Talismanul lui Iță

Talismanul lui Iță

În fiecare vară, cei care merg în concediu pe litoralul Mării Negre venind dinspre Brașov, trec prin Ciorani, comună prahoveană pe care te plictisești străbătând-o cu mașina din cauza prea multor curbe și a lungimii de aproape 19 kilometri a șoselei. Până prin 2005, peste tot de‑a lungul drumului întâlneai oameni care târau după ei cărucioare cu butelii de aragaz, cartofi sau lemne de foc, copii care băteau mingea pe carosabil, bețivi care purtau, clătinându-se, discuții în marginea străzii, riscând în orice moment să cadă în fața vreunei mașini. În sus și-n jos treceau localnici călare pe biciclete Carpați deșelate și ruginite, ca să nu mai vorbim de grupurile de vaci care, la anumite ore, mergeau spre sau se întorceau de la pășunat, ori de căruțele încărcate cu fân, pe lângă care alergau doi-trei câini cu limbile scoase, așa că unui șofer prudent îi lua mai bine de jumătate de oră să traverseze comuna. Astăzi lucrurile s-au schimbat din acest punct de vedere, datorită în special construirii de trotuare mai largi, dar și faptului că oamenii au devenit mai conștienți că trăiesc în secolul XXI.

Cu nici 100 de metri înainte de intersecția dintre drumul național 1 și drumul județean 14B, se află Centrul Cultural Dromihete, construit de primărie din fonduri europene. Acolo se țin întruniri, se dau spectacole, se organizează festivități de diverse genuri și toate aduc bani la bugetul local. Centrul a fost inaugurat în martie 2011, în prezența deputatului de Prahova Adrian Năstase, cel care la numai un an de la eveniment a fost condamnat la închisoare pentru fapte de corupție. Pe firma pusă de primărie, în afară de numele primarului, Voicu Marin, prezentat ca inițiator și realizator al proiectului, pe clădire se pot vedea stemele județului Prahova și a Cioranilor, pe ultima putând fi admirat un cioroi care strânge în gheare creanga pe care stă așezat, ținând în cioc un spic de grâu.

Foarte puțini sunt astăzi, la Ciorani, cei care știu că alegerea numelui „Dromihete” pentru Centrul Cultural are legătură cu persoana unui anume Ionel Dumitru, poreclit Iță, născut în 1955, în cel mai vechi cartier al Cioranilor – Țigănie și plecat din sat în 1972, când încă nu împlinise 20 de ani. Visul lui era să ajungă cântăreț de operă. Avea o voce plăcută, dar necultivată. Interpreta, la beție în special, cântece italienești pe care le învăța ascultându-le pe discuri de vinil, la un picup cam ponosit. Îi plăcea să imite pozițiile interpreților fotografiați și puși pe coperțile discurilor și mulți recunoșteau că, văzându-l cu mâinile ridicate spre cer și ascultându-l cum prelungește peste măsură câte o notă, aveau senzația că se află în fața unui mare artist. Cântecul lui preferat era „Volare” al lui Domenico Modugno și de fiecare dată își încheia recitalul cu el.
În 1973, Iță a devenit pedagog la Sinaia. Avea o cameră numai a lui în internatul pentru elevi al Liceului Industrial și se ocupa cu asigurarea liniștii peste zi dar, mai ales, în timpul nopții. Nu după multă vreme își făcuse renumele de „băiat de treabă”, pentru că era extrem de îngăduitor cu internii, pe care-i lăsa să plece seara la discoteci, ori să introducă în internat fete din oraș. În schimb, elevii aveau grijă ca atunci când le veneau în vizită părinții, să aducă și pentru domnul pedagog vin, țuică, brânză, carne și ce mai avea omul nevoie ca să se poată bucura de viață.
Iță nu ducea lipsă de nimic. Se gândea adesea la copilăria pe care și-o petrecuse în lipsuri și simțea cum îl cuprinde fericirea pentru că izbutise să iasă din Țigănia Cioranilor și să devină domn la Sinaia. Pentru că datorită trocului pe care-l făcea cu elevii economisea cea mai mare parte a salariului, mergea din când în când acasă, unde viețuia mama lui, Elena, singură și bolnavă de picioare și îi lăsa bani destui ca să nu se poată plânge că o duce greu. Și, înainte de a pleca la gară ca să prindă trenul de Sinaia, se oprea la cârciuma de lângă actualul centru cultural, centru care pe atunci nu exista nici măcar în stadiul de proiect, și dădea de băut celor pe care-i găsea înăuntru. Uneori, cârciumarul, un anume Costea, supranumit Moșicu, dădea și el, cuprins de melancolie, un rând și-l punea pe Iță să cânte, iar domnul pedagog, bucuros că oamenilor le place vocea lui, interpreta una sau două piese de-ale lui Massimo Ranieri sau Fausto Leali, după care pleca la tren, lăsându-i pe Moșicu și pe mușterii melancolizați și dornici să plângă unul pe umărul celuilalt.
