Foamea (11)

Venise iarna; o iarnă umedă, aproape fără zăpadă, o noapte nesfârşită, întunecoasă şi ceţoasă şi lipsită câte o săptămână în şir chiar şi de cea mai uşoară adiere de vânt uscat. Gazul ardea în felinare aproape ziua întreagă, şi totuşi oamenii se loveau unul de altul în ceaţă. Toate sunetele - dangătul clopotelor de la biserici, clinchetul clopoţeilor de la caii înhămaţi la trăsuri, vocile oamenilor, tropotul copitelor - toate se auzeau în surdină, înăbuşite de aerul dens. Trecea săptămână după săptămână, dar vremea continua să rămână neschimbată.

          Îar eu locuiam încă şi acum în cartierul Vaterland. Mă ataşasem tot mai mult de hanul acesta, de acest soi de locuinţă pentru călători, unde, cu toată mizeria mea, mi se dăduse permisiunea să locuiesc. Banii mi se terminaseră demult, dar continuam să rămân de parcă aş fi avut dreptul, de parcă aş fi fost unul de-ai casei. Proprietara nu-mi spusese încă nimic, dar eram chinuit de gândul că nu-i puteam plăti. A mers aşa cam vreo trei săptămâni.

Începusem iarăşi să scriu, chiar de mai multe zile, dar nu reuşisem încă să produc ceva care să mă mulţumească; nu mai aveam niciun fel de inspiraţie, oricâte eforturi aş fi făcut - nici dimineaţa, nici mai târziu. Nu îmi reuşea nimic, indiferent de ce mă apucam; norocul mă părăsise.

Toate aceste încercări le făceam într-o cameră de la etajul al doilea; cea mai bună cameră pentru oaspeţi. Rămăsesem acolo, fără să fiu deranjat, din prima seară când avusesem bani şi putusem achita nota de plată. Sperasem tot timpul că voi reuşi să scriu un articol pe vreo temă sau alta, ca să am din ce să-mi plătesc camera, precum şi celelalte datorii. Tocmai de aceea lucram cu atâta zor. Îmi pusesem mari speranţe mai ales într-un foileton pe care îl începusem. Era o alegorie în legătură cu un incendiu într-o librărie - o idee profundă şi eram hotărât să depun toate eforturile pentru a o realiza. Intenţionam să-i duc foiletonul „comandorului", ca acont. „Comandorul" va putea atunci constata că sprijinise un talent real; nu mă îndoiam câtuşi de puţin că se va convinge de aceasta. Problema era numai să aştept să-mi vină inspiraţia. De ce nu-mi vine inspiraţia - şi de ce nu chiar din prima zi? Nimic nu-mi stătea în cale acum, primeam în fiecare zi câte ceva de mâncare de la proprietăreasa mea, câteva felii de pâine cu unt dimineaţa şi seara - şi nervozitatea îmi dispăruse aproape complet. Nu-mi mai înfăşuram mâinile în cârpe când scriam şi puteam să privesc jos în stradă, de la ferestrele mele de la etajul al doilea, fără să ameţesc. Mă simţeam cu mult mai bine din toate punctele de vedere şi am început chiar să mă mir că nu-mi terminasem încă alegoria. Nu puteam înţelege care să fie cauza.

Dar într-una din zile am ajuns, în sfârşit, să bănuiesc ce grad atinsese starea mea de slăbiciune, cât de inapt de lucru devenise creierul meu inert. In ziua aceea proprietăreasa a venit la mine în cameră cu o factură pe care m-a rugat s-o verific. Spunea că trebuie să fie undeva o greşeală în socoteli, căci acestea nu se potriveau cu cifrele din registrul ei, dar că ea nu fusese în stare să descopere greşeala.

Am început să fac din nou adunarea; proprietăreasa şedea în faţa mea şi mă privea. Am adunat cele douăzeci de numere, mai întâi de sus în jos şi am constatat că totalul era corect, apoi încă o dată de jos în sus şi am ajuns la acelaşi rezultat. M-am uitat la femeie; aceasta aştepta să-mi audă părerea; am observat de îndată că era însărcinată; faptul nu mi-a scăpat, cu toate că nu o privisem cu o atenţie deosebită.

- Totalul e bun, am spus eu.

- Nu, controlaţi încă o dată fiecare cifră, răspunse ea. Nu poate să fie atât de mult. Sunt sigură.

