Taras Bulba (10)

Pe urmele lui Ostap

—  Ei, da’ mult am mai dormit! grăi Taras, venindu-şi în fire ca după un somn greu, de beţie, şi cercă să-şi dea seama unde se află. O slăbiciune covîrşitoare îi stăruia în mădula­re. În ochii lui jucau, cînd ivindu-se, cînd pierind iar, pereţii şi ungherele unei odăi pe care n-o ştia. În cele din urmă îl văzu pe Tovkaci, care şedea în faţa lui şi părea că ascultă cu grijă orice răsuflare ce-i ieşea din piept. „Da, gîndi Tovkaci, auzindu-l, ai fi dormit poate somnul de veci!“ dar nu spuse nimic şi se mulţumi doar să-l ameninţe pe Taras cu degetul, poruncindu-i să tacă.

— Da’ spune o dată unde mă aflu! între­bă iar Taras, încordîndu-şi gîndurile şi căutînd să-şi amintească cele întîmplate.

— Taci! îl dojeni cu asprime tovarăşul de lupte. Ce mai vrei să ştii?! Nu vezi că eşti tot numai răni? De două săptămîni zbor cu tine în şa, fără să-mi trag sufletul, iar tu în fierbinţeala bolii îndrugi te miri ce năz­drăvănii! Ăsta-i cel dintîi somn liniştit pe care-l dormi! Taci acum, dacă nu vrei să-ţi faci tu singur rău!

        Dar Taras se străduia din răsputeri şi se muncea să-şi adune gîndurile şi să-şi amin­tească de tot ce-a fost.

— Păi... pe mine m-au înconjurat leşii şi m-au înhăţat, nu-i aşa? Şi n-aveam nicio putinţă să scap din mîinile lor!

— Taci, dacă-ţi spun, afurisitule! strigă Tovkaci înciudat, ca o dădacă scoasă din răbdări, care dojeneşte un copilaş neastîmpărat. Te ajută la ceva să afli cum de-ai scă­pat? Mulţumeşte-te că ai scăpat şi gata! S-au găsit şi oameni care să nu te lase la greu! Şi acum ajunge! Mai avem noi destule nopţi de fugă împreună! Crezi poate că treci în ochii leşilor drept un cazac de rînd? Da’ de un­de! Au pus preţ pe capul tău două mii de galbeni!

— Da’ Ostap? strigă Taras şi se încordă din răsputeri ca să se ridice, dar deodată îşi aminti cum vrăjmaşii l-au înhăţat pe Ostap, cum l-au legat chiar în faţa lui şi pricepu că acum voinicul e în mîinile leşilor.

Şi durerea îi ameţi capul bătrîn. Rupse şi smulse toate legăturile de pe răni, le aruncă cît colo, dădu să spună ceva cu glas tare, dar în loc de asta îndrugă vorbe fără şir; fierbinţeala şi aiurările puseră iar stăpînire pe dînsul şi vorbele nebuneşti, fără legătură între ele, ieşeau nestăvilite din gura lui.

Iar tovarăşul lui credincios stătea în faţa sa, ocărîndu-l şi copleşindu-l cu vorbe aspre pline de dojană. În cele din urmă, îl apucă de mîini şi de picioare, îl înfăşă ca pe un prunc, îi legă la loc rănile, îl înveli într-o piele de bou, apoi îl puse într-o scoarţă tare, îl prinse cu frînghii de şa şi porniră iar la drum în goană mare.

— O să te duc acasă, fie chiar şi mort! N-o să le îngădui leşilor să-şi bată joc de tine, neam de cazac, să-ţi sfîrtece trupul în bucăţi şi să ţi-l azvîrle în apă. De-o fi să-ţi ciuguleas­că hultanul ochii din cap, apoi acela să fie măcar un hultan din stepa noastră şi nu unul de-al leşilor, care vine de pe pămîntul lor. Măcar mort şi tot te-oi duce eu în Ucraina noastră.