Dar pe lângă pasiunea lui pentru muzica italiană, Iță avea și patima cititului cărților de istorie. Cine stătea cu el de vorbă ajungea invariabil la Napoleon, personaj pe care domnul pedagog îl idolatriza. Această preocupare îi fusese cultivată în școală de către profesorul Dumitru Brusalinschi, cel care după Revoluție avea să câștige un mandat de primar al Cioranilor. Atât de mult și de frumos le vorbise acest dascăl elevilor despre trecutul nostru glorios, despre dacii mândri și neînfricați și despre faptul că unii dintre ei trăiseră chiar acolo, pe pământurile Cioranilor, încât Iță începuse să meargă tot mai adesea prin împrejurimile satului pentru a căuta vestigii arheologice. Știa de la un bătrân la care se mai ducea să asculte povești, că Ștefan Păun zis al Catrinei din Țigănie găsise în curte niște monede foarte vechi de aramă; în zona cunoscută sub numele Chirnogi, destul de aproape de biserică, Manea Răduță dezgropase un vas de ceramică plin cu monede de bronz. Iar în malul Cricovului, Neculai Pârvu Aron și, după el, Pantazi al Mărioarei, găsiseră adevărate comori: bani de argint, inele și cercei de aur, diamante. Imaginația lui Iță era stârnită la maximum de poveștile bătrânului dar și de istoriile auzite de la profesorul Brusalinschi. Așa că în momentul în care a găsit o mică placă ceramică, un fel de medalion pe care se putea desluși destul de limpede chipul încruntat al unui războinic, a fost într-al nouălea cer. I-a arătat obiectul profesorului Brusalinschi, care i-a spus că e vorba despre un talisman pe care îl purtau războinicii geto-daci pe la anul 300 înainte de Cristos, unul foarte bine păstrat, pe care ar trebui ca Iță să-l predea școlii, care să-l ducă la Muzeul de Istorie pentru a fi analizat de specialiști. Iță a promis că așa va face, dar că vrea să‑l mai țină el câteva zile, ca să vadă dacă purtatul lui are vreun efect special. S-a dus acasă și l-a ascuns foarte bine, apoi i-a spus profesorului că l-a pierdut pe undeva. Domnul Brusalinschi nu l-a crezut și l-a dăscălit cum a știut mai bine, explicându-i că dacă vreodată va fi prins cu talismanul asupra lui ar putea să aibă necazuri foarte mari, pentru că există legi care ne obligă să predăm imediat autorităților tot ce ar putea face parte din patrimoniul cultural național. I-a mai povestit despre Traian Simion, copilul din Coțofenești care tot așa, găsise din întâmplare un coif din aur de aproape 800 de grame, aflat acum în sala de tezaur a Muzeului Național de Istorie. Părinții lui Traian încercaseră și ei să păstreze obiectul, dar cineva înștiințase autoritățile și oamenii legii, în urma unei percheziții, îl recuperaseră, iar familia Simion avusese multe de pătimit, ajungând prin tribunale și fiind la un pas de a primi o condamnare la închisoare.
Iță nu a fost impresionat de povestea coifului. Acela era un obiect din aur, costa probabil extrem de mult, pe când talismanul lui nu era decât o bucată de ceramică, un ciob nenorocit care nu putea să coste vreun ban. Așa că a continuat să își susțină povestea: mergea cu talismanul în buzunar și, pe undeva prin zona „La buturugi”, sau poate pe la „Puțul lui Stanciu” ori pe lângă „Șanțul lăcustelor”, îl scăpase din buzunar, care avea fundul destrămat și se rupsese chiar din cauza talismanului.
Profesorul Brusalinschi, om cu scaun la cap, s-a prefăcut că îl crede. Nu a anunțat autoritățile, gândindu-se că la un moment dat copilul își va da seama singur de importanța istorică a talismanului și îl va preda școlii. Numai că lucrurile au evoluat altfel. Iță, care la acea dată avea 12 ani, a păstrat talismanul, iar Brusalinschi a uitat de el sau nu l-a mai interesat.
