Minuni și false minuni (5)

DESPRE DIFERITE SEMNE ŞI VINDECĂRI PRESUPUSE SUPRAFIREŞTI DAR DE ORIGINE DEMONICĂ

In legătură cu ivirea unor revelaţii se pot produce cazuri de vindecări de boli, semne cereşti sau vedenii, petrecute fie cu vizionarul căruia i s-a făcut descoperirea, fie cu alţi credincioşi. Dar asemenea fenomene nu pot însemna prin ele însele, şi de la prima vedere, un argument hotărâtor că „revelaţia” este cu adevărat de la Dumnezeu.
De fapt, Satana poate săvârşi semne şi minuni mincinoase, nu numai cu un individ în parte, dar chiar şi cu un grup sau cu o mare mulţime. Aşa sunt cazurile petrecute cu Simon Magul, sau cu Apollonius din Tiana. Acesta este însă şi rostul pentru care am fost îndemnaţi prin Scripturi să cunoaştem bine duhurile de la cine sunt.

Manifestarea unor semne neobişnuite, cu aparenţe suprafireşti, nu constituie o dovadă suficientă că ar fi vorba de minuni.
Astfel, yoghinii indieni („L'Inde mysterieuse” Paul Brunton, Edition Payot) pot ghici faptele  oamenilor, pot face descoperiri de la distanţă; pot muta obiectele din locul lor prin mijlocirea unor puteri nevăzute; pot provoca fenomene de „materializări” de apariţii luminoase şi de „dedublări”; pot merge prin foc fără să se ardă; se pot înălţa în văzduh; pot stârni creşterea unui pom în câteva
ore; pot provoca înverzirea unui pom uscat, care propriu-zis nu sunt adevărate minuni, ci lucrări de vrajă satanicească, despre care Hristos ne-a prevenit cu destulă grijă, ca să ne ferim.
Despre felurite semne şi false minuni pe care le poate ântreprinde puterea Satanei, găsim diferite exemple şi în Sfânta Scriptură, Iată un caz: când Dumnezeu a voit să scoată pe poporul Israel din robia Egiptului, a dat putere mare, făcătoare de minuni, lui Moise şi lui Aaron.
Deci ducându-se aceşti prooroci la Faraon pentru a-i întoarce inima neînduplecată, îi fac acestuia diferite semne de groază, care totuşi nu-1 clintesc din împietrirea lui. Astfel, Aaron şi-a aruncat toiagul înaintea lui Faraon şi înaintea slujitorilor lui; şi toiagul s-a prefăcut într-un şarpe. Dar Faraon a chemat pe nişte înţelepţi şi pe nişte vrăjitori, şi vrăjitorii Egiptului au făcut şi ei la fel prin vrăjitoriile lor.
„Toţi şi-au aruncat toiegele şi s-au prefăcut în şerpi”. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu apele râului, pe care Aaron le-a prefăcut cu toiagul în sânge. Dar „vrăjitorii Egiptului au făcut şi ei la fel prin vrăjitoriile lor” (Exodul 7, 11-12).
Deosebit de preţioasă ne este în această privinţă şi povestirea Sfântului Ciprian, filosoful din Antiohia Siriei, care, înainte de a se fi convertit la creştinism, a fost unul dintre cei mai mari vrăjitori de pe timpul împărăţiei lui Decie.
Ca mare preot al zeităţilor Olimpului şi mare fermecător şi pierzător de suflete, ajunsese „prieten credincios al stăpânitorului Iadului, cu care singur, faţă în faţă a vorbit şi de cinste mare la dânsul s-a învrednicit”. De care lucru sfântul a mărturisit zicând: „Să mă credeţi pe mine ca pe acela ce singur pe diavol l-am văzut, pentru că prin jertfă l-am rugat pe el şi l-am sărutat şi am grăit cu dânsul şi cu acei care sunt la dânsul mai mari şi m-au iubit şi mi-au lăudat înţelegerea mea. Un pâlc de draci mi-a dat spre slujba mea. Chipul lui era ca o floare de iarbă, şi capul îi era încununat. Iar când se întorcea încoace şi încolo, se cutremura tot locul acela şi mulţi lângă scaunul lui stau cu feluri de rânduieli”.
Meşteşugurile diavoleşti ale lui Ciprian erau într-adevăr mai presus de orice închipuire. Aflăm astfel, din „Vieţile Sfinţilor”, că Sfântul şi marele mucenic Ciprian, în timpul slujirii lui idolatre, „se deprinsese a schimba văzduhul, a porni vânturi, a slobozi tunete şi ploi, a tulbura valurile mării, a duce vătămări şi răni asupra oamenilor”.
Spre învăţătura drăcească se îndeletnicea câte 40 de zile în post, şi după apusul soarelui mânca, dar nu pâine, nici altă hrană, ci numai ghindă de stejar. S-a deprins să facă fel de fel de vrăji şi de năluciri, „până şi morţii din mormânturi făcându-i să grăiască”.
„Pe mulţi i-a învăţat la rele cu vrăjile sale: pe unii a zbura prin văzduh, pe alţii a înota în luntre pe nori, pe alţii i-a făcut a umbla pe ape şi mulţi la dânsul alergau întru nevoile lor, fiindcă le ajuta cu drăceasca putere de care era plin”.
„Prin farmecele lui, diavolul s-a prefăcut în chipul fecioarei Justina şi aşa a mers la Aglaid, cel care în zadar o iubea pe Justina, ca să i se pară lui că adevărat Justina este. Iar când a intrat diavolul la Aglaid, în chipul Justinei, Aglaid a sărit de negrăită bucurie şi alergând la ea, a cuprins-o şi o săruta zicându-i: ≪Bine ai venit la mine, preafrumoasă Justino≫”.
„Iar Ciprian a pus pe acela chip de pasăre şi făcându-1 ca să zboare prin văzduh, 1-a trimis la casa Justinei, ca să poată zbura prin fereastră în camera ei”.
„Şi chiar Ciprian s-a putut preface în femeie şi în pasăre. Mai apoi, el a adus ispite asupra casei Justinei şi asupra caselor tuturor rudeniilor, ale vecinilor şi ale cunoscuţilor ei, precum oarecând diavolul asupra dreptului Iov; le omora dobitoacele lor, pe slugile lor le lovea cu vătămări şi pe dânşii în necaz nemăsurat îi arunca. Apoi a lovit şi pe Justina cu o boală încât zăcea pe pat şi plângea maica sa pentru dânsa”.
„Şi erau răni în dobitoace şi multe boli între oameni; şi a străbătut prin lucrarea drăcească auzul prin toată cetatea, pentru Justina care i se impotriveşte lui” (din „Viaţa Sfinţilor Mucenici Ciprian şi Justina”, Editura Fântâna Darurilor, Bucureşti după Minee).
Iată deci în ce cuprins nebănuit de manifestări se pot produce lucrările demonice spre a sminti lumea. Iar asemenea nemaipomenite semne pot fi făcute nu numai de vrăjitori şi magi, care din voia lor se pun în legătură cu Satana, ci şi de unii oameni demoniaci, care nu-şi dau seama că sunt stăpâniţi de o putere necurată şi îşi închipuie a-I sluji lui Dumnezeu prin anumite acţiuni ale lor. Şi tocmai pentru faptul că diavolul poate săvârşi atâtea semne, cu aparenţe suprafireşti, sau poate tulbura pe oameni în atâtea chipuri, Biserica noastră, potrivit cu Sfânta Predanie şi cu puterea moliftelor Sfântului Vasile cel Mare, se foloseşte de cunoscutele exorcisme de certare şi deîndepărtare a diavolului de la anumiţi oameni, sau de la anumite locuri bântuite de duhuri rele.