Aşa vorbi tovarăşul credincios şi după ce umblă fără răgaz călare zile şi nopţi de-a rîndul, îl duse pe Bulba, care zăcea fără cunoş­tinţă, drept la Seci. Acolo se apucă să-l tămăduiască, oblojindu-l zi şi noapte cu ierburi şi cataplasme; mai găsi şi o ovreică pricepută în ale tămăduirii, care vreme de o lună îi dădu să bea tot soiul de fierturi şi, în sfîrşit, Taras se simţi mai bine. Fie că l-au ajutat doftoriile, fie că tăria lui de fier a biruit boala, dar peste o lună şi jumătate, Taras se putu ţine pe picioare; rănile lui erau vindecate şi doar crestăturile lăsate de săbiile vrăjmaşe mărturiseau cît de adînc fusese rănit bătrînul cazac. Cu toate acestea Bulba era din zi în zi mai posomorit şi mai trist. Trei brazde adînci i se iviră pe frunte şi nu se mai nete­ziră niciodată. îşi aruncă bătrînul privirile în jur şi văzu că toate erau acum schimbate la Seci. Vechii lui tovarăşi muriseră toţi pe cîmpul de luptă. Nu mai rămăsese niciunul dintre aceia care se ridicaseră pentru dreptate, credinţă şi frăţie căzăcească. Că şi dintre aceia care porniseră cu hatmanul lor în urmărirea tătarilor nu mai rămăsese niciunul: toţi îşi dăduseră vieţile, toţi pieriseră, care în luptă, de moarte vitează, care de foame şi de sete în stepa sărată a Crimeii, care în robie, nemaiputînd să îndure o asemenea ruşine. Nici vechiul hatman nu mai era demult în viaţă, nici alţi tovarăşi bătrîni de-ai lui Bulba; peste mormintele celor care fuseseră odată cazaci plini de putere clocotitoare creştea acum iarba. I se năzărea lui Taras că parcă ar fi fost pe acolo un chef mare şi zgomotos, dar că acum vasele erau făcute ţăndări, că nu mai rămăsese pe nicăieri pic de vin, că oaspeţii şi slugile furaseră toate potirele şi năstrapele scumpe, iar stăpînul casei stătea încrun­tat şi-şi zicea; „Mai bine n-ar fi fost niciodată acel chef!“ Zadarnic cei din jur căutau să-l întoarcă de la gîndurile lui şi să-l înveselească, zadarnic banduriştii bătrîni şi bărboşi, strînşi cîte doi şi trei laolaltă, treceau pe dinaintea lui, slăvind isprăvile-i vitejeşti de cazac. Taras privea totul cu asprime şi nepăsare; pe faţa lui împietrită nu se putea citi decît o durere nestinsă şi, cu capul lăsat trist în piept, spunea întruna: „Fiul meu! Ostap al meu!“

In vremea asta, zaporojenii se găteau să pornească pe mare. Două sute de luntri fură coborîte pe apele Niprului şi, curînd, Asia Mică zări şi ea cazaci cu capete rase şi cu cîte un moţ lung în creştet, cazaci care tre­ceau prin foc şi sabie ţărmurile ei înfloritoare; mai zări şi turbanele localnicilor săi mahome­dani presărate aidoma florilor fără număr prin cîmpiile stropite de sînge sau plutind pe valuri lîngă ţărmurile ei. Mai văzu nenumăraţi şalvari zaporojeni mînjiţi cu dohot şi nenumărate mîini vînjoase, cu biciuşti negre. Zaporojenii au mîncat şi au nenorocit toţi strugurii, iar prin moschei au lăsat grămezi întregi de bălegar; şalurile scumpe, persiene, le-au folosit drept brîie, încingîndu-le peste svitcile murda­re. Şi multă vreme după aceea s-au mai găsit prin meleagurile pomenite pipe scurte de-ale zaporojenilor. Bucuroşi de isprava lor, au pornit apoi pe drum de întoarcere; dar o corabie turcească, cu zece tunuri, s-a luat după ei şi, trăgînd din toate tunurile deodată, a împrăştiat ca pe nişte păsări luntrişoarele lor uşoare. A treia parte din cazaci îşi găsi moartea în valurile mării, dar ceilalţi se strînseră iar laolaltă şi ajunseră cu bine la gurile Niprului, aducînd cu ei şi douăsprezece bu­toiaşe doldora de ţechini. Dar toate astea nu-l mai bucurau pe Taras. El pleca în lunci şi în stepă, zicînd că se duce la vînătoare; ali­cele lui însă rămîneau toate nefolosite. Cu suf­letul plin de durere se aşeza pe malul mării, punîndu-şi puşca jos şi şedea multă vreme aşa, cu capul plecat, rostind întruna: „Ostap al meu! Ostap al meu!“ În faţa lui se aşterneau valurile sclipitoare ale Mării Negre; departe, în păpuriş, ţipa cîte un pescăruş... Mustaţa căruntă a lui Bulba lucea ca argintul şi lacri­mile, una după alta, îi picurau încet din ochi.

