Moartea căprioarei la Benalmadena

În 2011 am locuit o vreme la un hotel din Benalmadena – un orăşel spaniol aproape lipit de Malaga. Iată ce am postat pe blogul meu într-una din acele frumoase zile.

Ieri seară, după o masă copioasă, am mai rămas în restaurant la discuţii din cele fără substanţă, pe care spaniolii le numesc, atât de frumos, sobremesa. După o vreme, a apărut una dintre fetele care muncesc acolo, strângând tonele de resturi lăsate de turiştii veniţi la „all inclusive”. Mai toate sunt nişte femei pe la 25-30 de ani, cu fețele arse de soare, lipsite de expresie, care când trântesc piciorul în podea îţi dau senzaţia că au pus temelie unei coloane aztece. Una singură arăta altfel, o fată pe la 14 ani, frumoasă şi nevinovată precum căprioara lui Labiş. „Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri”, mi-a înflorit în minte când am văzut-o. Oh, Doamne, trebuia să am înţelegerea erotismului din Moartea Căprioarei într-un restaurant de hotel, pierdut prin Malaga!

Dar acum nu era ea, venise o tânără înaltă, ciolănoasă, cu pielea întinsă, cu nişte ochi negri aprinşi, nu ştiu dacă de la muncă sau de la vinul roşu de Valdepenas care se poate bea aici aproape la liber. A întrebat dacă poate să strângă masa, i-am spus că da, desigur, după care, ca să o ajut, i-am întins şi farfuria mea, apoi paharul. Şi atunci mi-a zis: „Gratias, caballero”. 

„Gratias, caballero”.... Oh, Dumnezeule, cât a putut să mă urmărească poezia acestor două cuvinte! Parcă niciodată nu am mai trăit o astfel de senzaţie. M-am simţit dintr-odată Don Quijote din La Mancha, călare pe Rocinanta, înfruntând uriaşi şi cavaleri rătăcitori în numele Dulcineei, care, sfioasă, primeşte ofrandele, susurând abia auzit: „Gratias, caballero”.

Am stat în noaptea aia şi am ascultat marea izbindu-se de dig şi mi s-a părut că la fiecare lovitură aud un tainic „Buenas noches, Caballero!”

A doua zi, la masă, m-am uitat după tânăra brunetă, sperând să vină din nou la masă şi eu s-o ajut numai şi numai ca să mai aud odată acel „Gratias, caballero”. Dar nu era acolo. Întâmplările astea sunt irepetabile. Aşa că mi-am şters discret ochii şi am rămas aşa, în tăcere, un tip cu figura scârbită şi cămaşă stând să-i plesnească din cauza burţii, aşteptând să treacă ora mesei, întreaga zi, viaţa. Nu ştiu cât am stat, acomodându-mă tot mai mult cu ideea că niciodată nu o să mai am parte de o astfel de experienţă, că mai am trei zile şi o să mă întorc acolo unde o să aud mereu cuvinte fără istorie, fără înţelesuri tainice, fără nimic care să fie doar pentru mine, fie şi rostite de cineva care nu-şi dă seama ce efect au vorbele lui. Am stat şi lacrimile au început să-mi curgă de nestăvilit, incredibil, stau aicea şi plâng ca un animal, am luat repede un şerveţel şi am început să mă prefac că-mi suflu nasul, pentru că se ştie că la mare răceşti, aşa că nu ar fi trebuit să se mire nimeni văzându-mă, da, asta e soluţia, o veche prefăcătorie, important e să nu ştie ceilalți ce e cu tine, trebuie să te arăţi tare, deasupra senzaţiilor, a sentimentelor, altfel...

Şi atunci, din spate, am auzit cea mai cristalină voce din câte puteau să se facă auzite în acel loc, o voce de înger rătăcit printre farfurii cu musaca şi pahare de bere trezită: „Cavaliero”?” Aşa se aude, „cavaliero”, cu b-ul transformat în v, cu cei doi l rostogoliţi într-un "li" molatec şi catifelat. M-am întors şi am văzut-o pe căprioara lui Labiş, da, chiar pe ea, cu o cameră foto în mână, privindu-mă cu sfială şi întrebându-mă: „Este a dumneavoastră?”

Oh, Doamne! Nu era a mea, nu, nu, oh, Doamne! M-am ridicat şi am ieşit. M-am dus pe străzile fierbinţi ale Benalmadenei, am mers fără ţintă. Am făcut poze, am cumpărat vin, m-am oprit, în câteva rânduri, în locuri în care nu se opreşte nimeni niciodată, apoi am intrat în camera mea cu vedere la mare şi am stat.