la fugă cînd ne-ar vedea. Mîine l-am putea întîlni pe unchiul lui sau pe frate-su geamăn şi-atunci prietenii noştri s-ar întreba de ce nu ne-am mai întors din junglă. În ce mă priveşte, eu îl consider întotdeauna pe leu un animal feroce, aşa că nu mă poate lua niciodată prin surprindere.

— Vînătoarea trebuie să fie lipsită de plăcere cînd ţi-e teamă de animalul pe care-l vînezi, îşi dădu cu părerea primul vorbitor.

D'Arnot zîmbi. Tarzan şi să-i fie teamă!

— Nu înţeleg prea bine la ce vă gîndiţi cînd vorbiţi de teamă, spuse Tarzan. Ca şi în cazul leilor, teama e un sentiment care diferă de la om la om, dar în ce mă priveşte, singura plăcere pe care mi-o dă vînătoarea este gîndul că animalul pe care-l vînez are tot atîta - putere să-mi facă rău mie, pe cîtă am şi eu să-i fac rău lui. Dacă aş pleca la vînătoare de lei, înarmat cu două puşti şi însoţit de un purtător de arme şi de douăzeci sau treizeci de hăitaşi, aş fi convins că leul nu are prea mari şanse şi în acest caz, cu cît propria mea siguranţă ar fi sporită, cu atît bucuria vînătorii mi-ar fi micşorată.

— Atunci trebuie să înţeleg că Monsieur Tarzan ar prefera să se ducă în junglă gol şi înarmat doar cu un briceag pentru a-l ucide pe regele animalelor, rîse celălalt cu voie bună, dar cu o fină undă de sarcasm în glas.

— Şi cu o bucată de funie, adăugă Tarzan. Chiar în clipa aceea răzbi din jungla îndepărtată răgetul unui leu, de parc-ar fi vrut să provoace pe cineva să se ia la întrecere cu el.

— Iată prilejul dumneavoastră, domnule Tarzan, îl tachina francezul.

— Nu mi-e foame, răspunse Tarzan cu simplitate. Toţi rîseră, cu excepţia lui D'Arnot. El singur ştia că, prin glasul omului-maimuţă, o fiară sălbatică îşi exprimase raţiunea elementară.

— Dar ţi-ar fi la fel de teamă ca oricăruia dintre noi  să intri în junglă gol şi înarmat doar cu un cuţit si o bucată de funie, nu-i aşa? continuă cel care-l tachinase.

— Nu, replică Tarzan. Dar numaî un nebun poate săvîrşi o acţiune lipsită de orice motiv.

— Cinci mii de franci constituie un motiv? întrebă celălalt. Pun rămăşag pe această sumă că nu poţi aduce un leu din junglă, vînat în condiţiile discutate: gol şi înarmat doar cu un cuţit şi o bucată de funie.

Tarzan privi către D'Arnot şi dădu din cap..

— Să zicem zece mii, interveni D'Arnot.

— S-a făcut, replică celălalt.

Tarzan se ridică.

— Va trebui să-mi las hainele la marginea oraşului, astfel încît, dacă mă întorc pe lumina zilei, nu fiu nevoit să circul gol pe străzi.

— Doar n-ai de gînd să te duci acum, noaptea! exclamă partenerul de pariu.

— De ce nu?! se miră Tarzan. Numa colindă în timpul nopţii, e mai uşor să-l găseşti.

— Nu, ripostă celălalt. Nu vreau să-ţi am viaţa pe conştiinţă. E destul de temerar şi dacă te duci ziua.

— Mă voi duce acum, hotărî Tarzan şi se repezi în camera lui după cuţit şi funie.

Oamenii îl însoţiră pînă la liziera junglei, unde el lăsă hainele într-o mică magazie. Dar cînd se înfundă în tenebrele hăţişului, încercară cu toţii să-l facă să-şi schimbe gîndul, iar cel care pusese pariul îi ceru cel mai mult să abandoneze această nebunească ispravă.

