Cumplit...

Într-un spital din Pennsylvania, am întâlnit un băiat de aproape douăzeci de ani a cărui dorinţă de a muri înclin s-o cinstesc în mod special. S-a născut în Coreea şi a fost abandonat când era sugar; când a fost găsit, aproape mort de foame, a fost dus la un orfelinat din Seul, de unde a fost adoptat, când avea şase ani, de un cuplu american alcoolic, care l-a supus abuzurilor. 

La doisprezece ani, a fost pus sub tutela autorităţilor publice şi trimis la spitalul de boli mintale în care l-am întâlnit. Suferă de paralizie cerebrală, care i-a afectat partea inferioară a corpului, vorbeşte greu, anevoie. În cei cinci ani pe care i-a petrecut în spital, i s-au dat toate medicamentele şi tratamentele cunoscute pe lume, inclusiv un spectru complet de tratamente antidepresive şi terapie cu electroşocuri, dar a rămas nefericit şi împovărat de suferinţă. De la sfârşitul copilăriei încoace, încercase de nenumărate ori să se sinucidă, dar, pentru că e sub îngrijire, a fost salvat de fiecare dată. Şi, dat fiind că e imobilizat într-un scaun cu rotile, într-un salon încuiat, rareori poate să fie singur, astfel ca încercările sale să aibă vreo şansă. Disperat, a încercat să nu mai mănânce; când şi-a pierdut cunoştinţa, a fost hrănit intravenos.

Cu toate că infirmitatea face ca vorbitul să fie pentru el o luptă, e perfect capabil de conversaţie raţională. „Îmi pare rău că sunt viu“, mi-a spus. „N-am vrut să fiu aici, în felul ăsta. Pur şi simplu, nu vreau să fiu aici, pe pământ. N-am avut viaţă. Nu există lucruri care să-mi placă sau care să mă bucure. Asta e viaţa mea: la etaj, în clădirea numărul nouă a acestui spital, şi apoi înapoi aici, în clădirea numărul unu, care nu-i cu nimic mai bună ca numărul nouă. Picioarele mă dor. Am dureri peste tot. Încerc să nu vorbesc cu cei de aici. Oricum, practic toţi vorbesc singuri. Am luat o grămadă de medicamente pentru depresie. Nu cred că medicina mă poate ajuta. La etaj, ridic greutăţi cu braţele şi folosesc calculatorul, care-mi ţine mintea ocupată şi-mi abate atenţia de la ceea ce am. Dar nu-i destul. Asta n-o să se schimbe niciodată. Niciodată n-o să încetez să vreau să mă omor. E plăcut să-mi tai încheieturile. Îmi place să-mi văd sângele. Apoi, adorm. Când mă trezesc, îmi zic: «Fir’ar să fie, m-am trezit.»“

Mulţi oameni cu paralizie cerebrală duc o viaţă bogată şi satisfăcătoare. Acest tânăr e însă atât de lezat din punct de vedere psihologic şi atât de profund neprietenos, încât probabil că n-o să aibă niciodată parte de prea multă iubire, şi poate nici n-ar fi în stare s-o aprecieze dacă i-ar fi oferită. Mie-mi pare înduioşător, ca şi unora dintre cei care ajută la îngrijirea lui, dar încă nu s-a arătat nicio persoană curajoasă doritoare să renunţe la viaţă ca să-l ajute pe el; nu sunt destui oameni altruişti pe lume care să se devoteze tuturor celor ca el, care luptă împotriva propriei vieţi în fiece clipă petrecută pe această planetă. Viaţa lui înseamnă durere fizică şi durere psihică, incapacitate fizică şi fantasme psihice. Pentru mine, depresia şi dorinţa lui de a muri par cu neputinţă de tratat, şi sunt bucuros că n-am răspunderea de a mă asigura că se trezeşte de fiecare dată când izbuteşte să-şi taie încheieturile, că nu sunt cel care introduce tubul de alimentare când el nu mai vrea să mănânce.
Andrew Solomon - Demonul amiezii