În 1973, ajuns la Sinaia, domnul pedagog a aranjat cu maistrul Toma, zis „nea Tomiță”, de la atelierele Școlii Industriale, și talismanul a fost găurit cu un burghiu foarte fin, astfel încât, după petrecerea unui lănțișor de argint prin orificiu, el să poată fi purtat la gât. Începând din acel moment, Iță nu s-a mai despărțit de talisman. Moda acelor ani îi permitea să umble cu cămăși descheiate la primii doi nasturi și cu gulerul răsfrânt peste sacou, așa că oricine se întâlnea cu el avea prilejul să admire talismanul geto-dacic împodobindu-i pieptul păros. Doar când mergea la Ciorani ca să-și viziteze mama, domnul pedagog se încheia la cămașă, de teama profesorului Brusalinschi.

În 1977, Iță a cunoscut-o pe femeia visurilor lui, o domnișoară pe nume Iolanda, care lucra la Mefin Sinaia – fostele uzine I.C. Frimu. Stilul de a se îmbrăca al Iolandei o făcea inconfundabilă. Purta pălării cu boruri mari, eșarfe colorate fistichiu și pantaloni evazați ca ai lui Janis Joplin. Nu-i tresărea niciun mușchi pe față dacă i te adresai și te privea într-un fel care‑ți dădea a înțelege că poate ar fi fost mai bine să taci. Mergea plină de grație la brațul lui Iță și multă lume întorcea capul în urma lor, pentru a admira și din spate acest cuplu neobișnuit. Iță o alinta cu supranumele „Ducesa”, care, trebuie să recunoaștem, i se potrivea mănușă. Cei doi s-au căsătorit în 1981, făcând o nuntă de vis la Cabana Schiorilor. Au strâns o sumă frumoasă din darurile primite, pe care au pus-o la CEC și de care au decis să nu se atingă până când va fi ca Dumnezeu să se îndure și să le dăruiască un copil.
Marea calitate a Ducesei era că închidea ochii la chefurile – uneori monstruoase – pe care le trăgea Iță cu diverse prilejuri, în general în camera lui de la internat, pe care o păstrase chiar dacă de-acum locuia undeva pe Malu Spitalului, în apartamentul Ducesei. De cele mai multe ori partenerul lui de băutură era un profesor de chimie din Bușteni, Ciubotea, pe care elevii îl porecleau „Ciubărul”. Când se apucau de băut, Iță și Ciubărul beau și câte trei zile la rând, după care intrau pentru alte câteva zile în ceea ce ei numeau „refacere”, asta însemnând că se mulțumeau cu o bere-două dimineața și încă vreo 7-8 de-a lungul zilei. În acele zile, Iță nu mai dădea pe-acasă, iar Ducesa nu părea că ar fi chiar atât de deranjată de lipsa lui. Anii au trecut, chefurile au continuat, așa încât la un moment dat Iță a devenit dependent de alcool. Nu mai era tânărul chipeș pe care îl știa lumea, ci un om cu fața buhăită de băutură, care nu mai simțea aproape nicio altă dorință decât aceea de a bea. Și pentru că avea nevoie de cantități tot mai mari de alcool, a început prin a-și vinde discurile de vinil cu Domenico Modugno, Lucio Dalla și ceilalți interpreți italieni, apoi cărțile – inclusiv cele despre Napoleon, după care a renunțat la picup și, în sfârșit, la lănțișorul de argint cu care își atârna de gât talismanul geto-dacic. Acela a fost momentul în care Ducesa a decis să ceară divorțul.
La data de 12 iunie 1985, prin sentința Tribunalului Câmpina, soții Dumitru au fost declarați divorțați, Ducesa reluându-și numele de fată. În urma partajului, banii de la CEC au fost împărțiți între cei doi. După trei luni, Iță și Ciubărul băuseră deja aproape un sfert din sumă, ajutați de fauna care popula în acea vreme cârciumile sinăiene. Apoi domnul pedagog a plecat la Ciorani, unde a dat de băut la toată lumea până în septembrie, când a trebuit să se întoacă la Sinaia pentru că începeau școlile.
