Apa e ca lumina - o poveste a lui Marquez

De Crăciun, copiii cerură din nou o bărcuţă cu vâsle.

— De acord, zise tăticul, o să v-o cumpărăm când ne întoarcem la Cartagena.

Totó, de nouă ani, şi Joel, de opt, erau mai hotărâţi decât credeau părinţii lor.

— Nu, spuseră în cor. Avem nevoie de ea acum şi aici.

— Să fie clar, zise mama, aici nu-i altă apă de navigat decât cea de la duş.

    Şi ea şi soţul ei aveau dreptate. În casa lor din Cartagena de Indias era o curte ce da spre golf şi un refugiu pentru două iahturi mari. În schimb, aici, la Madrid, locuiau înghesuiţi la etajul cinci de pe Paseo de la Castellana, la numărul 47. Dar, până la urmă, nici el, nici ea n-avură încotro, fiindcă le făgăduiseră o bărcuţă cu vâsle, cu sextant şi busolă, cu tot, dacă aveau să câştige premiul întâi cu coroniţă la sfârşitul clasei a treia primare, şi ei îl câştigaseră. Aşa încât tăticul cumpără totul fără să-i spună nimic soţiei lui, care se lăsa mai greu când era vorba de plătit ceva. Era o mândreţe de bărcuţă de aluminiu, cu o dungă aurită în dreptul liniei de plutire.

— Barca e în garaj, înştiinţă tăticul în timpul prânzului. Însă treaba e că nu-i chip s-o urcăm nici cu liftul, nici pe scară, iar în garaj nu mai e loc.

Totuşi, sâmbăta următoare, după-amiază copiii îşi invitară acasă colegii ca să urce barca pe scări şi izbutiră astfel s-o aducă până în camera de serviciu.

— Felicitări, le spuse tăticul. Şi acum ce-o să mai faceţi?

— Nimic, răspunseră copiii. Tot ce voiam era să aducem barca în cameră şi am făcut-o.

În seara de miercuri, ca în fiecare miercuri, părinţii se duseră la cinema. Băieţii, rămaşi singuri şi stăpâni pe casă, închiseră uşile şi ferestrele şi sparseră becul aprins de la o lampă din salon. Un şuvoi de lumină aurie şi proaspătă ca apa începu să curgă din becul spart, şi-l lăsară să se reverse până când nivelul ajunse de patru palme. Atunci întrerupseră curentul, scoaseră bărcuţa şi navigară după pofta inimii printre insulele din casă.

Aventura aceasta nemaipomenită a fost rezultatul unei nechibzuinţe de-ale mele, de pe vremea când participam la un seminar despre poezia obiectelor de uz casnic. Totó mă întrebă cum se face că lumina se aprinde printr-o simplă apăsare de buton, iar eu n-am avut prudenţa să mă gândesc cu luare aminte.

— Lumina este ca apa, i-am răspuns. Dai drumul la robinet şi curge.

Aşa încât continuară să navigheze în fiecare miercuri seara, deprinzându-se să mânuiască sextantul şi busola, până când părinţii se întorceau de la cinema şi-i găseau adormiţi ca nişte îngeraşi pe uscat. După câteva luni, dornici să meargă mai departe, cerură un echipament de pescuit submarin. Cu tot ce-i trebuia: măşti, aripioare, butelii de oxigen şi puşti cu aer comprimat.

— Nu se cade să ţineţi în camera de serviciu o bărcuţă cu vâsle care nu vă e de niciun folos, spuse tatăl. Dar e şi mai rău să vreţi şi un echipament de scafandru.

— Şi dacă luăm gardenia de aur pe primul semestru? zise Joel.

— Nu, răspunse speriată mama. Nici atunci.

Tatăl i-a reproşat intransigenţa.

— Copiii ăştia nu câştigă nimic de dragul învăţăturii, spuse ea, dar dintr-un capriciu sunt în stare să câştige chiar şi scaunul învăţătorului.