Am început să verific din nou fiecare articol: 2 pâini de câte 25, l sticlă de lampă: l8, săpun: 20, unt: 32... Nu era nevoie de un cap prea inteligent ca să parcurgi coloanele de cifre din această mică factură de băcănie în care nu apărea nimic deosebit de greu - şi m-am străduit în mod cinstit să descopăr greşeala despre care îmi vorbea femeia, dar nu am reuşit. După ce am răsucit câteva minute în minte aceste numere, am simţit, din păcate, că totul începe să mi se învârtă în cap; nu mai puteam face o deosebire între „debit" şi „credit"; începusem să le încurc, în cele din urmă, m-am împotmolit la următorul articol: 3 5/l6 jumătăţi de pfunzi de brânză a l6. Creierul a încetat brusc să mai funcţioneze, mă holbam năuc la brânză, fără să pot trece mai departe.

- Dar prost al naibii mai e scris! spun eu desperat. Aici zău că e scris nici mai mult nici mai puţin decât cinci şaisprezecimi de brânză. Dar cine a mai auzit una ca asta? Uitaţi-vă şi dumneavoastră.

- Da, răspunse doamna proprietăreasă, aşa au obiceiul să scrie. E brânză mirositoare de Olanda. Da, e bine. Cinci şaisprezecimi sunt, aşadar, cinci uncii.

- Da, înţeleg! întrerup eu, deşi la drept vorbind nu mai înţelegeam nimic.

Am încercat din nou să duc până la capăt această socoteală, pe care cu câteva luni în urmă aş fi putut-o face într-un minut; eram leoarcă de sudoare, atât de mult îmi concentrasem toate forţele asupra acestor cifre enigmatice; clipeam din ochi gânditor, de parcă aş fi studiat problema cu cea mai mare atenţie, dar a trebuit să renunţ. Aceste cinci uncii de brânză mă dăduseră gata, aveam senzaţia că mi-a plesnit ceva în spatele frunţii.

Pentru a lăsa totuşi impresia că încă mai continuam să socotesc, îmi mişcăm buzele şi rosteam din când în când câte o cifră cu voce tare, alunecând cu privirile tot mai jos pe notă, de parcă aş fi avansat neîncetat în calculul meu şi m-aş fi apropiat de rezultat. Doamna patroană aştepta, în cele din urmă, am spus:

- Am verificat încă odată totul, de la început până la sfârşit, dar, după câte văd, nu e nici o greşeală.

- Nu e nicio greşeală? Niciuna? spuse femeia. Dar îmi dădeam seama, după vocea ei, că nu mă credea. Apoi deodată mi s-a părut că în tonul cu care îmi vorbea apare o uşoară nuanţă de dispreţ faţă de mine, un ton ceva mai indiferent, pe care nu-l mai auzisem înainte. Ea spuse că, poate, nu sunt obişnuit să socotesc cu şaisprezecimi şi mai adăugă că trebuie să roage pe cineva mai priceput să-i verifice minuţios factura. Toate acestea le spuse nu într-un mod jignitor, ca să mă facă de ruşine, ci pe un ton serios şi preocupat. Când ajunse la uşă, îmi spuse, înainte de a ieşi, fără să mă privească:

- Scuzaţi-mă că v-am deranjat! Cu aceasta a plecat. Puţin mai târziu, uşa se deschise încă o dată şi proprietăreasa intră din nou; de vreme ce se înapoiase atât de repede, nu putuse să ajungă mai departe de capătul coridorului.

- Era cât pe-aci să uit! spuse ea. Nu trebuie să mi-o luaţi în nume de rău, dar nu cumva îmi sunteţi dator nişte bani? Sunt acum, parcă, trei săptămâni de când aţi venit. Da, cred că aşa e. Nu-i uşor să te descurci cu o familie atât de mare. îmi pare rău, dar de-acum încolo nu pot să mai găzduiesc pe nimeni pe credit...

Am oprit-o.

- Lucrez la un articol despre care v-am mai vorbit. De îndată ce e gata, vă primiţi banii, puteţi să fiţi absolut liniştită.

- Da, dar văd că articolul acela nu-l mai terminaţi!...

- Credeţi? Poate că inspiraţia îmi vine mâine sau chiar la noapte; nu e cu neputinţă să-mi vină chiar la noapte şi atunci articolul e gata în cel mult un sfert de oră. Vedeţi, munca mea nu e ca a celorlalţi oameni; nu pot să mă apuc de treabă şi să isprăvesc o anumită câtime în fiecare zi. Trebuie să aştept momentul potrivit. Şi nimeni nu poate să spună absolut sigur când vine inspiraţia. Trebuie s-o aştept.

