Descrierea unui trenuleţ nemaipomenit
- Curaj, domnule baron, nu disperaţi, încă un brînci
şi sunteţi înăuntru.
Ca să se întoarcă la castel, Cireşel şi Cepelică
trebuiră să ia trenul. O, dar despre trenul acesta nu v-am povestit încă nimic.
Ce mai încoace şi-ncolo, era un tren nemaipomenit, vă rog să mă credeţi! Avea
un singur vagon şi toate locurile erau lîngă ferestre, aşa că nimeni nu era
nevoit să se ia la harţă, pentru ca să poată admira priveliştea pe geam. Pentru
copii, vă puteţi închipui, era a opta minune a lumii. Dar trenul era în acelaşi timp o minune pentru oamenii
graşi, deoarece compartimentele erau căptuşite cu nişte perne de puf speciale,
de care cei pîntecoşi îşi propteau burţile ca să poată călători nestînjeniţi.
Cireşel şi Cepelică tocmai se pregăteau să se urce în
tren, cînd auziră glasul lui Fasole.
Într-adevăr, baronul Portocală se străduia să se urce
şi el în vagon, lucru cît se poate de anevoios din pricina burduhănosului său
pîntec. Fasole singur nu putea să-l împingă pe scări în sus, aşa că mai chemă
în ajutor doi hamali de pe peron. Se opintiră toţi trei şi abia reuşiră să-l
salte o treaptă.
Şeful gării sosi şi el în fugă şi puse umărul. Cum
însă uitase să-şi scoată fluierul din gură şi gîfîia din cauza sforţării, dădu
pe neaşteptate drumul unei şuierături stridente.
Mecanicul, crezînd că s-a dat semnalul de plecare,
învîrti manivela. Trenul se puse în mişcare.
- Opreşte! Opreşte! strigă şeful de gară.
- Ajutor! Ajutor! urla baronul Portocală.
Din fericire trenul pornise cu o smucitură atît de
puternică, încît îl prăvăli de-a dreptul în vagon. Portocală răsuflă uşurat,
îşi aşeză burta pe salteaua anume făcută şi desfăcu imediat pachetul cu
mîncare, unde găsi un miel întreg, fript. În timpul călătoriei, baronul fu prea
ocupat cu înghiţirea hartanelor de miel ca să-şi arunce privirea prin vagon,
aşa încît nu-i văzu pe cei doi copii. Îi zări în schimb Fasole, dar Cireşel,
pecetluindu-şi buzele cu degetul, îi dădu să înţeleagă că trebuie să tacă.
Peticarul clătină din cap în semn că a înţeles şi că nu va sufla nicio vorbă.
Aşadar, tocmai vă povesteam despre trenul acesta cu totul
şi cu totul neobişnuit, cînd a sosit baronul. O altă curiozitate a acestui tren
era mecanicul. Ca mecanic, n-am ce zice, era foarte iscusit, numai că pe lîngă
asta era şi poet. Aşa că dacă trecea pe lîngă un cîmp presărat cu flori oprea
imediat locomotiva şi cobora să culeagă buchete de margarete, brînduşe sau
nu-mă-uita.
Călătorii făceau gălăgie :
- Ce facem,
domnule? Mai zăcem mult aici?
- Asta-i curată
înşelătorie! Să ni se dea înapoi banii pe bilete!
- Te pomeneşti că ai de gînd să încălzeşti cazanul cu ghiocei
în loc de cărbuni, – îl lua în răspăr vreun mucalit.
Nu-l putem trece cu vederea nici pe controlor. Era o
persoană foarte îndatoritoare. Cînd se lăsa ceaţa, lumea se plîngea că nu se
vede peisajul.
- Ce tren mai e
şi ăsta?! – se burzuluiau iubitorii de natură. Priveşti pe geam şi nu vezi
absolut nimic. Parcă ai călători într-o ladă.
Nu cumva sîntem" într-un tren de marfă?
Atunci amabilul şi răbdătorul controlor se aşeza în
spatele călătorilor şi, arătînd cu degetul, făcea să defileze înaintea lor
privelişte după privelişte. El cunoştea traseul şi peisajul pe de rost şi putea
să-l descrie cu ochii închişi.
– Aici, la dreapta – arăta el – se găseşte un
canton...
O cantonieră cu cosiţe bălaie salută cu un steguleţ
roşu. E o fată drăgălaşă, îmbrăcată într-o rochie galbenă cu dungi albastre. Călătorii
priveau, nu vedeau decît perdeaua groasă de pîclă, dar zîmbeau mulţumiţi.
– Priviţi, domnilor,
chiar în faţa noastră – continua conductorul – se întinde
lacul. E foarte mare şi chiar în mijlocul lui se înalţă o insulă, lîngă care
se leagănă o bărcuţă.
O pînză roşie, pătrată, se umflă în vînt, iar în
vîrful catargului flutură un fanion albastru cu steluţe aurii. În undele lui molcome
şi străvezii se zbenguie peşti de argint, iar pescăruşii se reped să-i înhaţe.