„Teme-te, (porunceşte preotul diavolului) fugi, fugi, depărtează-te diavole necurate şi spurcate, cel din cele de dedesubt, înrăutăţitule, înşelătorule, fără de chip, cel văzut pentru obrăznicie, nevăzut pentru făţărnicie, oriunde eşti, sau unde mergi, sau însuţi eşti Veelzevul, sau cel ce cutremuri, sau în chipul şarpelui, sau în faţă de fiară, sau ca aburul, sau ca fumul văzut, sau ca bărbatul, sau cafemeia, sau ca jigania, sau ca pasărea, sau vorbitor noaptea, sau surd, sau mut, sau cel ce înfricoşezi în călătorie, sau cel ce rumpi, sau cel ce bântuieşti, sau în somn greu, sau întru boală, sau în neputinţă, sau care porneşti spre râs, sau care faci lucrări iubitoare de dezmierdări, sau făcător de desfătare, sau otrăvitor, sau iubitor de neastâmpărare, sau vrăjitor cu stelele, sau vrăjitor de casă, sau fără de ruşine, sau iubitor de pricini, sau nestătător, sau care te schimbi cu luna, sau care te întorci în oarecare vremi, sau cel de dimineaţă, sau cel de miază-zi sau cel de miază-noapte, sau al vreunei fără de vremi oarecare, sau al revărsatului zorilor, sau după întîmplare te-ai întâlnit, sau de cineva eşti trimis, sau ai năvălit fără de veste, sau de eşti din mare, sau din râu, sau din pămînt, sau din fântână, sau din surpătură, sau din groapă, sau din baltă, sau din trestie, sau din noroaie, sau de pe pămînt, sau din spurcăciune, sau din luncă, sau din pădure, sau din copaci, sau din păsări, sau din tunet, sau din acoperămîntul băii, sau din scăldătoarea apelor, sau din mormânt idolesc, sau de unde nu ştim, sau cunoscut sau necunoscut, şi din locul cel necercetat, depărtează-te şi te mută, ruşinează-te de chipul cel zidit şi înfrumuseţat cu mâna lui Dumnezeu...” (Evhologiu). 
In sfârşit este de reţinut şi un alt fapt însemnat. Pe măsură ce ne apropiem de sfârșitul vremurilor, Satana este şi mai mult dezlegat: din lanţurile în care a fost ţinut până acum, pentru ca astfel, să se poată  săvârşi în lume, cu o putere mai mare, „taina fărădelegii” despre care vorbeşte Sfânta Scriptură. Deci diavolul lucrează acum în lume cu o putere mai mare  decât  în trecut din pricina stării de păcat a lumii.
Dar, în afară de toţi apostaţii de toate felurile, sunt mulţi creştini care nu mai trăiesc în orbita Bisericii şi deci nu au o viaţă euharistică, sau care din cauza trufiei sau a altor păcate de moarte şi‑au pierdut legătura harică cu Dumnezeu, sau care se împărtăşesc cu nevrednicie. Sunt oameni de la care s-a îndepărtat cu totul îngerul lor păzitor, aşa după cum au avut arătare şi unii Sfinţi, şi după cum lămurit ne spune Sfânta Scriptură: „Duhul Domnului s-a îndepărtat de la Saul; şi a fost muncât de un duh rău, care era trimis de la Domnul. Slujitorii lui Saul i-au zis: iată că un duh rău de la Dumnezeu te munceşte” (I Samuel 16, 14-15).
Asemenea este şi înţelesul rugăciunii din Psalmul al 50-lea: „Doamne  u mă lepăda pe mine de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine”. Astfel de oameni părăsiţi de Dumnezeu sunt luaţi în stăpânire de vrăjmaşul diavol. Duhovniceşte sunt morţi toţi acei care se rup de Biserică, care nu trăiesc prin Sfântele Taine şi nu fac voia Domnului. Pe de altă parte, „oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor” (Matei 12, 32).
Aşadar, tocmai asemenea oameni lepădaţi de Dumnezeu devin sculele Ispititorului. Şi tocmai cu ei se pot întreprinde cele mai mari farmece şi vrăjitorii. Adeseori, fără ştiinţa acestora, puteri nevăzute îi pot călăuzi spre ţinte nebănuite, urmând unor anumite porunci demonice.
Intr-un acelaşi chip tainic, asemenea unelte demonice se pot îmbolnăvi sau se pot „vindeca” din senin, în câte şi mai câte feluri. Asupra lor, prin lucrarea Satanei, falşii prooroci pot exercita cu mare putere semne nemaipomenite. Sunt cazuri în care, fără greş, li se poate prezice acestora despre ziua şi chipul morţii lor. Şi, ca prin minune, lucrul se adevereşte...
Cu cât apar însă mai impresionante asemenea întâmplări „suprafireşti”, când astfel de sentinţe de moarte se rostesc ca un mijloc de pedepsire de către slujitorii Necuratului, împotriva acelora care ar fi batjocorit pretinsele lor minuni, iar boala sau moartea îi atinge pe acei nenorociţi, fără nici o pregetare, ca un trăznet!
Atari fenomene se petrec prin mijlocirea a feluriţi vrăjitori şi falşi profeţi, despre care demonologia vorbeşte cu destulă evidenţă.
Printre unele asemănătoare semne fantastice este interesant cazul relatat în nr. din 24 august 1939 al ziarului Universul, cu privire la exploratoarea Elin Osborne. Iată articolul:
„O femeie încearcă să descopere originile magiei negre”, Londra, august 1939.
„Exploratoarea şi în acelaşi timp bioloaga Mrs. Elin Osborne, după ce a trăit timp de 5 ani în cele mai întunecate regiuni ale Africii, povesteşte în rapoartele sale cum a încercat să pătrundă în tainele magiei negre, precum şi întîmplările la care a fost de faţă.
Intr-un contact pe cât de strâns cu lumea magiei, reuşi să culeagă materialul de care acum lumea ştiinţifică se ocupă cu cea mai mare atenţie.
Mrs. Osborne a fost de faţă la «evocarea spiritelor morţilor»; ea a văzut oameni şi animale lovite de blesteme care le-au pricinuit moartea instantanee. Când după 4 ani, Mrs. Osborne fu apucată de dorul casei, un vrăjitor o anunţă că dorinţa ei s-ar putea satisface fără ca să fie nevoită să facă o astfel de călătorie. Cu alte cuvânte, el o asigură că prin ajutorul magiei ar putea să facă să-şi revadă patria. După puţin, ea nu-şi mai putu da seama de ceea ce se intâmpla în jurul ei, dar se văzu la Londra pe stradă, văzu animaţia mare din capitala Angliei, oamenii pe care îi cunoştea şi în fine... după 2 ore se întoarse iarăşi în lumea africană. Mai văzuse - în această plimbare închipuită la Londra - multe lucruri noi, de care era complet străină, neavînd nici o cunoştinţă despre existenţa lor şi despre care, acum cînd se află la Londra, s-a convins că într-adevăr n-au fost vedenii şi există în realitate. Mrs. Osborne a fost personal martoră la această întîmplare, care pînă în clipa de faţă n-a putut fi explicată în nici un fel”.
In domeniul manifestărilor oculte, puse în mişcare prin acţiunea demonică, intervin în chip conştient sau inconştient şi anumite puteri psihice ale omului.