Cu aceasta, proprietăreasa a plecat. Dar de bună seamă că încrederea ei în mine era acum mult zdruncinată. De îndată ce am rămas singur, am sărit de pe scaun şi am început să-mi smulg părul de desperare. Nu, pentru mine nu mai era nici o scăpare, nici o scăpare! Creierul meu dăduse faliment. Oare eram într-adevăr un idiot, fiindcă nu mai ştiam să calculez valoarea unei bucăţele de brânză mirositoare? Dar, pe de altă parte, era cu putinţă să-mi fi pierdut minţile, din moment ce eram în stare să-mi pun astfel de întrebări? Şi-apoi nu reuşisem oare să-mi dau seama limpede ca lumina zilei, şi chiar în toiul eforturilor de a verifica socoteala, că proprietăreasa este însărcinată? De unde era să ştiu acest lucru? Doar nu mi-l spusese nimeni şi nici nu-l aflasem spontan. L-am văzut cu ochii mei şi am înţeles de îndată şi încă într-un moment de disperare, când făceam socoteli cu şaisprezecimi. Cum să-mi explic aceasta?

M-am dus la fereastră şi am privit afară: fereastra mea dădea în Vognmandsgaten. Câţiva copii se jucau pe caldarâm, copii îmbrăcaţi sărăcăcios, în mijlocul străzii sărăcăcioase. Aruncau o sticlă goală de la unul la altul şi făceau un mare tărăboi. Un furgon pentru mutări trecu încet pe lângă ei; probabil că vreo familie fusese dată afară şi trebuia să schimbe locuinţa înainte de termenul de mutare. Cel puţin, la asta m-am gândit eu în prima clipă. În furgon se aflau aşternuturi de pat şi mobilă; paturi şi scrinuri mâncate de carii, scaune vopsite în roşu, cu câte trei picioare, rogojini, fier vechi, vase de bucătărie din tinichea. O fetiţă, aproape un copil încă, o fetiţă tare urâtă, cu un nas roşu umflat de guturai, şedea deasupra boarfelor şi se ţinea din răsputeri cu bietele sale mâini învineţite de frig, ca să nu se rostogolească jos. Şedea pe un morman de saltele pătrunse de umezeală, pe care dormeau copiii, şi se uita în jos la cei de pe stradă, care aruncau sticla goală de la unul la altul...

Mă uitam la toate acestea şi nu mi-era deloc greu să înţeleg ce se întâmplă! În timp ce stăteam la fereastră şi contemplam tabloul de pe stradă, o auzeam şi pe fetiţa proprietăresei cântând în bucătărie, chiar alături de camera mea; cunoşteam melodia, şi am ascultat cu atenţie, dacă nu cumva o cântă fals. Apoi mi-am spus că un dement nu ar fi putut face toate acestea; mulţumesc lui Dumnezeu, eram tot atât de întreg la minte ca oricare altul.

Deodată, i-am văzut pe doi dintre copiii de jos, din stradă, cum se reped unul la altul ocărându-se - doi ştrengari; îl cunoşteam pe unul dintre ei; era fiul proprietăresei. Deschid fereastra ca să aud ce-şi spun unul altuia şi într-o clipă se adună o ceată de copii sub fereastra mea, privind în sus cu ochii plini de aşteptare. Ce doreau? Să li se arunce ceva? Flori ofilite, oase, mucuri de ţigări, ceva ce puteau ronţăi sau cu care se puteau juca? Se holbau cu feţele învineţite de frig la fereastra mea. În timpul acesta, cei doi mici adversari continuau să se împroaşte cu injurii. Cuvinte ca nişte monştri lipicioşi se revărsau din aceste guri de copil, vorbe de ocară cumplite, cum se aude la târfe, înjurături marinăreşti pe care le învăţaseră poate jos, pe chei. Sunt amândoi atât de preocupaţi încât n-o observă pe proprietăreasa care aleargă afară să vadă ce se întâmplase.

- Da, îi explică fiul său, s-a repezit la mine şi m-a strâns de gât, că nici n-am mai putut răsufla. Apoi întorcându-se spre micul răufăcător, care rânjeşte răutăcios - îl apucă toate furiile şi ţipă: Du-te dracului, mă, vită încălţată! Un păduchios ca tine să strângă oamenii de gât! Să mă ia naiba dacă nu-ţi...