— Voi considera că ai cîştigat rămăşagul, spuse şi cei zece mii de franci vor fi ai dumitale dacă renunţi la nebunia asta în care nu-ţi poţi găsi decît moartea.

Tarzan rîse şi o clipă mai tîrziu, jungla îl înghiţi. Oamenii rămaseră tăcuţi cîteva clipe, apoi se întoarseră încet şi se îndreptară spre terasa hotelului. De cum intrase în junglă, Tarzan se şi căţărase în copaci şi, cuprins de euforia libertăţii, porni din nou să se legene din ram în ram. Asta însemna adevărata viaţă! Ah, şi ce dragă îi era! Asemenea fericire nu puteai găsi în sfera îngustă şi îngrădită a civilizaţiei, zăgăzuită de restricţii şi de convenţionalisme. Pînă şi hainele erau un impediment şi o plictiseală.

 În sfîrşit, se simţea liber! Nici nu-şi dăduse pînă atunci seama în ce măsură fusese prizonier. Ce simplu ar fi acum s-o ia înapoi pe coastă şi-apoi să pornească spre sud, spre jungla şi spre cabana lui. Deodată adulmecă mirosul lui Numa pentru că fiara se deplasa împotriva vîntului. O clipă mai tîrziu, urechile lui agere percepură zgomotul familiar al labelor căptuşite cu perniţe şi foşnetul unui corp uriaş, îmblănit, trecînd printre arbuşti.

Tarzan înainta în tăcere deasupra animalului care nu bănuia nimic şi-l urmări tiptil, pînă cînd ajunse într-o mică poiană luminată de lună.

Atunci, laţul iute se lăsă şi se strînse în jurul grumazului gălbui, apoi, aşa cum procedase de o sută de ori în trecut, Tarzan legă zdravăn capătul funiei de o creangă puternică şi, în timp ce jivina se zbătea şi-şi arcuia ghearele pentru a se elibera, se lăsă la pămînt îndărătul ei, îi sări în spinare şi-i înfipse de nu ştiu cîte ori pumnalul în inimă. După aceea, aşezîndu-şi piciorul pe leşul lui Numa, îşi înălţă glasul slobozind înfiorătorul strigăt de victorie al sălbaticului său trib.

O clipă, Tarzan şovăi, sfîşiat de sentimente contradictorii: lealitatea faţă de D'Arnot şi un teribil dor după libertatea junglei. Dar, în cele din urmă, viziunea unui chip frumos şi amintirea unor buze fierbinţi strivite de buzele sale dizolvară imaginea fascinantă pe care şi-o făcea despre viaţa lui din trecut.

Omul-maimuţă ridică pe umeri hoitul cald încă al lui Numa şi se caţără din nou în copaci.

Oamenii de pe terasa hotelului rămăseseră vreme de un ceas aproape în tăcere. Încercaseră fără succes să abordeze diverse subiecte de conversaţie, dar, de fiecare dată, chestiunea ce copleşea mintea fiecăruia dintre ei făcea ca discuţia să lîncezească.

— Mon Dieu! exclamă în cele din urmă cel ce pusese pariul. Nu mai pot suporta. Mă duc în junglă cu puşca mea automată şi-l aduc înapoi pe nebunul acela.

— Merg şi eu cu dumneata, spuse un altul. Şi eu şi eu şi eu, adăugară ceilalţi în cor.

Ca şi cum această sugestie rupsese vraja unui coşmar groaznic, se precipitară cu toţii spre camerele lor apoi o porniră laolaltă în direcţia junglei, fiecare dintre ei straşnic înarmat.

— Dumnezeule, ce-a fost asta? strigă deodată cineva din grup, un englez, cînd răcnetul sălbatic al lui Tarzan răzbi slab pînă la urechile lor.

