Bunicul
Se scutură din salcâmi o ploaie de miresme.
Bunicul stă pe prispă. Se
gândeşte. La ce se gândeşte? La nimic. Înnumără florile cari cad. Se uită-n
fundul grădinii. Se scărpină-n cap. Iar înnumără florile scuturate de adiere.
Pletele lui albe şi creţe
parcă sunt nişte ciorchini de flori albe; sprâncenele, mustăţile, barba...
peste toate au nins anii mulţi si grei.
Numai ochii bunicului au rămas ca odinioară: blânzi şi mângâietori.
Cine trânti poarta?