În ziua de 17 septembrie 1988, Iță a intrat în cârciuma supranumită „La Nea Brânzea”, unde s-a întâlnit cu un vechi amic pe nume Cornel Toma. Avea la el, în buzunarul de la piept, 500 de lei, adică ultimii bani din suma primită la partaj. Cei doi au băut până la ora închiderii, care pe vremea aceea era 22. Au plecat clătinându-se și, pentru că nu mai era nicio cârciumă deschisă, au luat-o pe jos spre Internatul școlii, unde Iță mai avea un bidon cu vreo cinci-șase litri de vin. Pe drum, le-a ieșit în cale un grup de indivizi bine afumați și ei. Pentru că n-au avut loc unii de ceilalți pe trotuar, s-a iscat o încăierare, în urma căreia și Iță și Cornel Toma au rămas o vreme întinși într-un rond de flori. Când au reușit să se ridice, Iță a constatat că nu mai avea niciun ban în buzunarul de la piept, cu toate că la Nea Brânzea știa sigur că nu cheltuise decât 120 de lei. Dar nu mai era nimic de făcut. Cei doi au mers mai departe, au ajuns la Iță și au băut vinul din bidon, apoi Cornel Toma s-a dus acasă la el, pentru că locuia la numai două sute de metri de internat.
Începând de a doua zi, Iță a început să se împrumute de bani ca să aibă cu ce bea. După câteva luni, nimeni din Sinaia nu-i mai dădea niciun leu, știind că nu-l mai primește înapoi. În disperare de cauză, domnul pedagog a decis să vândă talismanul, care, contrar opiniei sale mai vechi că n-ar fi putut valora mare lucru, se transformase în imaginația lui într-o piesă de mare valoare, pentru care putea să primească o grămadă de bani. Cineva i-a sugerat să ia legătura cu un profesor de istorie de la Școala George Enescu din centru, Mezarescu, pasionat și el de comorile ascunse și care țesuse legenda conform căreia undeva, de-a lungul străzii Avram Iancu, descoperise cu mulți ani în urmă un vas plin cu monede de aur și argint. Domnul Mezarescu a studiat plăcuța de ceramică și i-a explicat lui Iță că, fără niciun dubiu, chipul reprezentat acolo era al lui Dromihete, regele geto-dac care îl învinsese în luptă pe generalul macedonean Lisimah cu 300 de ani înainte de Cristos. I-a mai spus că valoarea plăcuței era destul de mare, dar asta n-ar fi putut să i-o confirme decât un expert de la Muzeul de Istorie.
Auzind una ca asta, lui Iță i-a încolțit o idee. S-a dus la primarul din Ciorani, inginerul Mihai Raicu și i-a propus o afacere: să plaseze într-un loc anume din parcul comunei un bust al lui Dromihete, pentru care îi oferea ca model chipul de pe talisman și, pentru asta, considera că i se cuveneau și lui, ca fiu al satului, niște bani din partea primăriei. Domnul primar n-a zis nici da, nici ba. I-a contactat pe cei de la Muzeul de Istorie din Ploiești, cerându-le informații privind o posibilă prezență a lui Dromihete pe raza Cioranilor. Răspunsul a fost că într-adevăr, la Ciorani și în multe alte locuri din județul Prahova au fost descoperite materiale ceramice datând din neoliticul mijlociu, ceea ce indica prezența în zonă, cu 1500 de ani înaintea erei noastre, a unor triburi daco-gete. În ceea ce-l privește însă pe Dromihete, nu existau indicii cu privire la șederea lui în părțile Cioranilor.
Inginerul Raicu a mai consultat diverse persoane și instituții, însă nimeni nu a putut tranșa problema. Proiectul a fost abandonat, dar în arhiva primăriei a rămas un dosar cu câteva file, conținând o schiță a proiectului, răspunsul primit de primar de la Muzeul de Istorie și o estimare grosieră a costurilor pe care le-ar fi implicat amplasarea unui bust al lui Dromihete în comună.
Iță a fost nevoit să se resemneze. A continuat cu bețiile de la Sinaia, limitându-se la banii din salariu și la ceea ce primea de la elevii interni, până când, în ziua de marți, 13 iunie 1989, a fost dat afară. S-a oploșit pe lângă vila „Firul de iarbă” din Bușteni, unde administrator era un anume Ciprian Roșca, zis „Cipanu”, pe care-l ajutase cândva să termine liceul la seral cu o intervenție la profesorul de matematică. A locuit acolo până în octombrie, Roșca ținându-l pe casă și masă și, ceea ce era esențial, pe băutură. În schimb, trebuia să facă anumite activități mărunte și să păzească vila când nu erau turiști. Mai mult, Roșca i-a propus să-l angajeze cu un salariu mai bun decât cel de pedagog, cu condiția s-o lase mai moale cu băutura. Iță a fost de acord și, timp de două luni a renunțat la beții, rezumându-se la câteva bidoane de bere pe zi.