În cele din urmă Taras nu mai putu să îndure. „Fie ce-o fi, dar eu mă duc în cerceta­re, ca să aflu de-i viu ori în mormînt. Ori poate nici în mormînt nu mai e?! Întîmple-se orice, că eu tot o să aflu!“ Nu trecu o săptămînă şi Taras se şi afla în oraşul Uman, călare pe cal, înarmat cu suliţă şi sabie, avînd plosca de drum prinsă în şa, ceaunaşul cu salamată, praf de puşcă şi cartuşe, piedici pentru cal şi cîte altele ce-i trebuiau. În oraş, Bulba se duse drept la o căsuţă urîtă şi murda­ră, cu ferestruicile mici, care abia se zăreau de afumate ce erau. Coşul de la sobă era astupat cu cîrpe, iar acoperişul găurit era înţesat de vrăbii. Chiar în faţa uşii se ridica un morman de gunoi. Din fereastră se zărea un cap de ovreică, cu scufie împodobită cu mărgăritare înnegrite.

—  Bărbatul ţi-e acasă? întrebă Taras, descălecînd şi legîndu-şi calul de un cîrlig de fier, bătut chiar lîngă uşă.

—  Acasă! răspunse femeia şi ieşi grăbită în prag, aducînd o merţă de grăunţe pentru cal şi o cană de bere pentru călăreţ.

—  Şi unde-i jidovul tău?

—  E în odaia cealaltă; se roagă, spuse muierea făcînd o plecăciune, iar cînd îl văzu pe Bulba că duce cana cu bere la gură, îi ură multă sănăţate.

—  Rămîi aici! Hrăneşte şi adapă calul, că eu vreau să vorbesc între patru ochi cu omul tău. Am treabă cu dînsul.

Ovreiul era vestitul Iankel, care se făcuse arendaş şi cîrciumar în oraşul acela, avîndu-i acum la mînă pe toţi panii şi şleahticii din împrejurimi, cărora le luase încetul cu încetul toţi banii şi-şi făcuse bine simţită şederea prin partea locului. Pe o întindere de trei leghe împrejur nu mai rămăsese niciun bordei în picioare: totul se dărăpănase, se învechise, totul se dusese pe băutură şi nu rămăsese de­cît sărăcia lucie şi zdrenţăroasă. Ţinutul întreg era pustiit, de parcă l-ar fi bîntuit focul sau ciuma. Şi dacă Iankel ar mai fi trăit acolo încă zece ani, el ar fi pustiit, fără îndoială, tot voievodatul. Taras intră în odaie. Ovreiul se ruga, acoperit cu un tales(*) destul de murdar şi tocmai bine se întoarse ca să scuipe pentru cea din urmă oară, după obiceiul credinţei sa­le, cînd, deodată, dădu cu ochii de Bulba, care se ţinea la spatele lui. Şi în aceeaşi clipă înce­pură mai întîi şi-ntîi să joace înaintea lui cei două mii de galbeni făgăduiţi pentru capul cazacului; dar Iankel se ruşină şi el de lă­comia sa şi căută să înăbuşe pofta-i nesă­ţioasă de aur ce-i încolăcea inima ca un şarpe.

— Ascultă, Iankel, îi spuse Taras jidovu­lui, care tot făcîndu-i plecăciuni, închise griju­liu uşa, ca să nu-i vadă cineva. Te-am scăpat de la moarte! Fără mine zaporojenii te-ar fi ciopîrţit ca pe un cîine! Acum e rîndul tău să-mi faci un bine.

Jidovul strîmbă puţin din nas.

— Ce bine? Dacă-i vorba de un bine care se poate face, atunci de ce nu l-aş face?

— Lasă palavrele! Du-mă la Varşovia.

— La Varşovia? Cum adică la Varşovia? întrebă Iankel. Sprîncenele şi umerii lui se înălţară de uimire.

— Nu vreau s-aud nimic! Du-mă la Var­şovia şi gata! Fie ce-o fi, dar eu vreau să-l mai văd o dată, să-i spun măcar o vorbă.

— Cui să-i spuneţi o vorbă?

— Lui Ostap, feciorul meu.

— Oare n-aţi auzit pan Taras că...

— Ştiu, ştiu tot: pe capul meu s-a pus preţ două mii de galbeni! Da’ bine mai cunosc, proştii de ei, cît face capul meu! Uite, eu îţi dau cinci mii. Două mii acum, şi Bulba deşertă din buzunarele lui două mii de galbeni, iar ceilalţi cînd m-oi întoarce.