Iar mama - femeia aceasta însărcinată, care domină întreaga stradă îngustă cu pântecele său - îl ia de braţ pe micul ştrengar de zece ani şi, vrând să-l aducă înăuntru, îi spune:

- Ţine-ţi gura! Şi tu înjuri? Spui nişte vorbe de parcă ai fi stat la bordel ani de zile! Hai înăuntru!

- Nu vin!

- Ba o să vii!

- Ba nu!

De sus, de la fereastră, văd că mânia mamei creşte tot mai mult. Această scenă oribilă mă înfurie la culme; nu mai pot răbda şi-i strig ştrengarului să vină un moment până sus, la mine. Strig de două ori, numai ca să-i deranjez, ca să pun capăt acestei scene! A doua oară strig cu voce mai tare şi mama se întoarce uluită şi îşi ridică ochii spre mine. Dar îşi recâştigă pe loc calmul, mă priveşte arogant, insolent chiar, şi apoi se îndreaptă spre intrare, adresându-i fiului său o observaţie plină de reproş. Vorbeşte tare, ca s-o aud, şi-i spune:

- Ptiu, să-ţi fie ruşine, că te văd oamenii cât eşti de rău! Nimic din tot ceea ce observam în felul acesta nu mi-a scăpat - niciun amănunt cât de neînsemnat. Atenţia îmi era încordată la maximum. Sorbeam fiecare detaliu cu cea mai mare sensibilitate şi îmi conturam succesiv ideile în legătură cu fiecare scenă care se desfăşura jos. Era, deci, cu neputinţă ca mintea să nu-mi funcţioneze normal. De altfel, de ce să mai fie deranjată acum?

Ia ascultă, mi-am zis deodată, să ştii că te-ai ocupat destul de mintea ta şi ţi-ai făcut griji din cauza ei; ar fi bine să se termine odată cu poznele astea! Este oare un semn de nebunie să observi şi să înregistrezi toate lucrurile atât de exact cum faci tu? Zău, aproape că mă faci să râd de tine. Situaţia nu-i lipsită de umor, după câte văd. Într-un cuvânt, oricărui om i se poate întâmpla să se împotmolească din întâmplare, şi încă într-o problemă dintre cele mai simple. Asta nu înseamnă însă nimic, este o pură întâmplare. Repet, cât pe-aci să râd din toată inima de tine. Cât despre factura aceea de băcănie, acele mizerabile cinci şaisprezecimi de brânză pentru calici, căci pot în toată liniştea s-o numesc aşa - hehe, brânză cu cuişoare şi cu piper - deci, cât despre caraghioasa aceea de brânză, i s-ar fi putut întâmpla şi unuia foarte tare la aritmetică să se încurce din cauza ei; chiar şi numai mirosul ei ar fi putut să te dea gata... Şi am râs cu poftă de toate brânzeturile mirositoare din lume... Nu, zău, dar ia pune-mi pe masă ceva mai bun de mâncare, am spus, pune-mi de pildă, dacă vrei, cinci şaisprezecimi de unt bun! Asta ar fi altceva.

Am râs nervos de propriile mele năzbâtii şi le-am găsit foarte amuzante. Zău că nu aveam nimic deranjat, eram absolut în toate minţile.

Veselia mea se înteţea, umblam prin cameră şi vorbeam cu mine însumi; râdeam în hohote şi mă simţeam foarte bine.

Într-adevăr, parcă nu aş fi avut nevoie decât de acest moment de veselie, de această clipă de adevărată încântare, lipsită de griji, pentru ca să-mi aduc din nou creierul în stare de funcţionare. M-am aşezat la masă şi m-am apucat iar de alegoria mea. Şi mergea bine, mult mai bine decât în ultima vreme. Ce-i drept, nu prea repede. Dar mi se părea că puţinul pe care-l realizam era de cea mai bună calitate. Am lucrat astfel timp de o oră fără să obosesc.

Tocmai ajunsesem la un punct foarte important din alegoria mea despre incendiul dintr-o librărie. Mi se părea că acest punct este atât de important, încât tot ce mai scrisesem până atunci nu făcea nici doi bani în comparaţie cu el. Voiam anume să formulez cu o deosebită profunzime ideea că, de fapt, nu cărţile ardeau; mistuiţi de flăcări erau creierii omeneşti, şi voiam să fac o adevărată noapte a Sfântului Bartolomeu din aceşti creieri cuprinşi de flăcări. Deodată s-a deschis uşa şi proprietăreasa a intrat în mare grabă. A înaintat până în mijlocul camerei, nici măcar nu s-a oprit în prag.