Lumea se uita, scrutînd valurile albicioase ale ceţii
şi, deşi nu vedea decît geamul mat, surîdea încîntată.
Baronul Portocală se plimba cu trenul tocmai ca să ”vadă”
în acest fel peisajul. Era prea leneş şi prea ocupat cu mîncarea ca să mai aibă
timp să se zgîiască pe fereastră şi să-l admire cu propriii săi ochi.
In timp ce conductorul cu glas blînd şi binevoitor
înfăţişa priveliştile una după alta, baronul încerca plăcerea de nedescris de
a-l asculta cu ochii închişi, mestecînd de zor pulpa friptă de miel.
– Aici, la stînga, se află o turmă de oi scoasă la păşune.
Mioarele sînt toate albe. Un berbecuţ negru
zburdă printre ele şi rupe margaretele. Încă nu-i place iarba verde. Cîinele
are la gît un clopoţel. Îl auziţi?
Şi într-adevăr, răzbătea pînă la ei un clinchet:
cling... cling... Călătorii aveau astfel cea mai bună dovadă că povestitorul
le spunea adevărul. Cireşel şi Cepelică ascultau şi ei descrierile atît de colorate
ale conductorului, uitînd un pic de propriile lor necazuri. Căci cine nu uită
de griji cînd trenul îl leagănă, şi prin faţa ferestrei se perindă în zbor copaci,
dealuri înverzite, case şi – chiar dacă nu le zăreşti prin negură – ştii totuşi
că sunt la locul lor şi că nimeni nu le poate clinti? Şi ceaţa dispare ca prin
farmec risipită de glasul blajin al conductorului care cunoaşte fiece colţişor.
Să-i părăsim deocamdată pe prietenii noştri ce stau
atît de liniştiţi, răsturnaţi pe pernele vagonului, aproape sub nasul
baronului Portocală, îmbătat de mirosul fripturii de miel, şi să aruncăm o
privire şi prin alte părţi. De pildă, exact în clipa cînd trenul gonea prin
faţa pădurii, un tăietor de lemne tăia în sfîrşit funiile ce-i ţineau legaţi
de trei zile în vîrful stejarului pe cei doi detectivi. Mister Morcovely şi
Adulmici îşi luară picioarele la spinare şi o rupseră la fugă ca să-şi urmeze
cercetările.
Pădurarul privi un timp în urma lor, crucindu-se, apoi
se pregăti să doboare stejarul, cînd văzu ivindu-se printre copaci un pluton
întreg de Lămîiaşi sub comanda unui Lămîilă de rangul doi.
– Atenţie, – ordonă Lămîilă.
Omul scăpă din mîini toporul şi încremeni în poziţie
de drepţi.
– Pe loc repaus, – urmă o altă comandă.
Tăietorul se execută întocmai.
– N-ai văzut trecînd pe aici două persoane, mai precis
un cîine cu stăpînul său?
După cum vedeţi, cei de la castel, îngrijoraţi de
dispariţia prelungită a celor doi, hotărîseră să trimită un pluton de poliţişti
în căutarea lor. Pădurarul, ca mai toţi oamenii săraci, nu prea avea încredere
în poliţai. E drept că cei doi indivizi pe care îi găsise legaţi de copac
păreau nişte smintiţi, pentru că de îndată ce scăpaseră se trîntiseră pe jos,
lipindu-şi urechea de pămînt ca pentru a asculta dacă nu se apropie niscaiva
indieni, dar pentru nimic în lume nu i-ar fi dat pe mîna sticleţilor.
Dacă îi caută Lămîiaşii – îşi zise el – trebuie să fie
doi oameni cumsecade.
- Au luat-o într-acolo, – zise el fără să clipească,
arătînd poliţiştilor exact direcţia opusă celei pe unde o tuliseră cei doi.
- Foarte bine, – strigă Lămîilă de rangul doi. O să-i ajungem imediat. Atenţiune, drepţi!
Tăietorul de lemne luă poziţia de drepţi, salută şi se
uită după ei cum se îndepărtează în pas alergător. Îşi şterse apoi broboanele
de sudoare de pe frunte, suspină uşurat şi începu să izbească cu securea în
trunchiul copacului. Se scurse aşa vreun sfert de ceas, cînd îi ajunse la
ureche un zvon de glasuri şi o vălmăşeală de paşi. Se pomeni cu meşterul
Strugure, cu Dovleac, Afină, Mazăre, profesorul Pară şi mătuşa Lubeniţă, care
năvăliră să-l întrebe de n-a văzut trecînd cumva pe Cepelică.
- Nici nu-l cunosc – răspunse tăietorul de lemne mirat
– şi pe urmă, n-am văzut prin pădure niciun băiat.
- Dacă totuşi dai de el, spune-i că de trei zile
sîntem în căutarea lui – îl rugă meşterul Strugure, care părea să fie capul expediţiei.
Şi expediţia se puse în mişcare.