Fiinţa umană  și-a păstrat, şi după cădere, diferite facultăţi ascunse, extra-normale, care pot fi călăuzite şi folosite fie de către entităţi angelice, atunci când este vorba de oameni aflaţi în legătură harică cu Dumnezeu, fie de către entităţi demonice, atunci când este vorba de oameni ieşiţi de sub harul lui Dumnezeu. Nesfârșit este numărul unor asemenea cazuri întâmplate în lume, în toate vremurile şi în toate locurile. O lucrare de demonism de mare răsunet, pomenită atât în Faptele Apostolilor, cât şi în Cazanie, este de pildă aceea petrecută cu Simon Magul.
Impotriva acestui posedat au avut mult de luptat Sfântul Apostol Petru şi Sfântul Clement, pentru a convinge lumea despre falsele lui minuni.
Sunt şi unii falşi profeţi creştini, care împlinesc semne fantastice, în închipuirea că prin puterea lui Dumnezeu pot săvârşi acele lucrări. Un asemenea caz a fost în zilele noastre şi acela al călugărului Rasputin de la Curtea Ţarului Nicolae al II-lea, care a stârnit mânia de sus asupra acelora care au crezut în semnele lui.
Dar falşi profeţi sunt uneori şi oameni de bună credinţă, convinşi că sunt trimişii lui Dumnezeu şi că slujesc Bisericii, fără a înţelege că sunt uneltele oarbe ale Necuratului şi că rătăcesc lumea de la Adevăr. Despre mijloacele de identificare ale unor asemenea cazuri se va putea afla în cursul capitolelor următoare.
Cu privire la posibilităţile de vindecări de boli pe care le poate simula Satana, se ştie că suferinţe fizice reale sunt îndepărtate prin descîntece, deci pe o cale absolut demonică. Dar, totodată, se pot obţine false tămăduiri şi pe calea magnetismului animal, a hipnotismului sau a altor metode psihice, cum ar fi şi autosugestia preconizată de Coué sau „ştiinţa creştină” a protestantei Mary Backer Eddy.
E vorba deci de metode din domeniul „ocultismului”, care nu au nimic de-a face cu adevăratele minuni împlinite prin puterea Duhului Sfânt, singurele admise şi recunoscute de Biserică în ordine duhovnicească.
Şi totuşi, asemenea cazuri impresionante de „vindecări” se împlinesc pe căi lăturalnice şi neîngăduite, spre buimăcirea multora, tocmai prin faptul că poartă toate aparenţele unor adevărate minuni.
In linie generală, se poate afirma că diferitele boli sau tulburări mintale cum ar fi: nebunia, isteria, halucinaţia, somnambulismul, neurastenia, obsesiile şi maniile, sunt în mare parte produsul unor influenţe directe demonice, care se exercită asupra celor bolnavi. Tămăduirea firească a acestora atîrnă, în primul rând, de exorcisme, de sfintele slujbe şi de Sfintele Taine ale Bisericii. Orice alte încercări nu pot aduce o reală izbăvire acelor suferinzi  decât  numai în mod aparent, cauza adâncă a răului rămânând nevindecată.
Pe de altă parte, pe terenul zdruncinat al acestor tulburări psihice, acţiunea demonică se poate şi mai mult exercita.
Pr. Serghei Bulgakov, cunoscutul teolog rus, spune: „Ceea ce se numeşte halucinaţie poate să se considere - cel puţin câteodată - ca o viziune a lumii spirituale, nu în partea ei luminoasă, ci în partea ei întunecoasă.
În afară de această viziune directă, pe care o caută atît de mult ocultiştii, influenţa puterilor întunericului se exercită într-un chip imperceptibil, spiritual. Taina botezului este precedată de rugăciunile catehumenilor, care comportă patru rugări în care puterile demonice sunt exorcizate şi somate să iasă din noul botezat” (Ortodoxia - S. Bulgakoff - Tip. Arhidiecezană Sibiu, p. 161).
Dacă prin citirea moliftelor şi cu ajutorul lui Dumnezeu, se îndepărtează demonii de la oameni, între care şi de la aceia cu desăvârşită înfăţişare de sănătate trupească, dar nesfinţiţi, în schimb, prin căderea şi recăderea multora în păcate, puterile demonice se cuibăresc iar în creştinii descreştinaţi şi exercită asupra acestora, în felurite şi viclene chipuri, o influenţă nefastă, care devine cu atât mai primejdioasă cu cât nu întâlnesc încalea lor nici o rezistenţă duhovnicească.
In diferite cazuri de îmbolnăviri şi „vindecări neobişnuite” cu înfăţişări miraculoase, se pot manifesta influenţele unor lucrări demonice într-un chip foarte ascuns şi primejdios. Aşa sunt toate pretinsele minuni petrecute cu proorocii mincinoşi care aparent caută să aducă lumea la credinţă, dar care, de fapt, aduc o credinţă greşită în mijlocul dreptcredincioşilor şi pierd lumea de la mântuire. În această privinţă, desigur că drumul mântuirii rămâne deschis pentru toată lumea, iar bunul Dumnezeu ar dori ca toţi să se pocăiască până la urmă. În gândul acesta, noi nu trebuie să pierdem nădejdea pentru mântuirea nimănui.
Totuşi, în starea de negaţie în care s-ar afla cineva faţă de adevărata Lumină, subjugat unor păcate grele sau prins în necredinţă sau într-o credinţă eretică, desigur că diavolul are o mare priză asupra aceluia, stăpânindu-1 cu deosebită putere.
Dar cum popoarele creştine căzute în protestantism s-au sărăcit duhovniceşte de harul lui Dumnezeu, este firesc ca înșelăciunile mari de credinţă, de felul pretinselor minuni, să se producă mai cu seamă în ţările pravoslavnice, unde lumea dispune de darurile mântuitoare ale Sfântelor Taine, şi unde diavolul vrea să-i piardă pe cei binecredincioşi prin alte mijloace. Aşadar cetatea pe care vrăjmaşul o asediază cu mai multă putere, este tocmai aceea a dreptei credinţe în Iisus Hristos. În scopul unor sminteli şi al unor erezii cât mai mari, Satana poate urzi o lucrare de pierzare fie de aici, fie de acolo, ridicând pe câte un prooroc mincinos, care, asemenea lupului răpitor în blană de oaie, cheamă lumea la pocăinţă, dar totodată strecoară în cuvântul lui - fără să-şi dea seama - prin lucrarea unei puteri care îl depăşeşte, o învăţătură otrăvitoare, care îi poate prinde pe mulţi în undiţa Iadului, chiar şi pe unii dintre cei aleşi.
Pentru a întări asemenea „descoperiri” şi vedenii, în gândul că ar fi de la Dumnezeu, Ispititorul caută să ne câştige încrederea printr-un şir cât mai mare de false minuni. Asistăm, astfel, la multe „vindecări” petrecute cu numeroşi bolnavi, prin mijlocirea unui fals prooroc. Din punct de vedere medical, aceste vindecări sunt reale, se pot deci certifica, şi tocmai de aceea pot însemna pentru noi o chezăşie de adevăr. Aceasta este însă şi primejdia de pierzare pentru multă lume. Este deci necesar de a pătrunde în miezul acestor cazuri şi de a le cerceta în esenţa lor.
Aflăm astfel despre un mut care a căpătat graiul, despre un surd care a căpătat auzul, despre un paralitic care a putut să umble, despre un nebun care şi-a recâştigat minţile, şi altele asemănătoare, mergând până la vindecări de anumite boli organice.