Ovreiul înşfăcă un ştergar şi acoperi cît ai clipi galbenii cu el.

— Vai ce ban frumos! Vai ce ban frumos! nu mai contenea el, răsucind un galben între degete şi încercîndu-l între dinţi. Eu aşa cred, că omul de la care a luat pan Taras galbenii ăştia minunaţi după ce i-a pierdut n-a mai trăit nici un ceas pe lume, ci s-a dus la rîu şi s-a înecat în apele lui, de inimă rea.

— N-aş fi stat eu să mă rog de tine! M-aş fi dus poate singur la Varşovia, dar mi-e că mă cunoaşte careva şi că pun mîna pe mine afurisiţii ceia de leşi, pentru că eu nu-s hîtru la scorneli. Pe cînd voi, jidovii, sunteţi parcă anume făcuţi pentru ele. Sunteţi în stare să-l trageţi pe sfoară şi pe dracu! Voi cunoaşteţi toate vicleşugurile. Iacă de ce am venit la tine! Ş-apoi nici la Varşovia nu m-aş fi descurcat eu de unul singur! Pune chiar acum caii la căruţă şi du-mă!

— Da ce gîndeşte pan Bulba, că-i de ajuns să înhami iapa la căruţă şi „di, murgule“? Îşi închipuie cumva pan Taras că pot să-l duc aşa, cum e, fără să-l ascund?

— Bine, atunci ascunde-mă cum te-i pri­cepe! Bagă-mă într-un butoi deşert! Merge?

— Vai, vai, vai! Crede oare pan Taras că eu pot să-l bag într-un butoi? Nu-şi dă seama, oare, că fiecare o să-şi închipuie că duc ra­chiu?

— N-are decît să creadă!

— Cum? Adică să creadă că-i rachiu, da? mai zise jidovul şi se apucă cu amîndouă mîi­nile de perciuni şi pe urmă îşi înălţă braţele către cer.

— Ei? Ce-ai rămas aşa, ca trăsnit?

       — Nu ştie oare pan Taras că Dumnezeu a lăsat anume rachiul pe lumea asta, ca să-l guste fiecare? Acolo toţi îs lacomi şi pofticioşi. Un şleahtic e gata să alerge cinci verste în urma butoiului. Iar de i-o da prin cap să sfredelească şi o găurică în fund, o să vadă numaidecît că nu curge nimic din butoi şi o să zică: „Un jidov n-o să ducă el butoiul gol la tîrg! Trebuie să fie ceva la mijloc! Puneţi mîna pe jidov, legaţi-l, luaţi-i banii şi aruncaţi-l în temniţă!” Pentru că toate relele în capul unui jidov se sparg! Pentru că un jidov e socotit cîine de toţi ceilalţi! Pentru că fiecare îşi zice că dacă eşti jidov, nu eşti om!

— Atunci ascunde-mă într-un car cu peş­te!

— Nu se poate, pan Taras! Zău că nu se poate! Azi pretutindeni în Lehia oamenii sunt flămînzi ca nişte cîini! O să fure tot peştele şi o să-l dibuie şi pe pan.

— Atunci du-mă călare pe dracu, numai du-mă!

— Ascultă-mă, ascultă-mă bine, pan Ta­ras! spuse Iankel, trăgîndu-şi în sus mînecile şi apropiindu-se de Bulba cu degetele răşchi­rate. Iaca ce o să facem: pretutindeni se luc­rează acum la castele şi cetăţi! De prin Nemţie au venit încoace ingineri franţuji şi din această pricină, pe toate drumurile oame­nii cară o mulţime de pietre şi cărămizi. Să se culce pan Taras pe fundul căruţei, iar dea­supra o să grămădesc cărămizi. Pan Taras arată plin de sănătate şi putere şi nu-i mare lucru dacă o să-l apese puţintel; iar eu oi face în fundul carului şi o găurică pentru a-l hrăni pe pan.

— Fă cum ştii, dar hai odată!

Peste un ceas, din Uman ieşea o căruţă plină cu cărămizi cu două gloabe înhămate la ea. Pe una din gloabe şedea Iankel cel înalt, iar perciunii lui lungi şi inelaţi fîlfîiau în vînt de sub tichiuţă, pe cînd trupul deşi­rat ca un stîlp din marginea drumului sălta legănat pe mîrţoaga lui.

(*)Veşmînt întrebuinţat la evrei în timpul rugăciunii

Cap9
Cap11