Am scos un ţipăt uşor, răguşit. Mi s-a părut într-adevăr că primesc o lovitură.

- Ce? spuse ea. Am crezut că aţi spus ceva. A sosit un călător şi avem nevoie de camera asta. Veţi dormi deseară jos, la noi. O să aveţi şi acolo patul dumneavoastră! Şi până să-i răspund, a şi început, fără nici o introducere, să-mi strângă hârtiile de pe masă şi să le pună una peste alta în dezordine.

Buna mea dispoziţie s-a risipit pe loc; eram furios şi desperat şi m-am ridicat îndată. Am lăsat-o să strângă totul de pe masă, fără să spun un cuvânt. Ea mi-a dat toate manuscrisele în mână.

Nu mai era nimic de făcut; trebuia să părăsesc camera. Şi astfel a fost compromis şi momentul acesta preţios! L-am întâlnit pe noul sosit încă pe scară - un tânăr cu ancore albastre tatuate pe mâini. După el venea un docher, cu un cufăr de marinar pe umăr. Străinul era desigur marinar, deci un călător întâmplător, pentru o singură noapte; prin urmare, nu îmi va ocupa camera timp mai îndelungat. Poate că a doua zi, după ce va pleca, voi reuşi să mai prind unul dintre momentele mele bune; încă cinci minute de inspiraţie şi lucrarea mea despre incendiul din librărie ar fi fost gata! Trebuia deci să mă împac cu soarta...

Nu mai fusesem până atunci în apartamentul familiei; o singură cameră în care locuiau toţi, claie peste grămadă, zi şi noapte: soţul, soţia, tatăl soţiei şi patru copii. Slujnica locuia în bucătărie, unde şi dormea noaptea. M-am apropiat de uşă fără nicio tragere de inimă şi am ciocănit; nu a răspuns nimeni, dar auzeam totuşi vorbe înăuntru.

Soţul nu a scos niciun cuvânt când am intrat; nici măcar nu mi-a răspuns la salut; doar m-a privit cu indiferenţă, de parcă nu l-aş fi interesat câtuşi de puţin. De altfel, juca cărţi cu o persoană pe care o văzusem jos pe chei, un hamal poreclit Fereastră. In patul din spatele lor era un sugar care gângurea de zor, iar bătrânul, tatăl proprietăresei, şedea adus de spate pe o canapea, sprijinindu-şi capul în mâini, de parcă l-ar fi durut pieptul sau stomacul. Avea părul aproape alb şi - cum şedea aşa, aplecat - semăna cu un animal care stătea la pândă, încovoiat şi cu urechile ciulite.

- Din păcate, va trebui să vă rog să-mi acordaţi găzduire aici în noaptea aceasta, zic eu, adresându-mă soţului.

- A spus soţia mea aşa ceva? întrebă el.

- Da. În camera mea se află acum un nou sosit.

Nu a mai spus nimic şi a continuat să joace cărţi. Omul acesta stătea şi juca cărţi cu oricine se întâmpla să vină pe la el; juca fără miză, numai ca să-i treacă timpul şi să aibă ceva de făcut. De altfel, nu făcea nimic şi se mişca doar atât cât binevoiau să-i permită articulaţiile sale leneşe, în timp ce soţia sa alerga tot timpul pe scări în jos şi în sus, avea mereu privirea atentă, rotindu-şi ochii în toate părţile şi se străduia din răsputeri să atragă clienţi. Intrase chiar în legătură cu docherii şi cu hamalii din port, cărora le plătea procente pentru fiecare călător nou pe care aceştia i-l aduceau şi adesea îi găzduia şi pe ei în timpul nopţii. Pe noul client îl adusese Fereastră.

Intrară doi dintre copii - două fetiţe cu feţele supte, ştrengăreşti şi pline de pistrui. Rochiţele de pe ele erau ca vai de lume. Curând după aceea a venit şi proprietăreasa. Am întrebat-o unde voia să mă instaleze pentru la noapte şi mi-a răspuns că pot să dorm cu ei înăuntru sau în anticameră pe canapea, după cum îmi place. În timp ce-mi spunea acestea, se mişca încoace şi încolo prin cameră, punând în ordine ba un lucru, ba altul, fără să-mi arunce măcar o privire.