— Am mai auzit ceva asemănător odată, cînd am fost în ţinutul gorilelor, povesti un belgian. Cărăuşii mi-au spus că e strigătul gorilei mascul cînd săvîrşeşte un omor.

D’Arnot îşi aduse aminte de descrierea lui Clayton în legătură cu urletul îngrozitor prin care Tarzan îşi anunţa victoriile şi aproape că zîmbi în ciuda spaimei resimţite la gîndul că un asemenea sunet lugubru poate ieşi dintr-un gîtlej omenesc sau, mai bine zis, de pe buzele prietenului său.

Cînd se opriră, în sfîrşit, la liziera junglei, chibzuind cum să-şi distribuie mai bine forţele, fură şocaţi de un rîs moale care se auzi în preajmă şi întorcîndu-se, văzură înaintînd spre ei o siluetă gigantică purtînd pe umerii maiestuoşi un leu mort.

Pînă şi D’Arnot rămase trăsnit, pentru că i se părea imposibil ca omul să fi dispus atît de rapid de leu, cu armele sărăcăcioase pe care le luase cu el, sau că putuse străbate cu stîrvul uriaş prin jungla încîlcită.

Oamenii făcură cerc în jurul lui Tarzan, punîndu-i o sumedenie de întrebări, dar unicul răspuns a fost o minimalizare amuzată a isprăvii pe care o săvîrşise. Pentru Tarzan era acelaşi lucru ca şi cum ai elogia eroismul măcelarului de a fi ucis o vacă, întrucît el ucisese de atîtea ori pentru hrană şi pentru a se apăra, încît fapta nu i se mai părea remarcabilă deloc. Dar în ochii oamenilor acelora, învăţaţi cu vînătoarea animalelor mari, Tarzan era într-adevăr un erou.

Şi, întîmplător, cîştigase zece mii de franci pentru că D’Arnot stărui să păstreze toată suma. Era un lucru extrem de important pentru Tarzan, care începuse să-şi dea seama de puterea ce zăcea îndărătul micilor piese de metal şi de hîrtie ce treceau mereu din mînă în mînă cînd făpturile omeneşti călătoreau, sau mîncau, sau dormeau, ori se îmbrăcau, beau, sau munceau, ori se distrau, ori se adăposteau de ploaie, de frig sau de soare.

Devenise limpede pentru Tarzan că fără bani erai un om mort.

 D'Arnot îi spusese să nu se framînte căci el avea de ajuns pentru amîndoi, însă omul-maimuţă învăţase o mulţime de lucruri şi printre acestea şi faptul că oamenii se uită cu dispreţ la cineva care acceptă bani de la altul fără să dea ceva egal în schimb.

Curînd după episodul cu leul, D'Arnot reuşi să închirieze un vaporaş vechi pentru călătoria pe coastă, pînă la golful încercuit de pămînt al lui Tarzan. Pentru amîndoi fu o dimineaţă fericită aceea cînd micul vas ridică ancora şi o porni în larg.

Călătoria pînă la golf decurse fără peripeţii şi a doua zi după ce ancoraseră în faţa cabanei, Tarzan, înveşmîntat din nou în straiele junglei şi înarmat cu o sapă, se îndreptă singur spre amfiteatrul maimuţelor, unde îngropase comoara. Se întoarse a doua zi la o oră tîrzie, cărînd pe umeri cufărul cel mare şi a treia zi în zori micul vas se strecura pe gura golfului şi o pornea din nou spre nord.

Trei săptămîni mai tîrziu, Tarzan şi D'Arnot figurau printre pasagerii unui transatlantic francez cu direcţia Lyon şi, după cîteva zile petrecute în acest oraş, D'Arnot îl luă pe Tarzan la Paris.

Omul-maimuţă se grăbea să plece în America, însă D'Arnot stărui să vină mai întîi cu el la Paris, fără să-i divulge motivul care-l determina să-i ceară acest lucru.