De un deosebit interes în toate aceste cazuri, ar fi însă fişa duhovnicească a fiecăruia dintre aceşti bolnavi vindecaţi, pentru a se putea cunoaşte îndeaproape care era trăirea lor cu Dumnezeu, atât înainte, precum şi după vindecarea lor minunată. Interesează a şti: 1. Mediul de viaţă spirituală din care provine fiecare; 2. Curăţenia de credinţă de care este luminat acel suflet faţă de Biserică; 3. Trăirea lui creştină; 4. Frecvenţa împărtăşirii lui cu Sfântele Taine, în chip vrednic, sau dimpotrivă, absenţa lui de la viaţa euharistică, precum şi alte asemenea date.
Să ne închipuim cazul că cineva se naşte din desfrânare sau dintr-un incest, sau din oameni răi şi necredincioşi. Acest copil al păcatului creşte departe de Dumnezeu, iar cu vremea, prin propriile lui păcate, devine un vas necurat. Prin îngăduinţa lui Dumnezeu, diavolul îl ia în stăpânire, în parte sau cu totul; şi astfel, această fiinţă omenească poate căpăta un duh de orbire, un duh de muţenie, un duh de surzenie. De asemenea, un astfel de om poate deveni paralitic, epileptic, nebun. Deci duhuri rele îl pot stăpâni şi munci. El devine un posedat; este de la sine înţeles însă că nu toţi orbii, surzii şi muţii sunt posedaţi. Iar stăpânirea diavolului nu se întinde întotdeauna asupra sufletului cuiva, ci se poate mărgini numai asupra trupului lui.
Prin urmare, sunt cazuri de boli care se explică prin lucrarea duhurilor răului asupra oamenilor păcatului. „Din pricina păcatelor mele mi se îmbolnăveşte trupul, slăbeşte şi sufletul meu” (Paraclisul Maicii Domnului. Pesna 9. Catavasie). Sau: „Din pricina mâniei Tale, nu este sănătate în trupul meu, nu e pace în oasele mele din pricina păcatelor mele” (Psalmul 37, 3).
Aşadar, un demon poate ţine pe cineva într-o anumită infirmitate, provenită dintr-o stare de păcat. Deci tocmai cu asemenea oameni Satana poate face lucrări de rătăcire în lume, sub înfăţişarea unor semne dumnezeieşti.
Cu unii ca aceştia se pot produce uneori „vindecări minunate”, dar înșelătoare, sub chipul falşilor profeţi. Fiind ştiut că lumea este în genere ispitită de a crede în diferite semne neobişnuite - indiferent de provenienţa lor - mulţi oameni bolnavi sunt înclinaţi de a atribui puteri tămăduitoare unor manifestări sau practici cu totul dubioase. Aşa se întâmplă şi cu peregrinarea pe la toate locurile unor pretinse arătări, prea puţin sau deloc verificate, de care se leagă atâtea suflete uşuratice, în dorinţa unor vindecări suprafireşti. Dar mulţi dintre aceştia uită cu desăvârşire că, pentru vindecarea de boală, Sfânta Scriptură ne statorniceşte să chemăm preoţii Bisericii să ne ungă cu untdelemn sfinţit în numele lui Hristos şi să ne izbăvească de cel rău, prin lucrarea Duhului Sfînt, care se săvârşeşte în Taina Maslului, ca şi prin atâtea ierurgii ale Bisericii, dinadins lăsate în acest scop (Iacov 5, 14).
In cazul unor asemenea false minuni, duhul răului care a chinuit cu vreo infirmitate pe unii dintre aceşti bolnavi, îşi schimbă de bună voie chipul de manifestare sub care se prezenta până atunci, încât, într-adevăr, lucru „suprafiresc”, omul își capătă auzul, graiul, vederea... dar în schimb, mai târziu se va robi poate unor mari păcate sau erezii pierzătoare de suflet, în care vicleanul va fi putut să-1 prindă cu mai mare putere.
Asemenea vindecări neobişnuite nu le face, prin urmare, diavolul în scopul binelui, ca să uşureze suferinţele oamenilor, ci în scopul unor digresiuni, ca să se creadă o minune ceea ce nu este minune, şi o lucrare dumnezeiască ceea ce este o înșelăciune satanică.
Dar o dată ce încrederea omului sau a mulţimii a fost câştigată într-un asemenea chip, uşor îi va fi Ispititorului să infiltreze, într-un fel oarecare, şi o învățătură sau o practică sau o credinţă greşită, care ne poate pierde de la mântuire. În acest scop, prin anumite pretinse minuni, Satana încearcă uneori să smintească lumea şi cu anumite „învieri din morţi”. În asemenea cazuri nu este însă vorba de o reală înviere din morţi, ci numai de o stare de catalepsie în care s-ar fi aflat un posedat timp de mai multe ore sau zile. Sunt astfel bine cunoscute cazurile atâtor fakiri, care, după ce cad într‑o stare cataleptică şi par de-a binelea morţi, încât şi pulsul şi respiraţia nu le mai sunt percepute, se trezesc totuşi după un anumit răstimp, exact în vremea mai dinainte hotărâtă.
Pentru o mai mare încredinţare asupra celor de mai sus, găsim mult temei în cuvântul unor sfinţi ai Bisericii cu privire la lucrările de rătăcire ale Antihristului. După cum se ştie, către sfârșitul vremurilor, se va ridica omul fărădelegii, vasul cel prea spurcat, de care pomeneşte Sfânta Scriptură, şi în care se va sălăşlui Satana şi va lucra cu toată puterea lui, pentru a prigoni Biserica şi pe aleşii Domnului. Va fi lupta ultimelor zvârcoliri ale balaurului împotriva lucrării de mântuire a Mântuitorului. Antihristul va fi deci un om şi nu o nălucire. Tradiţia spune că va domni trei ani şi jumătate (timpul celor 42 de luni sau al celor 1240 de zile de care pomeneşte Daniil şi Apocalipsa) în care cerul se va închide şi nu va mai ploua şi se va usca tot pământul şi „va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost de la începutul lumii”.
Dar până când omul fărădelegii se va ridica făţiş împotriva Bisericii, va face multe semne şi minuni aparente ca să „înșele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi”.
Sfântul Apostol Pavel scrie către Timotei: „...în vremile cele de apoi se vor depărta unii de la credinţă, luând aminte la duhurile înșelătoare şi la învăţăturile cele drăceşti” (I Timotei 4, 1).
Iar despre Antihrist, într-o profeţie atribuită Sfântului Mucenic Ipolit, papă al Romei, aflăm următoarele: „Pe lângă aceasta va face şi minuni: pe cei leproşi va curăţi, pe cei bolnavi va tămădui şi draci va scoate, va spune înainte cele viitoare, va spune cele ce s-au făcut întru depărtare, va învia morţi, va lumina orbi şi alte minuni va face, toate acestea cu năluciri drăceşti” (Din „Sfârşitul Omului” p. 122, Sfânta Mânăstire Prodromul, Ed. Schitul Darvari, Bucureşti).
