O carte din 1939 despre țigani - idei controversate

 Ţiganii cunoscuţi în întreaga Europă prin vieaţa şi moravurile lor, dacă nu în directă opoziţie cu cele ale locuitorilor băştinaşi din bătrâ­nul nostru continent, totuşi originali, sunt dintre ultimii năvălitori în massă care au căutat un traiu mai uşor prin aceste meleaguri.

De unde au venit şi când au venit, au fost întrebări la care cu greu s-a putut răspunde precis şi aceasta de abia spre sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul celui de al XX-lea, iar în ceea ce priveşte data exactă a venirii lor în Europa nici până în ziua de astăzi n-a putut fi stabilită documentar.

Legendele ce s-au ţesut în jurul ţiganilor şi prin care se explica originea şi locul lor de baştină, dacă n-au fost adevărate, au avut cel puţin scuza de a fi fost îndreptăţite pentru acele vremuri.

    Apariţiunea lor în Europa corespunde cu punctul culminant al religiei creştine, catolice, când totul era cercetat şi explicat în conformitate cu dogmele bisericii, ea fiind prima şi ultima instanţă.

Papii făceau în acel timp mari sforţări şi sacrificii materiale pentru aducerea la credinţa Mântuitorului, a tuturor popoarelor păgâne din Europa.

Ţiganii în neputinţa de a prinde rădăcini în vreun loc, erau de un paralelism prea vizibil cu acela a „Jidovului rătăcitor”, încât să nu se facă o apropiere între destinul acestor două popoare, căutând la aceleaşi efecte, aceleaşi cauze.

Dumnezeu, pedepsind pe Evrei pentru neascultarea lor, i-a lăsat sub jugul Romanilor, spre a-i răspândi în urmă pe întregul întins al pământului.

Cu ţiganii se repetă aceeaşi poveste, urmând însă, să se găsească strămoşii pentru nelegiuirile cărora au fost pedepsiţi strănepoţii.

Şi în această privinţă cheia deslegării s-a oferit ca dela sine. Prin firea lor de câine pripăşit, trăind mai mult cu ceea ce găsea aruncat, decât cu ceea ce i se dădea şi prin îndelungata experienţă a omului veşnic călcat, n-au pătruns în târguri cu fruntea sus, ci se aciuiau la marginea aşezărilor omeneşti, prin ruine, păduri şi tot felul de ascunzişuri ce inspirau teamă pentru toţi cei obicinuiţi cu drumurile drepte.

Din aceste adăposturi improvizate, făceau incursiuni, prădăciuni prin târguri şi oraşe (ziarele relatează chiar în ziua de astăzi fapte de felul acestora), unde se îndeletniceau cu chiromancia, cu ghicitul în ghioc, plumb topit şi cu furtişagurile, neuitând însă să-şi plaseze leacurile magice, despre care spuneau că însănătoşează pe orice bolnav, dacă ar fierbe buruenile într-un anume fel, într-un timp anumit, cu semne, vorbe şi multe alte meşteşuguri, pe cât de copilăreşti pe atât de misterios impresionante pentru simplicitatea şi predispoziţia către o mistică ocultă, a credincioşilor Evului-Mediu.

Faptul că ţiganii erau şi păgâni a făcut ca ei să fie clasaţi imediat, printre cei insuflaţi de duhuri necurate şi vrăjitorii supra­fireşti care le-au adus tot felul de neajunsuri şi prigoniri prin ţările unde au căutat să-şi stabilească culcuşul vieţii.

În timpul şi mai ales către sfârşitul imperiului roman, vrăji­torii erau recrutaţi exclusiv dintre Egipteni.

Aceasta n-au uitat-o nici creştinii, cu atât mai mult cu cât au fost izbiţi de unele asemănări exterioare între vechii Egipteni şi ţigani.

Posibil că şi ţiganii, şireţi din fire, au întărit această presu­punere, de o parte spre a exploata faima pseudo-strămoşilor lor, pe de altă parte spre a nu fi siliţi să dea alte lămuriri asupra ori­ginii lor, pe care dacă n-au uitat-o, în orice caz nu le-ar fi făcut plăcere să şi-o amintească.

Astfel au fost consideraţi drept rămăşiţă a vechilor Egipteni, pedepsiţi de Dumnezeu pentru păcatele lor şi risipiţi de cele patru vânturi în toate părţile lumii.