În 15 septembrie 1989, Cipanu a plecat în concediu la Neptun, lăsând vila în grija lui Iță. În 16 septembrie, la prima oră, Iță l-a căutat pe profesorul Ciubotea și l-a întrebat dacă nu știe pe cineva interesat să cumpere un televizor color Elcrom. Îl dădea ieftin, la numai 5000 de lei. În aceeași zi, la vilă a apărut un cetățean bărbos, trimis de Ciubotea. Un Elcrom costa 12.500 lei, deci 5000 de lei reprezenta cu adevărat o ocazie deosebită, așa că bărbosul a luat aparatul și dus a fost.
În 5 octombrie, când s-a întors din concediu, Cipanu a găsit vila sărăcită cu patru televizoare, câteva seturi noi nouțe de lenjerie și două servicii complete de tacâmuri de argint. Iță nu mai era acolo, plecase la Ciorani și lăsase cheile într-un loc pe care doar el și Roșca îl știau. În bucătărie, pe masă, era un bilet scris de mână, în care fugarul îi mulțumea amicului său pentru ajutorul dat și îi cerea iertare pentru că fusese nevoit să vândă câteva lucruri, dar altfel nu avea cum se descurca, deoarece primise vestea că mama lui murise. Promitea să revină după o vreme și să își plătească datoriile.
Mama lui Iță murise, într-adevăr, și a fost înmormântată cu sprijinul fiicei ei, Dorina, sora lui Iță, care locuia la București. Văzând în ce stare se găsește fratele ei, Dorina a făcut acte notariale și i-a lăsat casa părintească în întregime. Iță s-a stabilit în Ciorani și, pentru că avea acolo destul de mulți veri, unchi și nepoți, a început să apeleze la ei pentru a-și asigura traiul. Oamenii aveau mereu ceva de făcut în gospodărie, așa că îl chemau pe Iță ba să descarce câte o căruță cu lemne, ba să ducă sacii cu frunze greblate prin grădini, ba să facă pârtie prin zăpadă. Îi dădeau niște bani și, în plus, îi ofereau mâncare și băutură.
A venit Revoluția și la Ciorani a devenit primar Marinică Tănase. Omul nu avea de unde să știe ce poate și ce nu poate face un primar, așa că executa întocmai și la timp ceea ce i se cerea de la Ploiești. Când, în 1991, Iță s-a dus la el cu ideea amplasării unui bust al lui Dromihete în comună, a informat imediat Consiliul Județean, proaspăt înființat. A primit răspuns de la președintele Dumitru Hartia, care-i explica faptul că astfel de inițiative nu au nevoie de aprobare de la nimeni. Dacă localitatea dorea să îl pună pe Dromihete pe un soclu, are toată libertatea. Singura problemă era cea a banilor. Consiliul Județean nu avea posibilitatea să finanțeze proiectul, așa că domnul primar era invitat să caute fonduri în bugetul local sau să apeleze la cei care ar fi fost interesați să doneze pentru bustul marelui conducător geto-dac.
În februarie 1992, în urma primelor alegeri libere din România post-comunistă, profesorul Brusalinschi a devenit primar de Ciorani. Speranțele lui Iță s-au  năruit – cum să meargă la fostul lui profesor și să-i spună că în continuare este în posesia talismanului? Dar Dumnezeu, care pe toate le orânduiește după voia lui, a făcut ca noul primar să ia la mână actele semnate de predecesorii lui. Așa a ajuns la dosărelul „Dromihete”, întocmit de Mihai Raicu. Acolo, Marinică Tănase adăugase corespondența cu Consiliul Județean, în care scria negru pe alb că este vorba despre o inițiativă a localnicului Ionel Dumitru. Domnul primar l-a chemat pe Iță la primărie și între ei a avut loc următorul dialog:
‒        Iță, au trecut atâția ani și tu încă nu ai predat talismanul!
‒        Domnu’ profesor, nu mai suntem pe vremea lui Ceaușescu. Acum e democrație.
‒        Și crezi că în democrație nu mai există legi?
‒        Ba există, dar cine poate să-mi ia mie ce este al meu? Asta o făceau numai comuniștii.