Deopotrivă prooroceşte şi Sfântul Efrem Sirul: „Va veni pângăritul, ca un fur, ca să înșele pe toţi; fiind smerit, liniştit, urând cele nedrepte, despre idoli întorcându-se, blagocestia mai mult cinstind, bun iubitor de săraci, peste măsură frumos, prea cu bună aşezare, lin către toţi, cinstind cu covârşie pe neamul iudeilor. Iară întru toate acestea, va face semne, arătări şi infricoşări cu multă stăpânire şi se va meşteşugi cu vicleşug ca să placă tuturor şi să fie iubit degrabă de mulţi şi daruri nu va lua,  cu mânie nu va grăi, mâhnit nu se va arăta, şi cu chipul bunei rânduieli va amăgi lumea, până ce se va face împărat. Iară după aceasta se va înălţa inima lui, şi va vărsa balaurul amărăciunea sa, punând înainte din Sion, veninul morţii, tulburând lumea, va clăti marginile (pământului), va necăji toate, va pângări suflete; nu ca un cucernic se va arăta, ci cu totul întru toate fără de omenie”.
„Va amăgi lumea cu năluciri vrăjitoreşti: va muta munţii şi ostroavele; își va întinde mâinile lui şi va aduna mulţime de târâtoare şi păsări; aşişderea încă va păşi pe deasupra adâncului şi pe mare ca pe uscat va umbla; însă toate acestea vor fi năluciri. Şi mulţi vor crede întru el, şi-1 vor slăvi ca pe un Dumnezeu tare” (p. 149 din aceeaşi scriere).
Din descoperirea acestor profeţii rezultă că Antihristul va putea face, prin puterea şi lucrarea Satanei, multe semne şi minuni înșelătoare, pe care sfinţii le numesc năluciri. Astfel duhul răului, prin mijlocirea omului fărădelegii, va vindeca cu uşurinţă bolnavi, ba chiar şi pe cei leproşi, va lumina orbi şi va putea vesti lucruri viitoare.
E interesant de menţionat, în legătură cu aceste lucrări ale diavolului, întreprinse fie de-a dreptul, fie prin intermediul unor oameni prinşi în orbita lui, ce spune Toma d'Aquino: „...precum meşterul face un lucru care celorlalţi oameni li se pare minunat, astfel şi diavolul face ceva în chip firesc, care nouă ne poate părea că este minune; căci uşor îi este diavolului să însănătoşeze un bolnav, ori să tămăduiască o rană... folosind puterile ascunse care sunt în corpul omului” (Expositio în Ev. Mt. Antverpiae 1612, Parisis 1876, Catena Aurea quator Ev., Antverpiae 1612).
Acelaşi punct de vedere îl susţin şi mulţi alţi teologi occidentali, precum Caietanus, Jansenius, Arnold şi alţii. Diavolul poate şti mai dinainte despre cele viitoare şi înştiinţându-i pe slujitorii săi, aceştia pot apărea astfel ca nişte profeţi. (Tot astfel şi Suarez în „De virtute religionis”, lib. 2, cap. 8 şi 6 şi urm.; cap. 16 n. 6 urm. Knabenbauer Mt. II. 336).
Lucrările cu aparenţă suprafirească împlinite de demoni, deşi ies din ordinea normală obişnuită, se petrec totuşi în ordinea naturală a universului. J. v. Bonniot, „Wunder und Scheinwunder” Mainz 1889, L. Fonch. „Die Wunder des Herrn”, I, ed. 2 p. 4).
Iată deci cum se pot produce înșelăciuni nebănuite în acest domeniu de manifestări zăpăcind lumea într-o măsură nemaipomenită şi depărtind-o de la calea cea dreaptă.
Sub o formă sau alta, aparent sau neaparent, se pot produce cazuri de posesiuni demonice şi cu unii oameni presupuşi credincioşi şi vădit „bisericoşi”.
In această privinţă, putem spune că se întâlnesc feluriţi ocultişti sau mediumi spiritişti care postesc şi se împărtăşesc regulat.
Intrucât însă ei nu mai stau sub ascultarea Bisericii, ci se abat de la cuvântul învăţăturilor de mântuire, posturile şi rugăciunile şi toate jertfele lor sunt întinate, iar ei se expun să-şi mănânce osânda veşnică prin împărtăşirea cu Sfântele Taine. Căci „jertfa celor răi este o scârbă înaintea
Domnului” (Solomon, Proverbe 21, 27). „Şi dacă cineva îşi întoarce urechea să nu asculte Legea, chiar şi rugăciunea lui este o scârbă” (Proverbe 28, 9).
Urâciunea neascultării este atât de mare înaintea lui Dumnezeu, încât Duhul Sfânt îi mustră cu asprime şi pe preoţii care s-au abătut din calea cea sfântă.
„Căci buzele preotului trebuie să păzească ştiinţa şi din gura lui se aşteaptă învăţătură, pentru că el este un sol al Domnului oştirilor. Dar voi v-aţi abătut din cale, aţi făcut din Lege un prilej de cădere pentru mulţi...” (Maleahi 2, 7).
„Dacă nu veţi asculta, dacă nu vă veţi pune inima ca să daţi slavă numelui Meu, zice Domnul oştirilor, voi arunca în voi blestemul...” (Maleahi 2, 2).
Din păcate, în zilele noastre, nu se dă totdeauna însemnătatea cuvenită unor asemenea probleme, iar adeseori mulţi dintre noi ne arătăm mai îngăduitori cu păcatele oamenilor,  decât  cu oamenii ca penitenţi.
Sunt, prin urmare, unii credincioşi răzvrătiţi, care deşi se socotesc fii ai Bisericii Ortodoxe, își leagă totuşi mintea şi sufletul de anumite credinţe eretice; sunt spiritişti, „spiritualişti”, teosofi, masoni, ocultişti, care se strecoară prin fraudă ca să primească Sfânta Împărtăşanie.
Pe de altă parte, „...acest soi de draci nu iese afară decât cu rugăciune şi cu post” (Matei 17, 21). Iar adevăratul post şi adevărata rugăciune presupune o stare de smerenie, de lepădare de sine şi de sărăcie cu duhul. Cine este smerit este în totul ascultător Bisericii, Sfintelor Canoane şi tuturor rânduielilor. Cine este smerit, nu se socoteşte nici înţelept, nici ales, nici „iniţiat”, nici mântuit. Smeritul primeşte şi ascultă întreg cuvântul dreptei credinţe, fără a se situa în afara sobornicităţii. El nu răstălmăceşte Scripturile şi hotărârile Sfântelor Sinoade ecumenice într-o altă înţelegere  decât  aceea pe care a hotărât-o Biserica. El nu se întovărăşeşte cu ereticii şi cu necredincioşii, iar dacă ar voi să-i câştige la adevăr, după prima şi a doua mustrare, el se îndepărtează de cel ce se împietreşte în neprimirea Adevărului.
In haosul acesta al tuturor abaterilor şi al neascultării de Lege, se pot afla uneori şi preoţi: nu e pădure fără uscături... Şi asemenea căderi pot lua diferite înfăţişări: de la nerespectarea rânduielilor bisericeşti şi a Canoanelor ecumenice, până la cazul unor preoţi caterisiţi pentru erezii, pentru îndeletniciri neîngăduite sau pentru alte grave abateri.
Oricât de excepţionale şi anormale ar apărea aceste întâmplări, faţă de cinstitul şi venerabilul nostru Cler este nevoie să ne folosim şi de aceste dureroase exemple în scopul de a lămuri anumite idei. Dacă aceşti slujitori ai Altarului, în săvârşirea unor acte de care se fac vinovaţi își dau seama, în parte sau în totul, despre acele călcări de la legea lui Dumnezeu, ei își vor da socoteala înaintea Judecătorului de faptele lor, dar, întrucât provin dintr-o stare a păcatului, ei au căzut în orbita unei acţiuni de posesiune.
