Spaima de logică la habarniști

De-a lungul vieții, am întâlnit foarte mulți oameni capabili să argumenteze la nesfârșit în chestiuni la care nu se pricep. În marea lor majoritate, aceștia sunt persoane care cred în Dumnezeu. Și eu cred în Dumnezeu, însă am destule rezerve privind întâmplările relatate în Biblie. De asemenea, îmi vine foarte greu să admit că anumite susțineri ale slujitorilor Domnului trebuie urmate. Dau un singur exemplu: nu cred că trebuie să renunț la mersul în restaurant și să-l înlocuiesc cu ședințe de rugăciune în genunchi sau cu statul ore peste ore la biserică. 

Oamenii despre care vorbesc eu, pentru simplul motiv că au credință (dacă, într-adevăr ea este reală, rămâne de văzut) își închipuie că pot înțelege lucrurile mai bine decât ceilalți. Adică un credincios de soiul ăsta este convins că știe de ce se îmbolnăvesc oamenii - în niciun caz datorită cauzelor clasice despre care vorbesc doctorii, ci din pricini de genul „nu le pasă de ceilalți, nu dau de pomană” etc. De multe ori, în mințile acestor oameni este un haos greu de imaginat. Ei spun că Dumnezeu îi călăuzește în tot ce fac, dar cred deopotrivă că stejarii au suflet, că dacă vrei ceva, dorința ta se răspândește în univers și determină un răspuns pozitiv, că astrologia (care, în treacăt fie spus, este o minciună de la un capăt la celălalt) este o știință exactă și multe altele. Ei folosesc termeni despre care nu au habar ce înseamnă, cum ar fi „energii” sau „fizică cuantică” și, în general, se comportă ca și cum amalgamul din capul lor e de natură să le ofere înțelegerea lumii. Le voi spune habarniști. Pentru ei, oamenii care studiază universul prin metode științifice, sunt de plâns, pentru că ei nu înțeleg nimic.

Diferența între un habarnist și un om rațional, care încearcă să priceapă lucrurile prin cercetare și raționament logic este că habarnistul crede că are soluția. Habarnistul pune degetul arătător în dreptul inimii și zice, ritos: „răspunsul este aici”. Lucru care, în cele din urmă, poate avea un sâmbure de adevăr. În sensul că dacă ai credință adevărată în inimă, atunci toate cele lumești ajung să ți se pară neimportante și îți dedici timpul exclusiv căutării lui Dumnezeu. Așa au făcut o sumedenie de oameni, care s-au închis în chilii și acolo au cunoscut extazul mistic. Dar habarniștii nu fac asta, ei nu țin nici măcar rânduielile Bisericii, care le cere să respecte anumite reguli de viață. Așa că soluția pe care o indică ei este cel puțin ipocrită. 

Habarniștii au obiceiul să intre în dispute cu ceilalți, pe care o să-i numesc căutători și încearcă să-i contrazică fără a avea niciun argument cu excepția credinței lor că lucrurile stau într-un fel sau în altul. Dacă un căutător spune că o mulțime poate să nu aibă elemente, habarnistul îi dă imediat replica „așa ceva nu se poate, cum adică să fie mulțime, dar să nu aibă elemente?” Evident, nu poți să-i vorbești despre conceptele matematice, despre necesitatea de unificare a limbajului și în general despre nimic, pentru că el este, cel mai probabil, un om care n-a înțeles niciodată nimic din matematică și acum este prea târziu. Dacă-i vorbești despre principiile lui Newton și-i spui că așa cum Pământul ne atrage pe noi, la fel îl atragem și noi pe el, cu o forță egală și de semn contrar, habarnistul se repede „asta e prostie, cum să atrag eu Pământul... el mă atrage pe mine și gata”. 

Habarnistul ȘTIE, punct. De unde știe? Ei bine, aici unii dintre ei zic că o simt - în inimă, în stomac, în creștetul capului, alții spun că știu pentru că Dumnezeu le-a arătat. Bineînțeles că la asta nu poți să mai răspunzi nimic.
Un exemplu recent de discuție între un căutător și un habarnist a avut loc recent, căutătorul fiind eu și habarnistul o persoană al cărei nume sigur că nu o să-l pomenesc. Era vorba, ca de obicei, de o dispută pe marginea necesității de a dovedi ceea ce afirmi. Habarnistul susținea că nu trebuie să aducă nicio dovadă, pentru că el știe cum stau lucrurile. Aici am avut următoarea observație: „Noi, cei care gândim, aplicăm raționamente, căutăm dovezi etc, nu facem niciodată afirmații categorice, de genul „nu există îngeri”, noi spunem „este posibil să existe îngeri, dar până în momentul de față nimeni nu a dovedit acest lucru”. În schimb voi, cei care simțiți tot felul de lucruri și nu vă preocupă nicicum dovezile, afirmați fără nicio rezervă: „există îngeri”. Aici e diferența între noi. Voi aveți certitudini, noi îndoieli. Omenirea a progresat prin cei ca noi, care am căutat, am corelat fapte, am găsit legi, am făcut experimente etc. Bolile se vindecă nu pentru că simțiți voi între umeri care sunt cauzele lor, ci pentru că noi am ajuns să descoperim medicamente, să facem chirurgie etc”.