‒    Uite ce e, n-o să stau să mă contrazic cu tine. Dar trebuie să recunosc că ideea ta cu bustul lui Dromihete nu-i rea. Comuna are nevoie de un brand, cum se spune în America, de unde ne vine mai nou lumina. Ascultă-mă cu atenție. Dacă predai talismanul, luăm de acolo modelul pentru figura lui Dromihete și pe tine te angajăm la primărie. Bani nu am cum să-ți dau, dar un serviciu îți găsesc, de exemplu la arhivă, sau ceva asemănător, înțelegi?
‒        Da, am înțeles. Poftim, luați talismanul și vă mulțumesc foarte mult.
În primele câteva luni ale lui 1993, din arhiva aflată în subsolul Primăriei Ciorani se puteau auzi, pe la orele prânzului, urcând până în curte, cântecele lui Sergio Endrigo, Mino Reitano, Tony del Monaco sau Claudio Villa, în interpretarea plină de pasiune a lui Iță, care își încheia recitalul, exact ca în vremurile bune, cu celebra piesă „Volare” a lui Domenico Modugno. Lucrurile păreau că au intrat, în sfârșit, pe un drum lin pentru cel atât de greu încercat de patimi. Numai că într-o dimineață de mai, domnul arhivar a simțit nevoia imperioasă de a face un drum la Bușteni ca să-i plătească amicului Cipanu cele două televizoare și restul de lucruri și, mai ales, ca să-l revadă pe vechiul lui prieten, Ciubăru. A cerut o săptămână de concediu și a plecat. Avea în buzunar un card bancar care conținea ultimul lui salariu și anumite economii pe care le făcuse în cele câteva luni de semi-abstinență în care nu mai băuse decât trei-patru halbe de bere pe zi și asta seara.
Pe 18 mai 1993, Iță s-a întâlnit cu Cipanu, care nu numai că nu era supărat pe el, dar nici n-a vrut să-i ia banii, pentru că în haosul instalat în turismul de pe Valea Prahovei, nimeni nu mai deținea vreun control asupra patrimoniului și oricine avea chef putea fura ca-n codru fără să-l întrebe cineva de sănătate. În aceeași zi, acompaniați de Ciubăru, cei doi au început un chef cu adevărat înspăimântător, care a ținut până sâmbătă, 22 mai. În urma acestui chef, vila „Firul de iarbă” a suferit daune serioase, în special din pricina focului și a apei.
Duminică, 17 mai 1993, Iță a fost văzut mergând pe strada Cezar Petrescu din Bușteni, undeva în zona Centrului de Plasament 9 Mai. Ulterior, Ciubăru avea să declare că plecase după țigări. Taximetristul Robert Todică îl observase, în jurul prânzului, mergând cu pas hotărât pe drumul spre Cabana Gura Diham. De acolo, conform cabanierului, urcase către Poiana Izvoarelor, unde urma i s-a pierdut cu desăvârșire.
Zece ani a durat absența lui Iță. Pe 17 mai 2003, un pensionar pe nume Cristoloveanu, care‑l știa din vremea când fusese pedagog, l-a văzut mergând pe Cezar Petrescu și îndreptându-se către centru. A vrut să-l salute, dar privirea lui Iță avea o fixitate ciudată, iar trăsăturile îi erau schimbate într-un fel care te făcea să eziți dacă-ți venea ideea să i te adresezi. A preferat să se abțină, dar s-a ținut după el, fără să aibă o explicație pentru ceea ce făcea, până l-a văzut coborând în gară și cumpărând un bilet pentru Ploiești Sud.
Iță a ajuns la Ploiești la ora 14:28. Acolo a luat un microbuz care l-a dus până în Albești Paleologu, iar de acolo a mers cu autostopul până în Ciorani. A găsit casa părintească în ruină. Dările către stat fuseseră plătite an de an de Dorina, dar nimeni nu făcuse niciun fel de reparație. Ploua prin acoperiș, nu mai existau ferestre, dar asta pe Iță nu l-a deranjat foarte tare. A dormit pe o saltea putredă, învelit cu niște zdrențe găsite prin pod, iar a doua zi la prima oră s-a dus la primărie, pentru a se interesa de monumentul lui Dromihete. Între el și primarul Voicu a avut loc următorul dialog:
‒        Bună ziua domnu’ primar, eu sunt Dumitru al lui Elena din Țigănie. Am lipsit niște ani din comună, dar acum m-am întors și am venit la dumneavoastră pentru statuia lui Dromihete.