Ca urmaşi ai faraonilor după cum se lăudau ei, au fost numiţi în batjocură «Faraoni» — nume care era destul de răspândit şi la noi, în afară de celelalte porecle.

Pentru ilustrarea şi confirmarea acestei teorii, englezul Samuel Roberts a scris un studiu încercând să dovedească originea egipteană a ţiganilor şi împrăştierea lor drept plagă cerească, iar unii dintre învăţaţi n’au căutat deloc să adâncească faptele ci s’au mulţumit să primească afirmările drept certitudini.

Aşa Andreas presbiterul Ratisbonei, în „Cronica Bavareză”, (p. 112) spune despre ţigani: „Eodem anno (1433), venerunt ad terram nostram quidam de populo Cinganorum qui dicebant se esse de Aegipto” (adică în 1433 „au sosit pe meleagurile noastre unii din poporul țiganilor, despre care se spune că au plecat din Egipt” n.m)

Ipoteza mai sus amintită era frumoasă dar nimic altceva. Cu timpul s’a observat că ţiganii erau cam leneşi şi nu se ocupau de bună voie cu agricultura aşa cum se ocupau pseudo-strămoşii lor; astfel că, se desminţea şi în felul acesta originea lor din Egipt.

De altă parte nici asemănarea ţiganilor cu Egiptenii nu era decât superficială, iar despre o corelaţie filologică nici vorbă.

Cu toate acestea istoricul Thomasius spune cu naivitate că ţiganii se pretind originari din Egiptul de jos; „en cela ils doivent etre crus, car ce sont d’honnetes et braves gens”.

Învăţatul german Grellmann, bazându-se între altele pe faptul că nicio infiltraţiune de popoare nu s’a făcut peste mari întinderi de apă, sau terenuri greu de trecut, ci mai curând pe un teren fără obstacole, dă la iveală spre sfârşitul secolului al XVIII-lea un studiu în care încearcă să dovedească origina industană a ţiga­nilor.

De altfel în paralela ce o face între multe cuvinte hinduse şi ţigăneşti este o asemănare perfectă.

După părerea mea, aceasta este teoria cea mai bună, la care s’au raliat mai târziu o mulţime de învăţaţi printre care citez dintre străini: A. Poissonnier, P. Bataillard, Ascoli, Miklosich, iar dintre români pe: M. Kogălniceanu, Barba Constantinescu şi toţi cei din ultimul timp, care au continuat cercetările pentru cunoaşterea cât mai completă a ţiganilor. Din mulţimea de neamuri industane, există şi azi un popor cu mult inferior celorlalte din jurul său numit „Cingar”, „Cengar” (paria indian, tzengar înseamnă cel mai de jos om, cel mai umilit). Aceşti Cingari — râme care trebuiau să-şi dovedească fiinţa de nimic prin dispariţie în faţa Brahmanului, pe care, dacă întâmplarea făcea să-l întâlnească, îl ocoleau cu zece paşi, înfundându-şi faţa în praful drumului) — erau huliţi de oricare neam sau clasă socială care se deosebea de a lor.

Paria sunt rude de aproape — veri buni — cu ţiganii. Dela Cingari au moştenit privirea de câine bătut, resemnarea sclavului şi lipsa celei din urmă demnităţi. „Se vede că obiceiul ce-1 au copiii de ţigani de a se da tumba şi de-a roata înaintea unei trăsuri, ca să cerşească bani dela voiajor, trebue să fie moştenit prin tradiţie de când erau paria.

Acest obiceiu nu caracterizează numai pe ţiganii din România, fiindcă tot aşa fac puii de ţigan şi în celelalte state ale Euro­pei”.

În ceea ce priveşte limba lor, M. Stătescu spune că Barbu Constantinescu, fost profesor la Şcoala Normală din Bucureşti, a fost „singurul Român care putem zice că a studiat şi aprofundat cu oarecare succes limba ţigănească”, fapt constatat şi de mine personal, din lucrările tipărite cât şi din manuscrisele păstrate la Academia Română.

El ne demonstrează în cartea sa că limba ţiganilor e de origine sanscrită şi că ei sunt veniţi din India.