Deci nu este de mirare dacă puterea demonică care lucrează în împlinirea unor false minuni, poate acţiona şi asupra unor slujitori ai Altarului şi mai cu seamă asupra acelora căzuţi într-o alterare de credinţă şi de duhovnicie.
Bineînţeles însă că întrucât un preot nu este caterisit pentru anumite grave abateri, actele lui sfinţitoare nu sunt viciate de păcatele lui personale, atât timp cât acele Sfânte Taine şi ierurgii sunt împlinite după toată rânduiala Bisericii noastre Ortodoxe.
Pe de altă parte, dacă vicleanul diavol poate să dispună - în parte sau total - de viaţa unor oameni aflaţi în păcate şi în neascultare faţă de Dumnezeu, nu-i este îngăduit ca să facă acelaşi lucru şi cu cei credincioşi care împlinesc cu toată supunerea sfintele şi dumnezeieştile porunci. Pe cei drepţi Domnul îi ocroteşte în chip deosebit şi numai uneori îi lasă într-o luptă mai grea cu Satana, în mijlocul unor ispite mai mari, ca o încercare şi spre o mai mare învrednicire a lor.
Spune Domnul, către Moise: „Dacă veţi asculta aceste porunci, dacă le veţi păzi şi împlini, Domnul Dumnezeul tău va ţine faţă de tine legământul şi îndurarea cu care s-a jurat părinţilor tăi. El te va iubi, te va binecuvânta şi te va înmulţi...”.
„Domnul va depărta de tine orice boală; nu-ţi va trimite niciuna din acele molime rele din Egipt, pe care le cunoşti, ci va lovi cu ele pe toţi cei ce te urăsc” (Deuteronom 7, 12-15).
Cu privire la diferite cazuri de „vindecări minunate” petrecute pe la locurile unor pretinse revelaţii, este interesantă afirmaţia răposatului profesor dr. G. Marinescu, din articolul său apărut în ziarul „Universul” (52.275.6) sub titlul „Miracolul de la Maglavit”.
„În calitatea mea de elev al creatorului neurologiei moderne, J. M. Charcot, mi-a fost dat să văd – spune răposatul om de ştiinţă - asemenea cazuri la Salpetriere şi am putut eu însumi vindeca diferite manifestări de orbire, surditate, paralizii... şi chiar prin izolare am vindecat o epidemie de corea ritmică isterică. Deci orice neurolog şi psihiatru care cunoaşte influenţa autosugestiei şi a tratamentului moral a asistat la asemenea minuni sau le-a făcut el însuşi”.
Mărturia de mai sus are, din punctul nostru de vedere, o singură valoare: se constată putinţa unor pretinse „vindecări imediate” a diferite manifestări de orbire, surditate, paralizii şi chiar a unor boli epidemice pe cale de autosugestie şi hipnotism, deci nu prin tratamente şi intervenţii normale ale medicinei, ci pe căi psihice, vicioase şi neîngăduite de Biserică. Asemenea cazuri de vindecări excepţionale, în care anumiţi psihiatri pot porunci orbului să vadă şi paraliticului să umble, iar poruncile lor sunt împlinite, sunt socotite de medicină drept „minuni ale ştiinţei”, în timp ce prin înfăţişarea lor ar putea apărea ca minuni dumnezeieşti.
Cu toate acestea, despre ce lucrare suprafirească poate fi vorba aici? Ne aflăm de la început în faţa unui simulacru de minuni, căci nu într-o stare de amorţire sau de subjugare a conştiinţei s‑au făcut minunile dumnezeieşti, ci dimpotrivă, într-o stare de mare trezire şi de lumină a sufletului.
Dar marii psihiatri şi neurologi ai centrelor de experienţe psihice, absorbiţi prea mult de exclusivitatea unei ştiinţe profane, din care lipseşte Hristos şi Legea lui Dumnezeu, nu-şi dau seama că puterea autosugestiei, a „paselor magnetice” şi a tuturor metodelor ocultiste prin care se pot obţine vindecări neobişnuite, își găseşte originea în domeniul satanismului.
Prin tratamente hipnotice şi „fluidice”, care nu au nimic de-a face cu temeiul adevăratei credinţe creştine, este de la sine înţeles că nu Duhul Sfânt lucrează asupra acestor bolnavi, ci puteri străine şi potrivnice, care ne expun să cădem pradă Satanei.
Căci nu prin ispitirea lui Dumnezeu se poate provoca producerea minunilor. Iar putinţa eventuală de vindecare pe cale spirituală nu o putem avea  decât  numai prin Biserică, şi numai cu ajutorul lucrării Duhului Sfânt. Drept urmare, nu toate vindecările cu înfăţişări suprafireşti sunt minuni, iar asemenea cazuri sunt dubioase şi trebuie luate sub toată rezerva.
Vindecări neobişnuite, cu aparenţe suprafireşti, se pot produce şi într-un chip mult mai ispititor decât în cazul fenomenelor de ocultism. Este vorba anume de categoria oamenilor credincioşi şi de intervenţia puterii rugăciunii.
Diferiţi bolnavi incurabili dobândesc astfel tămăduirea deplină în cel mai scurt timp, cu ajutorul rugăciunii.
Asemenea vindecări excepţionale par întru totul minuni, ceea ce se şi întâmplă în realitate de multe ori cu atâţia oameni evlavioşi. Dar, din păcate, şi în asemenea cazuri ne putem afla, adeseori, pe un acelaşi teren vicios şi într-un domeniu de acţiune satanică. Căci, după cum este ştiut, nu este destul a avea credinţă pentru a fi mântuit, şi nu e destul a ţine posturi şi a face rugăciuni pentru a întreţine legătura harică cu Dumnezeu. Ispitele Satanei pot veni în orice chip asupra noastră, iar pentru cei credincioşi aceste ispite apar tocmai pe planul credinţei, cu dogme noi înșelătoare şi cu semne, revelaţii şi minuni mincinoase. In felul acesta, multe semne şi fapte neobişnuite ne pot părea minuni, dar în realitate ele nu sunt  decât  nişte înșelăciuni satanice.
Dacă nu ne aflăm sub aripa ocrotitoare a Sfintei şi dreptmăritoarei Biserici Ortodoxe, singura  devărată şi dacă nu trăim o viaţă euharistică şi împlinitoare a voii Domnului, şi dacă nu suntem întrutotul ascultători faţă de cuvântul Bisericii, suntem cetăţi neapărate faţă de vrăjmaşul diavol, care ne poate birui şi prinde în orice cursă a lui.
In lucrarea sa, „L'homme, cet inconnu” (Paris, Plon), dr. Alexis Carrel scrie printre altele: „Concepţia noastră actuală despre influenţa rugăciunii asupra stărilor patologice se întemeiază pe observarea bolnavilor vindecaţi aproape instantaneu de boli de tot felul, ca de exemplu de tuberculoză osoasă şi peritoneală, de abcese reci, de răni supurante, de lupus, de cancer etc. Procesul vindecării variază puţin de la un bolnav la altul. Adesea se simte o mare durere căreia îi urmează deodată sentimentul vindecării complete. În câteva secunde, în câteva minute, cel mult în câteva ceasuri, rănile se cicatrizează, simptomele generale dispar, pofta de mâncare revine. Singura condiţie indispensabilă a acestui fenomen este rugăciunea, dar nu e nevoie ca bolnavul însuşi să se roage sau să aibă credinţă religioasă, ci este de ajuns să se roage altcineva în jurul lui”.