‒        Care Dromihete?
‒        Regele get, domnu’ primar, cel care l-a învins pe Lisimah.
‒        Care Lisimah?
‒        Mâna dreaptă a lui Alexandru Macedon!
‒        Așa și?
‒        Păi eu i-am propus domnului Brusalinschi, când era primar, să facă un bust al lui Dromihete, pentru că s-ar părea că a trăit prin părțile astea. Eu credeam că s-a și făcut, dar văd că m-am înșelat.
Primarul l-a chemat pe Mușat, viceprimarul și i-a dat sarcină să afle rapid de e cu Dromihete.
În nici zece minute, a aflat ce-l interesa, primind, totodată, dosărelul întocmit de primarul Raicu și continuat de primarul Brusalinschi.
‒        Deci tu ești fostul arhivar, a zis Voicu. Am auzit de tine și de isprăvile tale. Dacă ai nevoie de ajutor, pot să-ți trimit niște materiale de construcții ca să-ți pui casa la punct. Mână de lucru îți găsești tu pe la cârciumă. Între timp, văd ce se poate face cu Dromihete, pentru că ideea mi se pare bună. Oricum, să știi că Brusalinschi n-a mișcat un deget.
În septembrie, casa era pusă cât de cât la punct, așa că Iță a trecut cu bine peste iarna care a urmat. În 2004, primarul Voicu a întocmit un proiect pentru construirea unui centru cultural în comună, în fața căruia urma să fie amplasat un bust al regelui Dromihete. Dosarul, însoțit de felurite studii și articole științifice, a ajuns pe masa lui Mircea Cosma, care la acea dată era președinte al Consiliului Județean. Acesta a dat, verbal, un aviz favorabil construcției, în măsura în care costurile totale aveau să fie acoperite în procent de cel puțin 60% din donații. În plus, sugera ca Dromihete să nu fie prezentat ca rege, ci ca un mare conducător geto-dac. Dosarul a intrat în circuitul firesc, trecând pe la diverse comisii, dar, în urma înlocuirii lui Mircea Cosma cu Florin Anghel, a fost îngropat într-un sertar, în așteptarea unor vremuri mai bune.
În 2008, Cosma a revenit la conducerea Consiliului Județean și a pus din nou pe tapet dosarul de la Ciorani. Între timp apăruseră și donatori importanți, cum ar fi omul de afaceri ploieștean Sebastian Ghiță. Construcția a fost gata în numai trei ani. Pe 8 martie 2011, bustul lui Dromihete, amplasat în fața Centrului Cultural, a fost dezvelit. La vederea lui, o bătrână și‑a făcut cruce și a zis: „maică, da ce seamănă omul ăsta de piatră cu primarul nostru!”. Iar un tânăr profesor de sport, sosit de la Ploiești cu autocarul împreună cu clasa lui de elevi de la fosta școală 43, special pentru eveniment, a comentat: „să-mi bag picioarele, clădirea asta zici că-i un show-room auto, cu atelierul aferent!”
După discursurile oficiale ale invitaților „de sus”, lumea a intrat în sala mare a Centrului Cultural, pentru un păhărel de țuică și o gustare, oferite de primărie. Iță a făcut ce a făcut și a ajuns lângă Adrian Năstase. În câteva cuvinte i-a explicat cum stăteau lucrurile – el fusese cu ideea statuii și ar fi dorit ca acest merit să-i fie recunoscut. Năstase l-a întrebat pe Cosma ce e cu Iță, iar Cosma l-a întrebat pe Voicu. Într-adevăr, Iță era fiul satului și, cu zece ani în urmă lucrase ca arhivar la primărie. Cânta foarte frumos muzică italiană dar, din păcate, avea obiceiul să nu stea prea mult într-un loc. Despre Dromihete nu știa ce să spună, ideea era mai veche, dinainte de revoluție.
Auzind toate astea, Adrian Năstase l-a invitat pe Iță să cânte ceva pe scenă. Momentul a fost anunțat la microfon și toată lumea a făcut liniște. Iță a luat poziția lui preferată, strângând pumnii în fața umerilor și a atacat piesa pe care o știa cel mai bine: Volare. Dar vai! Dintr‑odată, după cum povestea el mai târziu, a simțit ceva ca un fel de laț care i se strângea în jurul gâtului și sunetele pe care le-a scos le-au amintit celor prezenți mai degrabă de o poartă ruginită închizându-se într-o veche închisoare decât de vocea lui Domenico Modugno. Iță s-a oprit, și‑a dres vocea și a reînceput. De data asta însă, uitase cuvintele. Lumea a început să murmure, iar Adrian Năstase a izbucnit în râs și de aici totul s-a transformat într-o distracție generală. Nimeni nu și-a mai bătut capul cu recunoașterea calității lui Iță de inițiator al „Proiectului Dromihete”.
