Mă văd mergând, aproape adolescent, pe aleea cea mare din parcul Sinaii, cu pas întins şi cu sufletul plin de ceva nedesluşit, ceva care-mi dădea încredere că aş putea face orice lucru, cât de nebunesc. Lângă mine îl văd pe Nicu, cel mai bun prieten al meu, călcând apăsat, cu hotărâre, parcă emanând prin toţi porii forţa de nestăvilit a vieţii care-i clocotea în piept. „Sunt gata, sunt pregătit, numai să se ivească ocazia şi chiar în clipa aceea voi trece la acţiune” - spunea el fără cuvinte. Mergeam năvalnic, spre întâlniri neprevăzute, îi ceream lumii să ţină cont de prezenţa noastră, să vină la întâlnire, pentru că de data asta nu mai era de glumă - eram NOI, cei cu care nu se putea nimeni măsura, cei care aveam să învingem.