Rugăciunile de care pomeneşte dr. Carrel se referă însă la o credinţă foarte liberă, care poate atinge toată gama ereziilor, şi care nu are nimic de-a face cu temeiul duhovnicesc al Bisericii noastre Ortodoxe. Căci dacă necredincios este oricine are părtăşie cu diavolul prin fapte urâte, de asemenea, „necredincios este acela care nu crede potrivit predaniei Bisericii Soborniceşti”... („Dogmatica” Sfântului Ioan Damaschin, p. 253, Editura Librăria Teologică Bucureşti).
Dar dr. Alexis Carrel, a cărui lucrare a avut un mare răsunet în lume, își lămureşte într-un alt capitol, cu şi mai multă precizie, gândurile sale despre credinţă.
„Căutarea lui Dumnezeu - spune dânsul - este o întreprindere personală. Datorită unei activităţi a propriei conştiinţe, omul tinde către o realitate nevăzută care se află în lumea materială şi se extinde dincolo de ea. El se îndreaptă către cea mai îndrăzneaţă aventură pe care poate să şi-o îngăduie. Putem să-1 considerăm ca pe un erou sau ca pe un nebun. Dar nu trebuie să ne întrebăm dacă experienţa mistică este adevărată sau falsă, dacă este o autosugestie, o halucinaţie, sau dacă reprezintă o evadare a sufletului în afara dimensiunilor lumii noastre şi o legătură cu o lume superioară. Să ne mărginim să avem o concepţie operatorie. Ea este eficace prin ea însăşi. Ea dă ce i se cere de către cel ce o practică. Ea îi dă renunţarea, pacea, bogăţia lăuntrică, puterea, dragostea, pe Dumnezeu. Ea este tot atât de reală ca şi inspiraţia estetică. Pentru mistic, ca şi pentru artist, frumuseţea pe care o contemplă este singurul adevăr” (Op. cit., p. 160).
Iată deci în ce perspectivă de „spiritualitate” ne aflăm...
Se pot spune cam aceleaşi lucruri şi despre adepţii rătăcirii curentului denumit „Christian Science” din Statele Unite, a cărui întemeietoare este protestanta Mary Backer Eddy şi care obţin în mod obişnuit vindecări nemaipomenite de tuberculoză, cancer sau alte boli organice, prin stăruinţa în rugăciuni. În realitate scientiştii sunt nişte eretici, foarte grav abătuţi de la calea Adevărului. Ca adepţi ai unor învăţături neîngăduite de adevărata Biserică, nu cu puterea Duhului Sfînt se săvîrşesc asemenea „minuni”, ci cu puterea mascată a Satanei. Şi totuşi, asemenea pretinse „minuni” se produc în văzul lumii, iar vindecările acelor bolnavi sunt certificate de medici şi sunt înregistrate de analizele laboratoarelor şi de plăcile radiografice (exemple şi documente de acest fel se pot afla în mare număr în colecţiile revistei „Christian Science” sau prin publicaţiile periodice psihiste, „spiritualiste” sau teosofice).
Aşadar, dacă asemenea cazuri se pot întâmpla, ele nu se înscriu însă nicidecum în cuprinsul unor lucrări harice şi nu pot constitui un drum aparte de mântuire, separat de acela al Bisericii adevărate.
Iar dacă rugăciunea este de cel mai mare folos pentru viaţa fiecărui creştin şi pentru mântuirea lui şi a lumii, totuşi nu orice rugăciune poate avea o însemnătate duhovnicească numai pentru faptul că este o „rugăciune”.
Căci, „dacă cineva își întoarce urechea ca să nu asculte Legea, chiar şi rugăciunea lui este o scîrbă” (Pilde 28, 9). „Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (Ioan 4, 24).
Iar Psalmul 67, v. 7, spune: „El scoate pe cei din cătuşe la fericire, iar pe cei neascultători îi lasă în pustiul arzător”.
Din clipa în care ieşim din făgaşul cuvântului lui Dumnezeu şi mergem pe căi dubioase, care nu mai sunt acelea ale dreptei credinţe, inseamnă că nu mai ascultăm de Lege. Aşa se întâmplă cu toţi ereticii şi cu toţi cei robiţi păcatelor, care rămân şi se complac în fărădelege.
Bineînţeles că în cazurile de boală care s-ar ivi între noi, bine este a ne ruga şi a posti pentru tămăduirea noastră sau a aproapelui, dar totodată bine este ca cel bolnav, după îndemnul Sfântei Scripturi „să cheme preoţii Bisericii să se roage pentru el, ungându-1 cu untdelemn în numele Domnului” (Iacov 5, 13-15).
Căci Biserica noastră Ortodoxă, în instituirea celor şapte Sfânte Taine, prevede pentru cauze de boală ajutorul Sfântului Maslu, precum şi pomenirile de la sfântele slujbe.
Din cele mai sus expuse se poate trage încheierea că simpla constatare a unor vindecări neobişnuite, produse în anumite împrejurări ciudate, nu este o dovadă definitivă că s-a petrecut o adevărată minune.
Dealtfel, diavolul, pentru a înșela lumea şi a o îndepărta de la adevărata cale a mântuirii, poate face şi alte semne excepţionale. Puterea Necuratului - prin îngăduinţa lui Dumnezeu şi în scopul de a se încerca credinţa creştinilor - săvârşeşte înșelăciuni mari şi în legătură cu Sfânta Aghiasmă, înfăţişându-ne în anumite cazuri „ape nestricătoare” şi „tămăduitoare de boli” ca şi cum ar fi fost „sfinţite” pe alte căi  decât  acelea ale ierurgiilor împlinite prin preoţi.
Dar semnele, ca şi vindecările suprafireşti, se pot produce numai în numele lui Iisus Hristos şi într-un anumit cuprins de condiţii duhovniceşti, precum şi sub o verificată chezăşie harică a Bisericii.
Aşadar, nu este de ajuns de a se pomeni numele Domnului în săvârşirea unor pretinse minuni sau lucrări dumnezeieşti, pentru a avea încredinţarea de autentică sfinţenie a acelor acte.
In „Faptele Apostolilor” (19, 13-20) ni se confirmă lucrul acesta prin următoarele: „Nişte exorcişti iudei, care umblau din loc în loc, au încercat să cheme numele Domnului Iisus peste cei ce aveau duhuri rele, zicând: ≪Vă jur pe Iisus, pe care-L propovăduieşte Pavel, să ieşiţi afară !≫ Cei ce făceau lucrul acesta erau şapte feciori ai lui Sceva, un preot iudeu din cei mai de seamă. Duhul cel rău le-a răspuns: ≪Pe Iisus Il cunosc, şi pe Pavel îl ştiu; dar voi cine sunteţi ?≫ Şi omul în care era duhul cel rău a sărit asupra lor, i-a biruit pe amândoi şi i-a schingiuit în aşa fel că au fugit goi şi răniţi din casa aceea”.
Totodată, e bine să se ţină seamă şi de faptul că, având diavolul putinţa să se înfăţişeze oamenilor în chipuri de sfinţi, de îngeri sau de arhangheli de lumină, el pomeneşte uneori de numele Domnului Iisus Hristos pentru a câştiga mai uşor în cursele lui de rătăcire a încrederii unor credincioşi creştini puţin încercaţi. Dar în asemenea cazuri interesează în primul rând să se ştie care este temeiul duhovnicesc al acelor lucrări, pentru ca să se poată cunoaşte esenţa lor.
Tămăduirile, ca rezultat al unor minuni, urmăresc scopuri spirituale, situate pe planul mântuirii, iar nu numai un rost mărginit, pământesc şi privind exclusiv starea trupească.
