Taras Bulba (9)

Porţile se deschiseră larg şi, prin ele, ieşi în zbor nebun polcul de husari, podoaba tutu­ror polcurilor călări. Husarii călăreau toţi ca unul armăsari roibi, de soi. În faţa tuturor zbura ca vîntul şi ca gîndul un voinic mai sprinten şi mai frumos decît toţi ceilalţi. De sub coiful de aramă i se vedea părul negru răvăşit de vînt şi legată de braţ îi fîlfîia o nă­framă scumpă, înflorată de mîinile celei mai frumoase fecioare dintre frumoase. Cînd îl văzu, Taras rămase ca trăsnit: călăreţul era Andrii. Iar voinicul, încins de dorul nestăvilit al luptei şi lacom de a se învrednici cu adevă­rat de darul ce-l purta în mînă, se repezi spre cazaci aidoma ogarului tînăr, cel mai frumos şi cel mai iute din toată haita. Aşa se repede ogarul, la un îndemn al vînătorului priceput, întinzîndu-şi picioarele ce parcă nici nu ating pămîntul, plecîndu-şi tot trupul într-o parte, şi aruncînd din fugă zăpada răscolită şi întrecînd de zece ori, în focul goanei lui, iepurele după care aleargă.

Bătrî­nul Taras se opri în loc, privind cum îşi cu­răţă Andrii calea, cum împrăştie, măcelăreşte şi împarte lovituri de sabie în dreapta şi în stînga. Dar nu-l răbdă inima pe Taras şi începu să strige: „Cum?... Dai în ai tăi?... În ai tăi, fecior de satană? În ai tăi dai?...“ Dar Andrii nu vedea pe cei care-i stăteau în faţă, nu ştia dacă-s de-ai lui sau străini; nu vedea nimic. Vedea doar cîrlionţii, cîrlionţii lungi, pieptul alb ca lebăda lacurilor, gîtul ca neaua, umerii, într-un cuvînt tot ceea ce fusese zămislit pen­tru sărutări pătimaşe.

— Ehei, flăcăiaşilor, momiţi-l spre pădu­re! Momiţi-l numai şi... las’ pe mine! strigă Taras, şi pe dată treizeci dintre cei mai iuţi cazaci se arătară gata să-l momească pe And­rii. îşi îndesară mai bine pe cap căciulile şi se repeziră drept în faţa husarilor, tăindu-le drumul. Izbiră dintr-o parte rîndurile din faţă, le învălmăşiră, le despărţiră de cele din spate, cinstiră cu lovituri pe unul, ospătară darnic pe altul, iar Golokopîtenko îl lovi setos pe Andrii cu latul săbiei pe spate şi o luă nu- maidecît la fugă din faţa leşilor, cît îl ţineau puterile de cazac. Cum s-a mai încins Andrii! Cum a prins să clocotească prin toate vinele lui sîngele tînăr! îmboldindu-şi calul cu pinte­nii tăioşi, se avîntă ca săgeata în urma cazaci­lor, fără să mai privească îndărăt, fără să vadă că abia de se pot ţine după el vreo douăzeci de leşi cu totul. Iar cazacii zburau ca vîntul pe caii lor, drept spre pădure. Andrii îşi grăbi şi mai mult armăsarul şi tocmai cînd era gata să-l ajungă pe Golokopîtenko, o mînă vînjoa- să apucă fără de veste calul de frîu. Andrii întoarse capul: în faţa lui stătea Taras! Atunci începu să tremure din toate mădularele şi îngălbeni la faţă...

Aşa se întîmplă cu şcolarul care-i repede fără să vrea un pumn tovarăşului său, şi pri­mind de la acesta o lovitură cu linia în frunte, se aprinde dintr-o dată ca focul, sare orbit de mînie din bancă, se ia după fugarul înspăimîntat, gata să-l sfîşie în bucăţi, cînd deodată se pomeneşte faţă-n faţă cu profesorul, care tocmai intră pe uşă. Cît ai clipi din ochi, se potoleşte pornirea lui nebunească şi se ostoieşte mînia neputincioasă. Tot astfel, într-o singu­ră clipă se potoli — ca şi cum n-ar fi fost vreo­dată — mînia lui Andrii. Nu-l vedea decît pe tatăl său, înfricoşător la chip.

— Ei, ce facem acum? rosti Taras, privindu-l drept în ochi.

Dar Andrii nu ştiu să răspundă nimic la vorbele lui şi stătea cu privirile în pămînt.

— Ce zici, feciorul meu! Ţi-au ajutat leşii tăi?

Dar nici acum Andrii nu răspunse nimic.

— Va să zică, ai vîndut tot? Credinţa, pe ai tăi?!... Biine! Ia descalecă!

Ascultător ca un copil, voinicul descălecă şi rămase în faţa lui Taras, cu sufletul la gură.

— Stai aşa şi nu mişca! Eu te-am făcut, eu o să te ucid! mai spuse Taras, şi dîndu-se cu un pas îndărăt, îşi scoase puşca de pe umeri.

Alb ca varul era chipul lui Andrii şi doar buzele i se mişcau încet, rostind un nume; dar numele ce-l rostea nu era nici al patriei, nici al mamei şi nici al fraţilor săi. Era numele frumoasei leahe. Şi Taras trase!