Unul dintre primele lucruri pe care le făcu D'Arnot imediat după sosire fu o vizită la un funcţionar superior din departamentul poliţiei, un vechi prieten de-al lui; şi-l luă pe Tarzan cu el. D'Arnot conduse cu dibăcie discuţia din subiect în subiect, pînă cînd poliţistul îi explică interesatului Tarzan rolul jucat de amprentele digitale în această fascinantă ştiinţă.

— Dar ce valoare au aceste amprente, întrebă Tarzan, cînd după cîţiva ani şănţuleţele de pe degete se schimbă cu totul prin degenerarea vechilor ţesuturi şi dezvoltarea altora noi?

— Liniile degetelor nu se modifică niciodată, replică ofiţerul. Din copilărie şi pînă la bătrîneţe, amprentele unui om se schimbă doar ca dimensiuni, cu excepţia împrejurărilor cînd anumite răni alterează cerculeţele şi şănţuleţele. Dar cînd au fost luate amprentele degetului mare şi ale celorlalte patru degete de la ambele mîini, ar însemna să pierzi toate degetele ca să poţi scăpa de identificare.

— E minunat! exclamă D'Arnot. Sunt curios cum arată liniile de pe degetele mele!

— Le putem vedea foarte uşor, replică ofiţerul de poliţie şi apăsînd pe o sonerie, chemă un asistent căruia-i dădu cîteva instrucţiuni.

Omul ieşi din încăpere şi se reîntoarse curînd cu o cutie mică de lemn, pe care o aşeză pe biroul superiorului său.

— Acum, zise ofiţerul, într-o secundă o să vă vedeţi amprentele.

Scoase din cutie o placă pătrată de sticlă, un tub cu o cerneală groasă, un rulou de cauciuc şi nişte cartonaşe albe ca zăpada. Picurînd un strop de cerneală pe sticlă, o întinse cu ruloul de cauciuc pînă cînd, spre satisfacţia lui, întreaga suprafaţă a plăcuţei fu acoperită cu un strat de cerneală subţire şi uniform.

— Aşezaţi-vă pe sticlă cele patru degete ale mîinii drepte în felul acesta, îi spuse lui D'Arnot. Acum degetul mare. Aşa! Acum aşezaţi-le în aceeaşi poziţie pe cartonaş, aici... nu, puţin mai la dreapta. Trebuie să lăsăm loc pentru degetul mare şi degetele mîinii stîngi. Aşa, asta-i! Acum, repetaţi acelaşi lucru cu mîna stîngă.

— Hai, Tarzan, ia să vedem cum arată şănţuleţele tale!

Tarzan se supuse pe dată, punînd o mulţime de întrebări ofiţerului în timp ce executa operaţia.

— Amprentele digitale arată şi caracteristicile rasiale? întrebă el. De exemplu, puteţi determina, numai pe baza amprentelor, dacă subiectul e un negru sau un caucazian ?

— Nu cred, replică ofiţerul.

— Dar amprentele unei maimuţe pot fi deosebite de cele ale unui om?

— Probabil că da, pentru că cele ale maimuţei sunt mult mai simple decît amprentele organismelor evoluate.

— Dar o corcitură dintre om şi o maimuţă ar putea avea caracteristicile ambilor părinţi? continuă Tarzan.

— Da, cred că aşa ar fi, răspunse ofiţerul, dar ştiinţa nu a ajuns atît de departe pentru a putea efectua determinări precise în asemenea cazuri. Nu m-aş încrede în rezultatele ei dincolo de graniţa diferenţierii dintre un om şi altul. În acest domeniu e absolută. Nu există doi oameni în lume care să aibă aceleaşi şănţuleţe la degete. E foarte îndoielnic ca măcar o singură amprentă să fie vreodată duplicată de un alt deget decît de cel ce a lăsat-o iniţial.

— Şi compararea cere mult timp şi multă muncă? întrebă D'Arnot.