Numeroase cazuri de vindecări cu caracter „suprafiresc” s-au putut înregistra în ultimii ani, prin diferite locuri, devenite foarte cunoscute prin pretinsele lor descoperiri dumnezeieşti.
Şi pe acestea s-a pus tot temeiul de credinţă şi s-a fixat centrul de greutate al „revelaţiilor” acelor locuri.
Din păcate însă, aceste vindecări, certificate chiar de medici, nu prezintă elementele hotărâtoare pentru a confirma autenticitatea acelor cazuri ca minuni, ci mai degrabă stârnesc suspiciunea prin condiţiile în care s-au produs. Pentru lămurirea şi dovedirea acestei afirmaţii este destul a observa că nu în numele lui Iisus Hristos s-au făcut toate acele vindecări, ci într-un chip cu totul străin de Biserică. În mod general, aceste vindecări s-au produs prin simpla „punere a mâinilor” pe capul bolnavilor, fără nici o pomenire de Hristos, amintind fără voie de „pasele magnetice” şi „fluid" ale ocultiştilor; ba chiar s-au produs vindecări şi prin folosirea picăturilor scurse din anumite crengi uscate ale unor plute sau sălcii.
In schimb, toţi sfinţii făcători de minuni, când au săvârşit vreo tămăduire, în numele lui Hristos au implinit-o. Sfântul Apostol Petru îl vindecă pe ologul din faţa Templului cu cuvintele: „In numele lui Iisus Hristos din Nazaret, scoală-te şi umblă !” (Faptele Apostolilor 3, 6).
Asemenea se întâmplă şi cu ologul din Enea, când Petru rosteşte cuvântele: „Iisus Hristos te vindecă. Scoală-te şi fă-ţi patul!” (Faptele Apostolilor 9, 34).
Sfântul Apostol Pavel scoate un duh de ghicitorie din roaba din Filipi, zicând duhului: „In numele lui Iisus Hristos, îţi poruncesc să ieşi din ea !” (Faptele Apostolilor 16, 18).
Pe de altă parte, toate vindecările întâmplate pe la diferite locuri cu arătări, au avut un caracter mărginit şi strict pământesc. Tămăduirile de bolnavi pe care la făcea Mântuitorul nu au urmărit un scop material, cu gândul unei exclusive vindecări trupeşti, ci au ţintit către un scop mult mai adânc.
Din fiecare vindecare făcută, Mîntuitorul a voit să scoată o parabolă, o învăţătură de mântuire. Deci accentul nu cădea niciodată pe cele materiale, ci pe cele duhovniceşti şi nici pe cele temporale, ci pe cele veşnice.
De altfel, vătămarea noastră trupească, în afară de unele foarte rare cazuri de semne dumnezeieşti, cum e de pildă cazul lui Iov, își are ca obârşie păcatul, după cuvântul care spune: „Pentru păcatele noastre se îmbolnăveşte trupul şi slăbeşte sufletul” (Paraclisul Maicii Domnului).
Sau: „Din pricina mâniei tale, nu este sănătate în trupul meu; nu e pace în oasele mele din pricina păcatelor mele” (Psalmul 37).
Prin urmare, ne izbăvim de rău, chiar şi de răul material, curăţindu-ne întâi de păcate. Şi patru sunt Sfântele Taine care ne pot curăţi de păcate: Botezul, Spovedania, Impărtăşania şi Maslul.
Aşadar, nu putem dobândi în mod obişnuit sănătate sau vindecare de boală, prin nici o „minune”,  atât timp cât nu suntem împăcaţi cu Dumnezeu; iar împăcarea cu Dumnezeu nu o putem face  decât  la preot, singurul care are puterea sfinţitoare de a  săvârşi şi administra dumnezeieştile Taine. Curăţindu-ne de păcate, putem nădăjdui şi în vindecarea noastră trupească. Căci se cuvine „să căutăm mai intii împărăția Cerurilor, iar toate celelalte ni se vor da nouă” (Luca 7, 31). Biserica cunoaşte, desigur, şi căi neobişnuite de lucrare a harului lui Dumnezeu, spre tămăduirea şi spre ajutorarea oamenilor,  dar bineînţeles că tot în măsura în care ei se împacă cu Dumnezeu. În această categorie intră moaştele sfinţilor, icoanele făcătoare de minuni, veritabilele locuri de pelerinaje şi altele. Dar toate aceste centre de lucrare harică se găsesc în orbita duhovnicească a Bisericii, care le deţine, garantându-le natura dumnezeiască.
Când Mântuitorul a tămăduit pe bolnavul de la scăldătoarea Betesda i-a spus: „Iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuieşti ca să nu ţi se întîmple ceva mai rău" (Ioan 5, 14). Dar în acest caz bolnavul se pocăise şi căpătase îndurarea Domnului, și totuși a fost prevenit să nu mai păcătuiască. În schimb, care este starea duhovnicească a atâtor bolnavi care, tămăduindu-se pe căi profane sau aparent „miraculoase” de suferinţele lor, nu-L caută totuşi pe Domnul şi nu se pocăiesc de păcatele lor? Oare nu se vor primejdui aceştia prin alte necazuri şi nenorociri mai mari, între care cea mai mare este osânda veşnică şi izgonirea de la faţa lui Dumnezeu?
Din toate vindecările şi minunile Domnului precumpăneşte preocuparea de a scoate în lumină sensul mântuirii. Pentru adeverirea acestei susţineri, este doveditor cazul slăbănogului din Evanghelie, care voind să audă cuvântul lui Dumnezeu, a fost coborât în mijlocul adunării, prin acoperişul casei de către însoţitorii lui. Iar când le-a văzut credinţa, Iisus a zis: „Omule, păcatele îţi sînt iertate”.
Aşadar, Mîntuitorul nu s-a gîndit să-i dea sănătatea trupească, ci mîntuirea sufletului.
Cât despre vindecarea trupească a slăbănogului petrecută de abia după aceea, această tămăduire nu a fost un scop, ci numai un mijloc. A fost prilejul prin care Hristos a făcut dovada tuturor celor de faţă, care cârteau, că nu este mai greu de a spune: „Păcatele îţi sunt iertate”  decât  a zice: „Scoală-te şi umblă” (Luca 5, 17-26). 
Iată deci că elementul spiritual şi nu cel material a precumpănit în această lucrare dumnezeiască ca de altfel în toate pildele pe care ni le-a dat Mântuitorul.
De asemenea, toate minunile săvârşite prin Sfinţi au urmărit acelaşi ţel.
Cât despre împrejurarea că şi prin ţările Apusului sunt anumite locuri de pelerinaj unde lumea se duce cu nădejdea tămăduirilor de boli, nu este cazul aici de a ne ocupa şi de a preciza în ce măsură acele minuni sunt într-adevăr semne de la Dumnezeu sau dacă nu sunt, în realitate, înșelăciuni satanice. Să ne ocupăm întâi de noi.
De altfel, anumite locuri de pelerinaj din Apus, devenite vestite pentru darul vindecărilor, sunt legate şi de unele învățături noi, eretice, apărute în catolicism şi întărite tocmai pe asemenea căi „suprafireşti”. Aşa s-a întărit dogma neprihănitei zămisliri a Sfântei Fecioare Maria cu totul respinsă de Biserica dreptmăritoare Ortodoxă pentru multe şi binecuvântate motive, dogmă rătăcită care a fost combătută dintru început chiar şi de unii dintre cei mai mari teologi apuseni cum au fost scolasticii Toma d'Aquino şi Bernard precum şi fericitul Augustin.