Ca spicul atins de seceră, ca mielul care simte sub inima lui tăişul ucigător, Andrii îşi lăsă capul în piept şi se prăbuşi pe iarbă, fă­ră să scoată o vorbă măcar!

Iar părintele ucigaş rămase să privească îndelung trupul neînsufleţit al fiului ucis. Era şi după moarte nespus de frumos; chipul lui plin de bărbăţie, care cu cîteva clipe înainte strălucise de putere şi de farmecul ce supunea orice inimă de femeie, mai păstra încă frumu­seţea lui minunată; sprîncenele-i negre, cum e catifeaua cernită, scoteau şi mai mult în vileag trăsăturile feţei golite de sînge.

— Ce-i lipsea să fie cazac adevărat? spuse Taras. Înalt la stat, sprîncene negre, faţă... parcă-i boier curat. Şi ce mînă tare a avut la luptă! Şi a pierit, a pierit fără slavă, ca un cîine ticălos!

— Tată, ce-ai făcut? Tu l-ai răpus? între­bă Ostap, care se apropiase în vremea asta călare.

Taras încuviinţă cu un semn al capului.

Ostap se uită lung în ochii mortului şi, simţind o mare milă pentru fratele său, spuse îndată:

— Să-l încredinţăm cu cinste pămîntului, ca să nu-i batjocorească vrăjmaşii trupul şi să nu-l sfîrtece cu ciocurile lor păsările de pradă.

— Las’ că are cine să-l îngroape şi fără noi! răspunse Taras. Are cine să-l jelească şi să-l bocească!

Apoi rămase o vreme pe gînduri, dacă tre­buie să-i azvîrle leşul lupilor spre sfîşiere, ori să cruţe vitejia lui voinicească, pe care orice luptător neînfricat trebuie s-o cinstească la altul. Dar deodată îl zări pe Golokopîtenko zburînd spre el în goana calului.

— Nenorocire mare, hatmane! S-au întă­rit leşii! Le-au sosit în ajutor puteri noi!

Nu sfîrşi vorba Golokopîtenko şi iată-l pe Vovtuzenko:

— Jale, hatmane! Le vin leşilor mereu al­te ajutoare!...

Şi nu sfîrşi bine Vovtuzenko şi sosi în goa­na mare Pîsarenko, dar nu pe cal, ci pe jos — îşi pierduse calul în luptă.

— Unde-mi eşti, taică? Te caută cazacii! A căzut hatmanul de curen Nevîlîciko şi Zadorojnîi, aşijderea şi Cerevicenko... Dar ca­zacii luptă neclintiţi şi nu vor să moară, pînă nu te-or vedea la faţă; aşa li-i dorinţa: să-i învălui cu privirea ta înainte de a-şi da sufle- tul!

— Încalecă, Ostap! spuse Taras, grăbit să-şi mai vadă cazacii în viaţă şi să le dea prilejul să-şi privească şi ei hatmanul în ceasul cel de pe urmă.

Dar n-apucară ei să iasă din pădure, că vrăjmaşii o împresurară din toate părţile; printre copaci, oriunde ar fi privit cu ochii, se iviră călăreţi cu săbii şi suliţe în mînă. „Ostap!... Ostap, nu te lăsa!“ strigă Taras şi, smulgîndu-şi sabia din teacă, prinse a-i croi în fel şi chip pe cei care-i cădeau la îndemînă. Şase leşi dintr-o dată se năpustiră asupra lui Ostap. Numai că-i ajunse pesemne ceasul rău: unuia îi zbură capul, altul se dădu înapoi, dar se rostogoli la pămînt, altul se alese cu vîrful suliţei între coaste. Cel de-al patrulea, mai cutezător, îşi feri capul de glonţ; plumbul fierbinte nimeri în pieptul calului care se ridi­că pe picioarele dindărăt, turbat de durere, şi se prăbuşi apoi la pămînt, strivind şi călă­reţul sub greutatea lui... „Aşa, feciorule!... Aşa, Ostap!... îi strigă Taras. Iaca vin şi eu!“... Dar nu mai prididea să se apere de alţi şi alţi vrăjmaşi. Lupta Taras, spinteca leşii, îm­părţea mîngîieri în dreapta şi în stînga, dar tot cu ochii la Ostap era; şi vedea bătrînul că iar i s-a încăierat feciorul cu vreo opt leşi deodată. „Ostap!... Ostap, Ostap, ţin-te bine!“ Dar nu mai e chip să se ţină Ostap; unul dintre leşi îi şi aruncase arcanul de gît, iar ceilalţi îl legau. Îl duceau pe Ostap al lui! „Eh, Ostap, Ostap! strigă Taras, făcîndu-şi drum din greu cu sabia spre el şi tocînd leşii în dreapta şi în stînga, cum toacă bucătarul varza. Eh, Ostap, Ostap!...“ Dar în aceeaşi clipă simţi ca o izbitură de bolovan în cap. Toate se învîrtiră şi se rostogoliră în ochii lui. Ca într-un vălmăşag nebun, văzu o clipă capete de oameni, lănci, fum, sclipiri de foc, crengi cu frunze, toate îi jucară înaintea ochilor... Apoi se prăbuşi greu, ca un stejar bătrîn, tăiat la rădăcină. Şi privirile i se împînziră de ceaţă.
Cap8
Cap10