Despre adevărata depresie

Aud mulți oameni spunând că sunt depresivi. Marea lor majoritate nu au habar ce înseamnă depresia. Mi-a plăcut și mie să cochetez cu ideea că aș avea depresie. Dar după ce am citit cartea lui Andrew Solomon, mi-a trecut. O să reproduc aici un pasaj, sper eu edificator, din „Demonul amiezii”, carte pe care nu voi înceta s-o recomand tuturor celor care cred, așa cum mi-a fost dat să aud de la cineva, că stările depresive sunt „fițe și figuri” (Dumnezeu să-i ierte). Așadar:

      Depresia a fost împărţită, în linii mari, în depresie uşoară (moderată sau distimică) şi gravă (majoră). Depresia uşoară – treptată şi, uneori, permanentă – subminează oamenii asemenea ruginii ce roade fierul. Suferinţa psihică e prea mare, iar pricina e prea măruntă – durere ce domină celelalte afecte şi le alungă. O asemenea depresie ia temporar în stăpânire trupul pornind de la pleoape şi muşchii care ţin dreaptă coloana vertebrală. Îţi vatămă inima şi plămânii, determinând îngreunarea mai mult decât ar trebui a contracţiilor musculare involuntare. Asemenea durerii fizice devenite cronice, e cumplită nu atât din cauză că e insuportabilă pe moment, ci deoarece e insuportabil s-o fi simţit în clipele care au trecut şi să nu te aştepţi la altceva decât s-o simţi în clipele care vor veni. Timpul prezent al depresiei moderate nu prevede nici o atenuare, căci pare familiară.

      Naşterea şi moartea care alcătuiesc depresia se produc deodată. M-am întors, nu demult, într-o pădure în care mă jucam în copilărie şi am văzut un stejar, în măreţia lui de un veac, la umbra căruia mă jucam cu fratele meu. În douăzeci de ani, o viţă uriaşă se agăţase de copacul sigur pe sine şi aproape că-l sufocase. Era greu de spus unde dispărea copacul şi unde începea viţa. Viţa se răsucise atât de iscusit peste eşafodajul crengilor, încât frunzele ei păreau, de departe, să fie frunzele copacului; doar de aproape puteai vedea cât de puţine crengi vii ale stejarului mai rămăseseră şi că nişte lăstari disperaţi de stejar se iţeau, urcând pe trunchiul masiv ca un şirag de degete mari ale mâinii, cu frunzele continuându-şi fotosinteza în felul ignorant al biologiei mecanice.

     De-abia scăpat dintr-o depresie majoră, în care nu prea aveam disponibilitate pentru gândul la problemele altora, m-am identificat cu acel copac. Depresia crescuse pe mine ca viţa care cucerise copacul; mă secătuia şi se înfăşurase în jurul meu, hâdă, mai vie decât mine. Avusese o viaţă proprie care, puţin câte puţin, asfixiase toată viaţa din mine. În cea mai grea fază a depresiei majore, aveam stări de spirit despre care ştiam că nu sunt ale mele: îi aparţineau depresiei, aşa cum frunzele de pe crengile din vârful acelui copac erau ale viţei. Când am încercat să mă gândesc limpede la asta, am simţit că mintea îmi este întemniţată, că nu se poate desfăşura în nici o direcţie. Ştiam că soarele răsare şi apune, dar că puţin ajunge la mine din lumina lui. Simţeam că mă încovoi sub ceva mult mai puternic decât mine; mai întâi, nu mi-am putut folosi gleznele, după care nu mi-am mai putut controla genunchii, şi apoi mijlocul a început să se frângă sub povară, iar umerii mi s-au gârbovit şi, în cele din urmă, m-am pomenit ghemuit, în poziţia fetală, sleit de acel lucru care mă strivea fără să mă susţină. Cârceii lui ameninţau să-mi spulbere mintea, şi curajul, şi hotărârea, să-mi sfărâme oasele şi să-mi sece trupul. Se tot înfrupta lacom din mine, când părea că n-a mai rămas nimic care să-l hrănească.