Ipoteza asemănării limbii ţigăneşti cu cea din Industan s’a dovedit sigură cu ajutorul filologiei comparate, făcută chiar din secolul al XVIII-lea, de trei învăţaţi: Rudiger, Kraus şi Zippel, iar în secolul al XlX-lea, de Miklosich şi alţii. In ultimul timp, s’au completat aceste cercetări graţie observaţiunilor etnografice ale marelui explorator francez, Bouilanne de Lacoste.

Dimitrie Dan după oarecare cercetări, a observat că ţiganii vrând să vorbească despre un om de-al lor, un conaţional, spun: Sinte, Sinde (la singular) şi Sinti, Sindhi (la plural).

Această numire este în directă legătură cu numele poporului Sindoi din India vestică.

Întrebând un ţigan pe un altul dacă şi el este un „Sinde” înseamnă că-l întreabă dacă este din Sindoi, populaţia din India vestică.

Ca o explicare a acestei numiri de Sinte, Dimitrie Dan, în studiul său reproduce după Dr. Schwicher, două poveşti în care e vorba de un oarecare Sin rege al ţiganilor.

Acest rege avea o fiică pe care o cerea de soţie regele Talani şi nevrând să i-o dea, se iscă un războiu din care ieşi învins Sin şi după aceia armata şi întreg poporul lui a fost obligat să fugă în toate părţile lumii şi în special în spre apus, numindu-se de atunci încoace Sinte, în amintirea regelui lor.

Această legendă care cuprinde, poate, un sâmbure de adevăr fixează şi mai mult locul de plecare al ţiganilor.

În afară de aceasta ei nu întreabă niciodată pe necunoscutul oacheş, dacă este din Egipt, ci îi pune următoarea întrebare: „Mo si tu Rom?” nume care dacă s-ar cerceta serios de filo­logi poate că ar duce la o preciziune şi mai mare a originei lor.

Budai Deleanu, scriitorul dela începutul secolului al XIX-lea, spune într-o scrisoare către prietenul său Mitru Perea; „auzisem totdeauna şi de obşte să zice; cum că, soiul nostru ţigănesc (autorul să fi fost de aceeaşi origine?) să trage dela Egipet şi purcede din Faraonii cei slăviţi”.

Având nevoie de oarecari documentări pentru epopeia eroi-comică pe care avea s-o dea la iveală, s-a dus în Egipt să se con­vingă „de visu” de cele auzite, iar după ce se convinge de cele constatate poate să spună despre ei următoarele: „Este lucru dovedit că ţiganii nu-s Egipteni, cum s-au ţinut până acum: dar adevăraţi Indieni, ce s-au dovedit prin Englezii ce neguţătoresc în părţile acelea şi au aflat că limba ţigănească se vorbeşte până acum în Siam şi în Malabar”.

În ceea ce priveşte tratamentul lor dela populaţia autochtonă „ţiganii noştrii şi la Egipet tot aceiaşi sunt ca şi pe la noi, adică defăimaţi şi de tot urgisiţi”.

Acum, odată stabilit locul lor de origine, urmează corolarul: — ce i-a făcut să emigreze din India?; ori, pentru acest fapt, ar trebui să stabilim momentul istoric al emigrării lor.

Dintre cercetătorii români, Dimitrie Dan este de părere că ţiganii au părăsit patria lor India în urma legiuirilor foarte crude ale lui Manu „prin care se degrada omul mai jos decât dobitoacele”.

Probabil că această nenorocire căzută peste capul lor i-a silit să plece aiurea „ducând însă cu ei, în toate ţările, conştiinţa despre înfierarea lor ca lepădătura societăţii omeneşti”.

Pe lângă aceasta, se poate să mai fi fost şi o altă cauză care i-a făcut să-şi părăsească ţinutul lor de baştină.

Poate că voiau o activitate liberă şi rodnică în împrejurimile întinselor ţinuturi pe care le locuiau. India era o ţară bogată şi foarte întinsă, unde puteau să-şi găsească şi ei un colţ de retragere. Dar o evoluţie în spre mai bine nu o puteau avea decât în locuri noui, fiindcă ei, dacă ar fi rămas în India, ar fi fost aceiaşi descon­sideraţi şi urgisiţi de mai înainte, şi atunci la ce bun să mai rămâie pe loc; — trebuiau să-şi găsească alte ţinuturi şi să pornească într-acolo. Emigrarea însă necesita spirit de iniţiativă, imitaţie, răbdare şi suferinţă şi câteodată era nevoie şi de conducători curagioşi.