Până la urmă părinţii n-au spus nici da, nici nu. Însă Totó şi Joel, care fuseseră codaşii clasei doi ani la rând, câştigaseră în iunie două gardenii de aur şi felicitările în public ale directorului. Chiar în după-amiaza aceea, fără ca ei să le mai fi cerut, găsiră în dormitorul lor două echipamente de scafandru în ambalajul original. Prin urmare, miercurea următoare, pe când părinţii vedeau Ultimul tangou la Paris, umplură apartamentul cam la nivelul a două braţe şi înotară ca nişte rechini blânzi pe sub mobile şi paturi, recuperând din adâncurile luminii lucruri care se pierduseră de ani de zile în întuneric.

La serbarea cu premii de sfârşit de an, amândoi fraţii au fost lăudaţi şi daţi ca exemplu în şcoală, şi li s-au dat diplome de merit. De data asta n-au avut nevoie să mai ceară nimic, fiindcă părinţii i-au întrebat ce-şi doreau. Ei se arătaseră atât de cuminţi, încât tot ce au cerut a fost o petrecere acasă, pentru colegii de clasă.

Tatăl, între patru ochi cu nevastă-sa, radia de bucurie.

— E o dovadă de maturitate, zise.

— Să dea Domnul, spuse mama.

Miercurea următoare, în vreme ce părinţii erau la Bătălia pentru Alger, lumea care trecea pe Castellana văzu o cascadă de lumină ce se revărsa de pe o clădire veche, ascunsă printre copaci. Ieşea prin balcoane şi curgea năvalnic pe toată faţada, scurgându-se pe marele bulevard într-un torent de aur ce lumina oraşul până spre munţii Guadarrama.

Chemaţi de urgenţă, pompierii forţară uşa de la etajul cinci şi se pomeniră cu casa plină de lumină până-n tavan. Canapeaua şi fotoliile tapiţate cu blană de leopard pluteau prin salon la niveluri diferite, printre sticlele de la bar şi pianul cu coadă, acoperit cu şalul de Manila ce fâlfâia pe la jumătatea nivelului precum o cuvertură de aur. Obiecte casnice, în plenitudinea lor poetică, zburau cu aripi proprii pe cerul bucătăriei. Instrumentele fanfarei, pe care băieţii le foloseau când aveau chef să danseze, pluteau în derivă printre peştii coloraţi din acvariul mamei, acum în libertate, singurii care zburdau vii şi fericiţi în uriaşa baltă iluminată. În baie pluteau periuţele de dinţi ale întregii familii, prezervativele lui tăticu’, flacoanele cu cremă şi dantura de rezervă ale mamei, iar televizorul din dormitorul mare plutea într-o rână, încă aprins, cu ultimul episod din filmul de la miezul nopţii interzis copiilor. În capătul coridorului, navigând de zor, Totó stătea la pupa, cu mâinile încleştate pe vâsle şi cu masca pe faţă, în căutarea farului din port, până când i s-a terminat oxigenul din butelii, iar Joel plutea la prova, încă cercetând cu sextantul la ce înălţime era steaua polară, şi prin toată casa pluteau cei treizeci şi şapte de colegi de clasă, eternizaţi în clipa în care unii făceau pipi în glastrele cu muşcate, alţii cântau imnul şcolii cu cuvintele schimbate cu nişte versuri batjocoritoare la adresa directorului, iar alţii beau pe ascuns un păhărel de coniac din sticla lui tăticu’. Fiindcă aprinseseră atâtea lumini dintr-odată, încât casa s-a revărsat şi toată clasa a patra primară de la şcoala „San Julián el Hospitalario” se înecase la etajul cinci de la numărul 47 de pe Paseo de la Castellana. În Spania, la Madrid, un oraş îndepărtat, cu veri toride şi vânturi îngheţate, fără mare ori râu, şi ai cărui locuitori trăind pe uscat nu fuseseră niciodată maeştri în arta de a naviga pe lumină.