Răspunsul ei mi-a tăiat tot curajul; m-am sprijinit de uşă şi m-am făcut mic de tot; am căutat totuşi să las impresia că sunt mulţumit să cedez altcuiva camera pentru o noapte. Mi-am compus chiar, cu bună-ştiinţă, o figură amabilă, ca să nu o irit şi să nu fiu cumva dat afară de tot din casă. Am spus:

- O, da! O să se găsească desigur un mijloc şi toate o să se aranjeze! Apoi am tăcut.

Ea continua să trebăluiască prin cameră.

- De altfel, trebuie să vă comunic că nu mai pot oferi nimănui masă şi casă pe credit, a adăugat ea. Cred că v-am mai spus.

- Da, dar ştiţi, e vorba numai de câteva zile, până mi se publică articolul, am răspuns, şi atunci o să vă dau bucuros cinci coroane în plus, chiar foarte bucuros.

Dar se vedea bine că femeia nu avea nici cea mai mică încredere în articolul meu. Cu toate acestea, nu puteam să fac pe mândrul şi să părăsesc casa numai din cauza unei jigniri lipsite de importanţă; ştiam ce mă aşteaptă dacă plec.

Au trecut câteva zile.

Continuam să locuiesc jos, cu familia; antreul era rece, deoarece nu avea sobă. Noaptea dormeam înăuntru, pe duşumea. Marinarul continua să locuiască în camera mea şi nu părea că are de gând să plece curând. Iar la amiază, proprietăreasa ne povesti că marinarul îi plătise chiria pe o lună întreagă înainte.

De altfel, înainte de a se îmbarca, voia să se prezinte la un examen de căpitan de cursă lungă; iată din ce cauză era acum în Christiania. Am înţeles, auzind aceasta, că pentru mine camera era definitiv pierdută.

Am ieşit în antreu şi m-am aşezat pe un scaun. Admiţând că aş mai reuşi să scriu ceva, apoi numai acolo o puteam face, căci aveam linişte. Nu mă mai preocupa alegoria: îmi venise o idee nouă, cu totul remarcabilă; voiam să scriu o dramă într-un act, intitulată „Semnul Crucii", cu subiect din Evul Mediu. Îmi şi făcusem un plan amănunţit referitor la personajul principal, o splendidă curtezană, fanatică - şi care păcătuise în templu, nu din slăbiciune sau din senzualitate, ci din ură faţă de cele cereşti - păcătuise chiar la picioarele altarului, având sub cap chiar antimisul de pe altar, numai dintr-un suprem dispreţ faţă de cer.

Pe măsură ce orele treceau, scena aceasta mă preocupa tot mai mult. In cele din urmă, mi s-a înfăţişat aievea înaintea ochilor - chiar aşa cum voiam s-o descriu. Trupul ei trebuia să trădeze viciul, să fie respingător: înalt, foarte slab şi negricios. Iar când mergea, picioarele ei lungi se vedeau prin rochie la fiecare pas. Apoi va mai avea şi urechi foarte mari, clăpăuge. Într-un cuvânt, nu va reprezenta o încântare pentru ochi, dimpotrivă, va fi aproape insuportabil chiar şi numai să o priveşti. Ceea ce mă interesa la persoana ei era această minunată lipsă de pudoare, acest paroxism nebunesc al păcatului premeditat. Dar mă preocupa într-adevăr prea mult; creierul meu era de-a dreptul tumefiat de această creatură stranie şi monstruoasă. Şi am scris, fără să mă opresc, timp de două ore încheiate la această dramă.

După ce am umplut zece, poate douăsprezece pagini - adesea cu multă trudă şi cu pauze lungi, în timpul cărora am scris şi multe lucruri inutile, pe care le-am rupt - m-am simţit obosit, amorţit de-a binelea de frig şi de oboseală. M-am ridicat şi am ieşit pe stradă. De altfel, în ultima jumătate de oră fusesem deranjat şi de copiii care ţipau înăuntru, în camera familiei. Deci, nu aş fi putut în niciun caz să mai scriu ceva. Şi astfel am făcut o plimbare lungă pe Drammensvejen. Am rămas în oraş până seara şi m-am gândit neîncetat cum să continui acţiunea dramei. Înainte de a mă întoarce acasă, mi s-a întâmplat următorul lucru.