— De obicei, doar cîteva minute, dacă amprentele sunt distincte.

D'Arnot scoase din buzunar o cărţulie neagră şi începu să răsfoiască paginile. Tarzan îl privi surprins. De unde pusese mîna D'Arnot pe cartea lui? D'Arnot se opri la pagina pe care se găseau cele cinci pete mici. Întinse poliţistului cartea deschisă.

— Vă rog, amprentele acestea seamănă cu ale mele sau cu ale lui Monsieur Tarzan, sau aţi putea afirma că sunt identice cu vreunele dintre acestea?

Ofiţerul scoase din birou o lupă puternică şi examina cu atenţie cele trei specimene, făcînd între timp unele notaţii pe un carnet. Tarzan înţelese acum ce semnificaţie avea această vizită la ofiţerul de poliţie. Răspunsul la enigma vieţii lui zăcea în semnele acelea minuscule. Şedea pe scaun, înclinat spre birou, cu nervii încordaţi, dar deodată se lăsă pe spetează, relaxat, zîmbind. D'Arnot îl privi surprins.

— Ai uitat, i se adresă Tarzan cu amărăciune, că scheletul copilaşului care a lăsat aceste amprente a zăcut timp de douăzeci de ani în cabana tatălui său şi că toată viaţa mea l-am văzut zăcînd acolo.

Poliţistul ridică ochii, mirat.

— Căpitane, continuă-ţi examinarea, îl îndemnă D'Arnot. Îţi spunem noi povestea mai tîrziu, numai să fie şi Monsieur Tarzan de acord. Tarzan încuviinţă din cap.

— Dar eşti nebun, dragul meu D'Arnot, insistă el. Degetele care au lăsat aceste amprente sunt îngropate pe coasta de vest a Africii.

— Eu nu ştiu nimic, Tarzan, replică D'Arnot. E posibil să fie aşa, dar dacă tu nu eşti fiul lui John Clayton, atunci cum Dumnezeu ai ajuns în jungla aceea uitată, unde n-a călcat picior de om alb cu excepţia lui John Clayton?

— O uiţi pe... Kala, zise Tarzan.

— Nici măcar n-o iau în consideraţie, ripostă D'Arnot.

Cei doi prieteni se apropiaseră, în timp ce discutau, de fereastra largă ce dădea spre bulevard. Cîtva timp rămaseră acolo, privind freamătul de pe artera aglomerată, fiecare dintre ei cufundat în propriile-i gînduri.

“Ia destul timp comparaţia amprentelor” — îşi spuse D'Arnot, întorcîndu-se să-l privească pe ofiţerul de poliţie.

Spre uimirea lui, îl văzu pe ofiţer rezemat de speteaza scaunului şi parcurgînd în grabă cuprinsul micului jurnal cu scoarţe negre. D'Arnot tuşi. Polistul ridică ochii şi prinzîndu-i privirea, înălţă un deget făcîndu-i semn să tacă. D'Arnot se întoarse la fereastră şi după puţin timp, ofiţerul vorbi:

— Domnilor! Amîndoi se întoarseră spre el. De bună seamă că există factori foarte importanţi care atîrnă, în mai mare sau mai mică măsură, de absoluta corectitudine a acestei comparaţii. De aceea vă cer să-mi încredinţaţi mie cazul pînă cînd se întoarce Monsieur Desquerc, expertul nostru. E o chestiune de numai cîteva zile.

— Speram să obţin rezultatul pe loc, interveni D'Arnot. Monsieur Tarzan se îmbarcă mîine pentru America.

       — Vă făgăduiesc ca pînă în două săptămîni îi vom telegrafia rezultatul, răspunse ofiţerul, dar nu îndrăznesc să anticipez asupra acestui rezultat. Există asemănări, totuşi e mai bine să-l lăsăm pe Monsieur Desquerc să decidă.

Cap25