Cumplit...

Într-un spital din Pennsylvania, am întâlnit un băiat de aproape douăzeci de ani a cărui dorinţă de a muri înclin s-o cinstesc în mod special. S-a născut în Coreea şi a fost abandonat când era sugar; când a fost găsit, aproape mort de foame, a fost dus la un orfelinat din Seul, de unde a fost adoptat, când avea şase ani, de un cuplu american alcoolic, care l-a supus abuzurilor. 

Despre adevărata depresie

Aud mulți oameni spunând că sunt depresivi. Marea lor majoritate nu au habar ce înseamnă depresia. Mi-a plăcut și mie să cochetez cu ideea că aș avea depresie. Dar după ce am citit cartea lui Andrew Solomon, mi-a trecut. O să reproduc aici un pasaj, sper eu edificator, din „Demonul amiezii”, carte pe care nu voi înceta s-o recomand tuturor celor care cred, așa cum mi-a fost dat să aud de la cineva, că stările depresive sunt „fițe și figuri” (Dumnezeu să-i ierte). Așadar:

Prajiturile nefacute ale mamei

Inainte de a muri, mama avea obiceiul sa zica, din cand in cand, lucruri de genul: "cand o sa ma fac bine, sa vezi ce prajituri bune o sa-i fac eu Mariei". Ori noi stiam cu totii ca boala ei este ireversibila si ca nu o sa se mai vindece. Dar ce puteam sa facem - incuviintam si spuneam ca abia asteptam momentul acela. 

Ma gandesc uneori, cu spaima, ca ma aflu si eu in situatia asta. Si eu imi spun, mereu, ca o sa-mi revin din marasm, din depresie, din sentimentul acut al lipsei oricarui sens. "Ei, o sa treaca si asta, cum au trecut atatea" - imi zic. Dar in acelasi timp, celalalt, fratele meu geaman interior, parca se aude susurand: "asta nu mai trece".