Stăteam în faţa unui magazin de încălţăminte, jos, pe bulevardul Karl Johan, aproape de Jaernbanetorvet. Dumnezeu ştie de ce mă oprisem chiar în faţa acelui magazin de încălţăminte! Mă uitam la vitrină, fără să-mi dea însă prin cap că, de fapt, chiar aveam nevoie de ghete; gândurile mele rătăceau foarte departe, prin alte regiuni ale lumii! Prin spatele meu treceau o mulţime de oameni care vorbeau între ei, dar nu auzeam nimic din ceea ce spuneau. În momentul acela, o voce mă salută cu glas tare:

- Bună seara!

         Cel care mă salutase era „Domnişoara". I-am răspuns ceva la întâmplare şi, pentru un timp, m-am uitat la el fără să-l recunosc.

- Ei, cum îţi merge?  a întrebat el.

- Oh, bine ... ca de obicei.

- Apropo, spune-mi,  a zis el,  tot la Christie esti? 

- Christie?

- Parcă spuneai odată că ţii contabilitatea la Christie

        - Ah, asta a fost, într-adevăr, dar acum s-a terminat. Era imposibil să merg mai departe în felul acela. Am încheiat colaborarea.

- Dar de ce?

- Ei bine, s-a întâmplat într-o zi să fac o mică eroare, asta a fost tot.

- O înregistrare falsă, nu-i aşa?

         Înregistrare falsă! Asta-l frământa pe „Domnişoara"! Mi-a spus-o drept în faţă! Era nerăbdător şi aştepta cu mult interes să afle răspunsul, dar mă jignise profund, aşa că m-am uitat la el şi nu i-am dat niciun răspuns.

         - Pentru Dumnezeu! Asta i se poate întâmpla şi celui mai priceput contabil, a spus el, ca şi cum ar fi vrut să mă consoleze. Dar încă mai credea că am făcut intenţionat o inregistrare falsă.

         - Ce înseamnă asta,  „Pentru Dumnezeu! Asta i se poate întâmpla şi celui mai priceput contabil?” l-am întrebat. Ascultă, omule, chiar crezi că aş putea să mă gândesc măcar o singură clipă la o astfel de şmecherie ieftină?

         - Dar, dragul meu, mi s-a părut că te-am auzit spunând limpede lucrul ăsta.

         - Nu, am spus că am făcut o mică greşeală la o dată de intrare, o bagatelă. Dacă vrei să ştii exact, a fost vorba de o dată falsă pe o scrisoare, un singur accident datorat stiloului, o neatenţie, asta a fost întreaga mea crimă. Nu, Domnul fie lăudat, încă mai disting binele de rău. Cum crezi că m-ar fi lăsat să ies fără probleme din afacere, dacă mi-aş fi pătat onoarea? Onoarea este cea care mă ţine pe linia de plutire, cel puţin până acum.

         Mi-am întors brusc capul, cu iritare, şi m-am uitat de-a lungul străzii. Privirile mi-au rămas aţintite asupra unei rochii roşii care venea spre noi. Era o femeie care mergea la braţul unui domn. Dacă nu aş fi purtat discuţia dinainte cu „Domnişoara", nu aş fi fost rănit de suspiciunile lui, nu mi-aş fi aruncat capul pe spate, în acel gest de om ofensat şi, probabil, rochia roşie ar fi trecut pe lângă mine fără s-o observ. Asta n-ar fi avut de ce să mă preocupe. În fond ce-aş fi putut pierde?  Ce-ar fi putut însemna pentru mine o rochie roşie, chiar dacă ar fi fost purtată de o doamnă din înalta societate? „Domnişoara" vorbea în continuare, încercând să-şi repare greşeala, dar nu-l mai ascultam. Ma uitam fix la rochia roşie, care se apropia tot mai mult. O căldură mi-a invadat pieptul ca o adiere delicată. Am şoptit în gând, fără să mişc buzele:  Ylajali!

„Domnişoara"s-a întors şi el şi a observat cele două persoane – femeia şi pe cel care o însoţea. Când au ajuns aproape de noi, şi-a scos pălăria şi apoi i-a urmărit cu privirile. Eu nu mi-am scos-o, sau poate am făcut-o inconştient. Rochia roşie a lunecat de-a lungul lui Carl Johann şi a dispărut. 

- Cine era cu ea?  a întrebat  „Domnişoara"

- „Ducele”, n-ai văzut? Nu-l cunoşti pe „Duce”? Dar pe doamna o cunoşti?