Nu trecu însă nici un ceas – stejarul tocmai stătea să
fie doborît – cînd îşi făcură apariţia Cepelică şi Cireşel. Vicontele nu voise
să se mai întoarcă la castel în ziua aceea, ca să-şi ajute prietenul la
căutarea celor dispăruţi. Tăietorul de lemne le povesti tot ce ştia în legătură
cu ciudata expediţie şi Cepelică pricepu că şi prietenii lui îl căutau.
Misterul dispariţiei lor din peşteră era astfel dezvăluit. Pînă la asfinţit,
tăietorul de lemne avu parte să mai vadă multă lume perindîndu-se prin faţa lui.
Întîi de toate, pe Ridichiuţa cu „piraţii" săi,
care îl căutau şi ei pe Cepelică, şi mai tîrziu pe distinşii domni Pătlăgică şi
Pătrunjel, care porniseră în căutarea lui Cireşel, convinşi fiind că vicontele
a fost răpit de evadaţi. Dar pentru truditul pădurar întîmplările neaşteptate
erau departe de a se isprăvi în ziua aceea.
Odată cu asfinţitul, pădurea începu să răsune de clinchete
de zurgălăi. La început socoti că erau poliţiştii de dimineaţă, dar se
încredinţă curînd că era vorba de guvernatorul însuşi, prinţul Lămîie, care, îngrijorat
de soarta poliţiştilor săi ce nu mai reveneau la bază, pornise personal în
căutarea lor. Contesele Cireşiamare îl însoţeau cocoţate pe pernele caleştii
lor, vesele şi încîntate de parcă ar fi
pornit la vînătoare.
Tăietorul de lemne încercă să se pitească în dosul
unui trunchi: ştia că nu-i prea bine să te arăţi în zdrenţe în faţa prinţului,
căci la vederea săracilor îl apucau năbădăile. Un Lămîilă de rangul întîi,
aşezat în trăsură la dreapta prinţului, îl zări însă şi-l strigă :
- Hei, flendurosule!
- La ordin, înălţimea voastră, – se bîlbîi tăietorul
de lemne.
- N-ai văzut trecînd pe aici un pluton de poliţişti?
Omul nostru văzuse, după cum ştiţi, mult mai mult
decît atît, dar ştia că atunci cînd vorbeşti cu prinţul Lămîie e mai bine să nu
ştii nimic.
Răspunse aşadar că nu ştie nimic. Dacă ar fi spus: „Da,
i-am văzut”, l-ar fi luat desigur la întrebări, poate n-ar fi ştiut să răspundă
şi ar fi putut la urma urmei înfunda chiar puşcăria. Aşa, luă pe „nu ştiu” în
braţe şi scăpă cu faţa curată. Cît despre cortegiul prinţului, acesta se pierdu
în pădure tot în direcţia pe unde o apucaseră şi poliţiştii.
Noaptea se lăsa cu repeziciune asupra pădurii, şi este
în interesul istorisirii noastre s-o lăsăm să coboare cît mai repede, ca să se
facă întuneric deplin. În întuneric, povestirile devin mai palpitante. Şi nu
numai povestirile, ci şi urmăririle. Căci din momentul în care pădurea fu
învăluită într-o beznă de nepătruns, povestirea noastră s-a prefăcut şi ea
într-o adevărată cursă de urmărire în care campionii ciclişti ar fi putut
dovedi cu strălucire de ce sunt în stare : ce păcat că nu puteau lua şi ei
parte!
Participau în schimb: Morcovely, care umbla cu Adulmici
pe urmele evadaţilor, poliţiştii ce umblau după Morcovely, prinţul care-şi
căuta poliţiştii, meşterul Strugure care călăuzea expediţia în căutarea lui
Cepelică, acesta şi Cireşel care-l căutau pe meşterul Strugure, Ridichiuţa
care-l căuta pe Cepelică, Pătlăgică şi don' Pătrunjel ce-l căutau pe Cireşel
şi dedesubt, scormonind pămîntul, în căutarea tuturor, gonea – cred c-aţi
ghicit – chiar coana Cîrtiţă. în ajun, Cîrtiţa făcuse o vizită în peştera unde
se adăpostiseră fugarii şi dăduse peste următorul bilet: „Cepelică dispărut
fără urmă. Plecăm în căutarea lui. Dacă aflaţi ceva, daţi-ne de ştire".
Abia apucă să-l termine de citit că se şi puse să sape
cu furie în toate direcţiile. Peste capul ei se auzeau tropăind, în dreapta
şi-n stînga, tot felul de paşi: singuratici, în ceată, în coloane... Treceau
însă cu atîta repeziciune, încît pînă să-şi scoată capul din muşuroaiele ei, se
şi făceau nevăzuţi.
– Asta parcă-i insula lui Peter Pan, zău aşa – îşi
zise Cîrtiţa care auzise de acest vestit personaj şi de insula lui, unde toţi
se fugăreau unii pe alţii, de parcă şi-ar fi muşcat cozile.
Numai lupii lipseau. Nu îndrăzneau să se arate la
vedere: îşi închipuiau că se desfăşoară o vînătoare cu hăitaşi şi stăteau
ascunşi în viziunile lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu