În 2011 am locuit o vreme la un hotel din Benalmadena – un orăşel
spaniol aproape lipit de Malaga. Iată ce am postat pe blogul meu într-una din
acele frumoase zile.
Ieri seară, după o masă copioasă, am mai rămas în restaurant la discuţii
din cele fără substanţă, pe care spaniolii le numesc, atât de frumos,
sobremesa. După o vreme, a apărut una dintre fetele care muncesc acolo,
strângând tonele de resturi lăsate de turiştii veniţi la „all inclusive”. Mai
toate sunt nişte femei pe la 25-30 de ani, cu fețele arse de soare, lipsite de
expresie, care când trântesc piciorul în podea îţi dau senzaţia că au pus
temelie unei coloane aztece. Una singură arăta altfel, o fată pe la 14 ani,
frumoasă şi nevinovată precum căprioara lui Labiş. „Mă simt legat prin sete de
vietatea care va muri”, mi-a înflorit în minte când am văzut-o. Oh, Doamne, trebuia să am înţelegerea
erotismului din Moartea Căprioarei într-un restaurant de hotel, pierdut prin
Malaga!