       Nu eram destul de puternic ca să mă opresc din respirat. Am ştiut atunci că n-am să pot ucide niciodată această viţă a depresiei, aşa că tot ce voiam era ca ea să mă lase să mor. Dar îmi luase energia de care aş fi avut nevoie ca să mă sinucid, şi nu mă ucidea. Chiar dacă trunchiul meu putrezea, lucrul ăsta care se hrănea din el era de-acum prea puternic ca să-l lase să cadă; devenise un suport alternativ pentru ceea ce distrusese. În colţul cel mai ascuns al patului meu, sfâşiat şi devastat de acest lucru ce părea invizibil oricui altcuiva, mă rugam la un Dumnezeu în care nu crezusem niciodată de-a binelea şi ceream izbăvirea. Aş fi fost bucuros să mor de cea mai dureroasă moarte, cu toate că eram prea cufundat în letargie ca să pot măcar să mă gândesc la sinucidere. Fiecare secundă trăită mă chinuia. Din pricină că lucrul ăsta secase totul din mine, nu puteam nici măcar să plâng. Gura îmi era, şi ea, uscată. Crezusem că atunci când te simţi cel mai rău te podidesc lacrimile, dar suferinţa cea mai rea e suferinţa aridă a pângăririi totale, care vine după ce ţi-au secat lacrimile, suferinţă ce blochează orice spaţiu prin care măsurai înainte lumea, sau lumea te măsura pe tine. Aceasta e prezenţa depresiei majore.

       Am spus că depresia e deopotrivă naştere şi moarte. Viţa este ceea ce se naşte. Moartea este propria deteriorare, trosnetul crengilor care suportă acest supliciu. Primul lucru care dispare e fericirea. Nu te mai poţi bucura de nimic.E simptomul esenţial al depresiei. Curând însă, alte afecte urmează fericirea pe calea uitării: tristeţea aşa cum o ştiai, tristeţea ce pare să te fi condus aici; simţul umorului; credinţa în iubire şi capacitatea de a iubi. Mintea ţi-o simţi tratată cu leşie, încât îţi pari ţie însuţi năuc. Dacă ai avut totdeauna părul rar, ţi se pare şi mai rar; dacă ai avut totdeauna probleme de piele, ele se agravează. Chiar şi ţie ţi se pare că miroşi a acru. Nu mai poţi să ai încredere în cineva, să fii atins, să plângi. În cele din urmă, îţi devii pur şi simplu absent ţie însuţi.

      Poate că ceea ce e prezent uzurpă ceea ce devine absent, şi poate că absenţa lucrurilor derutante dezvăluie ceea ce este prezent. Oricum ar fi, eşti mai puţin decât tine însuţi şi te afli în ghearele unui lucru străin. De prea multe ori tratamentele vizează doar jumătate din problemă: se concentrează doar pe prezenţă sau doar pe absenţă. E nevoie şi de tăierea celor câteva sute de kilograme în plus ale viţei, şi de refamiliarizarea cu reţeaua de rădăcini şi cu tehnicile de fotosinteză. Terapia medicamentoasă consumă viţa. Simţi cum se petrece totul, cum medicamentele par să otrăvească parazitul, care se ofileşte bucată cu bucată. Simţi că greutatea piere, simţi cum ramurile îşi recapătă o mare parte din arcuirea firească. Până ce nu scapi de viţă, nu te poţi gândi la ceea ce s-a pierdut. Dar, chiar dacă viţa a căzut, mai poţi avea puţine frunze şi rădăcini superficiale, iar reclădirea sinelui nu se poate face cu nici un medicament existent în prezent. Când dispare povara viţei, frunzuliţele împrăştiate pe scheletul copacului devin indispensabile pentru hrănirea esenţială. Dar acest lucru nu este o modalitate bună de a fi. Nu este o modalitate trainică de a fi. Pentru reclădirea sinelui în timpul depresiei şi după depresie, este nevoie de iubire, intuiţie, muncă şi, mai mult ca orice, de timp.

Andrew Solomon - Demonul amiezii (O anatomie a depresiei), Ed Humanitas, 2014