În general, atunci când ajunge în punctul în care nu prea mai poate susține teoria lui despre simțire, habarnistul recurge la întrebări de genul „OK, dacă zici tu că știința ta știe tot (de remarcat că nimeni nu a susținut asta) de ce nu poate ea să explice faptul că baba cutare mi-a ghicit în cafea și mi-a spus totul despre mine, fără să mă fi cunoscut înainte?” Îi spui că a fost o vreme în care nimeni nu putea explica de ce pe un oarecare îl dor dinții. Dacă omenirea s-ar fi bizuit pe habarniști, multă lume ar fi murit și azi din cauza infecțiilor dentare. Din fericire, cercetătorii au aflat cauzele, apoi tratamentul. 

La fel am pățit și eu cu habarnistul meu. „Dar explică-mi tu, dacă le știi pe toate (sic!), de ce presimt eu că urmează să vină cineva pe la mine și nu trec două zile că a și venit?” I-am spus că nu le știu pe toate și, în particular, nu știu de ce are presimțiri care se îndeplinesc, dar sper că la un moment dat știința va desoperi și răspunsul la această întrebare. Și apoi am vrut să-i dau exemplul cu extratereștrii - nimeni nu a dovedit că ei există, totuși eu înclin să cred că numărul planetelor locuite este destul de mare și aș avea argumente care să justifice satisfăcător credința mea. Ei bine, aici a început coșmarul.

Habarnistul a început prin a susține că dacă pe Venus locuiesc ființe inteligente, extratereștrii sunt altundeva decât ne închipuim noi. Cum adică să fie altundeva, am replicat, extratereștrii sunt toate ființele care nu se află pe Pământ (Terra). Extra - Terra, în afara Terrei. Acest răspuns nu a fost mulțumitor. „Una e extraterestrul pentru cine locuiește pe Pământ și alta pentru cel care locuiește pe Venus”, a zis. Totuși de ce să fie altceva, dacă extraterestru înseamnă în afara Pământului? Dacă ești venusian, nu folosești termenul extraterestru, ci extravenusian. L-am mai întrebat: uite, tu locuiești în România. În cazul ăsta, cineva care se află în Franța, „nu este extra-România”? Nu, nu este același lucru, a zis, sunt niște cercuri, unul în jurul României și altul mai mare, în jurul Franței, care se cuprind unul în altul. Adică aberații, i-am zis. „Tu ești în camera ta și eu în afara ei, vrei să spui că pentru un american nu sunt afară din camera ta”? A continuat să-și susțină aberația, pentru că habarniștii sunt deosebit de consecvenți. Ei ȘTIU, punct. Și, în cele din urmă, a spus așa: „deci lucrurile sunt cum spun eu și tu știi foarte bine că sunt așa!” 

Trebuie să recunosc că asta m-a scos cu adevărat din sărite. Pentru că habarnistul, practic, își bătea joc de inteligența mea și de studiile mele. Eu am făcut cinci ani de facultate DE MATEMATICĂ, am studiat acolo raționamente complexe, nu trei la leu ca ăsta cu extra și intra, am învățat logică, apoi alți mulți ani am predat matematică și logică, am scris cărți în care noțiuni ca cele de „înăuntru” și „în afară” sunt analizate amănunțit și, iată, vine un habarnist care-mi spune că nu-i ca mine. E ca el, pentru că el crede și simte. Și nu numai că eu greșesc, dar știu bine că greșesc și totuși continui să discut, probabil din motive ne-lăudabile - din încăpățânare, de rușine, pentru că sunt un mincinos, cine știe ce a avut habarnistul în minte. Așa că am pus punct abrupt discuției și m-am dus să-mi văd de treabă.
A doua zi, la rece, am realizat ce se petrece. Habarniștii sunt pătrunși de o spaimă formidabilă față de logică, raționament și căutarea organizată a cauzelor. Motivul este simplu: acestea ar putea să le dea, la un moment dat, credințele peste cap. Dacă un habarnist crede că vocea pe care o aude dintr-un puț atunci când dă un strigăt este răspunsul unei ființe care locuiește în puț și îl imită, o să fie foarte dezamăgit când un fizican o să-i vorbească despre ecou și o să-i demonstreze că asta aude. Habarnistul nu vrea să-i fie demonstrat nimic. EL ȘTIE, punct. Iar noi, ăștia care căutăm, găsim cauze și explicații logice, îi amenințăm certitudinile. Păi cum să nu-l cuprindă spaima?