- Da, într-un fel. Tu o cunoşti? 

- Nu, am răspuns.

- Mi s-a părut că ai salutat-o cu multă reverenţă...

- Am făcut eu asta?

             - Hehe, poate că n-ai făcut-o!  a spus  „Domnişoara".  Ceea ce e ciudat e că tot timpul s-a uitat numai la tine.

           - Când ai cunoscut-o? l-am întrebat. Nu putea spune că o cunoaşte cu adevărat. Se întâmplase într-o seară din toamna acelui an. Era târziu, ei erau trei amici veseli, puşi pe distracţie. Au ieşit târziu din Grand şi au vazut o femeie plimbându-se singură pe Cammermeyer. N-au stat mult pe gânduri şi au acostat-o. La început, ea n-a răspuns la glumele lor, dar unul dintre cei trei, mai îndrăzneţ, s-a dus la ea şi a întrebat-o direct dacă nu ar fi de acord să o însoţească până acasă. El ar fi fost încântat, nu dorea decât să o conducă până în dreptul uşii, ca să se asigure că a ajuns cu bine acasă, altfel nu va putea dormi toată noaptea. În timp ce mergea pe lângă ea, vorbea fără întrerupere, se împiedica de caldarâm şi se lovea de stâlpi. Spunea că numele lui este Waldemar Atterdag, şi că este fotograf. În cele din urmă, ea a izbucnit în râs văzând cu câtă insistenţă refuză amicul să fie respins, aşa încât toată afacerea s-a încheiat prin plecarea celor doi către casa femeii.

- Ei, şi ce s-a întâmplat până la urmă? am întrebat eu ţinându-mi răsuflarea.

- Ce s-a întâmplat? Fii serios, n-avea ce să se întâmple, e o persoană onorabilă. Am tăcut amândoi un moment.

- Nu, zău, a fost „Ducele"? Aşa arată? spuse el mai apoi, dus pe gânduri. Din moment ce umblă cu ăsta, nu mai garantez pentru ea.

Continuam să tac. Bineînţeles că „Ducele" se va bucura acum de graţiile ei. Ei şi? Ce mă interesa? Îi spuneam cu plecăciune adio, atât ei cât şi tuturor farmecelor ei. Încercam să mă consolez imaginându-mi lucrurile cele mai rele despre ea; îmi făcea o reală plăcere s-o terfelesc în noroi. Un singur amănunt mă enerva, şi anume că-mi scosesem pălăria ca să-i salut pe cei doi - dacă făcusem într-adevăr acest lucru. De ce să-mi scot pălăria în faţa unor astfel de oameni? Nu-mi mai păsa deloc de ea, absolut deloc; nu mai era deloc drăguţă, se ofilise, zău aşa, o, cât se trecuse! Se prea poate să nu se fi uitat decât la mine; nici nu mă mira; începea s-o chinuiască remuşcarea. Dar asta încă nu însemna că trebuia să-i cad la picioare şi s-o salut ca un idiot, mai ales că se şi ofilise atât de îngrijorător în ultimul timp. „Ducele" nu avea decât să fie fericit cu ea; să-i fie de bine! Se prea putea să vină o zi când voi trece mândru prin faţa ei, fără să-i arunc măcar o privire. S-ar putea întâmpla să-mi permit aceasta, chiar dacă s-ar uita ţintă la mine şi ar purta, pe deasupra, o rochie roşie ca sângele. S-ar putea întâmpla foarte uşor! Hehe, ce triumf ar mai fi! Mă cunoşteam destul de bine ca să-mi dau seama că eram în stare să termin drama în cursul acestei nopţi şi în mai puţin de o săptămână o voi sili pe tânăra duduie să îngenuncheze în faţa mea! Cu toate graţiile sale, hehe, cu toate graţiile sale!

- La revedere, spun eu sec.

Dar „Domnişoara" mă opreşte, şi mă întreabă:

- Dar atunci ce faci, pentru moment?

- Ce fac? Scriu, fireşte. Ce altceva aş putea să fac? Doar din asta trăiesc. Acum lucrez la o mare dramă: „Semnul Crucii", cu un subiect din Evul Mediu.

- Formidabil! spune „Domnişoara" în mod sincer. Şi dacă o termini, atunci...

- Nu-mi fac griji prea mari din punctul ăsta de vedere! am răspuns eu. Cred că până într-o săptămână veţi auzi cu toţii de mine.

Şi am plecat.
Cap10