După câteva zile, primarul Voicu l-a chemat și i-a spus că Năstase fusese extrem de amuzat de felul în care se produsese pe scenă și că îl rugase să-l ajute.
‒        Pentru asta, însă, trebuie s-o lași mai moale cu băutura. Știe toată lumea că bei tot timpul. Uite și acum duhnești a vodcă. Măcar bea și tu ceva mai de calitate. Mi s-a spus că trăsnești a băutură proastă de la prima oră. Un polițist mi-a povestit că noaptea, când trece pe lângă casa ta, te aude cum vorbești cu nu știu ce ducesă care sigur e numai în capul tău, scoți niște urlete de parcă te-ai bate cu cineva, apoi cânți „mă iubește femeile”. Așa nu merge. Dacă vrei să te ajutăm, fă-te om serios și lasă băutura. Nu ne băgăm cu unu care bea de dimineață până seara și tot nu-i ajunge, trebuie să bea și noaptea.
‒        Domnu’ primar, dacă ați ști dumneavoastră ce greu trec nopțile, a spus Iță. 
‒        Lasă-mă cu textele astea. Când te faci om serios, vii la mine și stăm de vorbă. Hai pa!
În august 2013, Iță a vândut casa părintească. Cumpărătorul, un agricultor pe nume Stanciu Ghendu, i-a pus toți banii în cont și, în plus, i-a permis să rămână într-o anexă, unde i‑a amenajat pe banii lui un spațiu de locuit modest.
Până în februarie 2015, Iță a băut toți banii la cârciuma lui Moșicu, împreună cu amicii lui. Rămas fără niciun venit, a început să apeleze la rudele pe care le mai avea prin Ciorani, inventând tot felul de povești despre niște bani care urmează să-i vină de la prietenul lui din Bușteni, profesorul Ciubotea, care îi datora niște sume deloc de neglijat și care primise o moștenire de la un unchi din Germania. De bună credință, unii l-au ajutat cu bani. Alții i-au propus diferite combinații din care ar fi putut câștiga suficient ca să trăiască bine toată vara și să pună deoparte ceva pentru iarnă. Un unchi i-a propus chiar să se mute la el și să se ocupe de treburile gospodăriei contra casă, masă și o sumă de bani. Dar Iță i-a refuzat pe toți, spunându‑le că mai e puțin și va sta din nou pe picioarele lui, dar până atunci are nevoie de un mic ajutor pe care îl va restitui în foarte scurt timp.
Spre finalul lui 2016, nimeni nu mai era dispus să-i dea bani lui Iță, pentru că toată lumea știa că orice leu pe care-l primește este cheltuit în secunda următoare pe vodcă. În plus, Stanciu Ghendu i-a pus în vedere că nu mai poate să-l țină, pentru că a angajat pe altcineva, care știe și dorește cu adevărat să facă ceea ce este necesar în gospodărie și care nu bea de dimineață până seara, ba încă și peste noapte.
Iarna aceea a fost cumplită pentru Iță. Nu mai avea unde dormi, nu avea haine călduroase, era slăbit din pricina faptului că nu mânca mai nimic. Spre norocul lui, cineva i-a permis să doarmă într-un șopron, unde cel puțin nu intra vântul înghețat. Binevoitorul, o rudă a profesorului Brusalinschi, i-a pus acolo o saltea, i-a dat niște pături și câteva haine pe care nu le mai îmbrăca nimeni și i-a cerut ca dacă are obiceiul de a se ruga la Dumnezeu, să se roage și pentru el și pentru familia lui. Zilnic îi aducea câte un blid cu mâncare și în unele seri îi strecura și câte o litră de rachiu, spunându-i soției că știe cât de greu îi poate fi cuiva în situația lui Iță, care este și el un suflet și are nevoie să simtă că există oameni care se gândesc la el.
În primăvara lui 2017, la Ciorani a sosit un avocat din Ploiești pe nume Fapardoglu, care  l-a căutat pe Iță și l-a înștiințat că o persoană care nu dorește să își decline identitatea a decis să-i ofere o sumă de bani, cu condiția să nu-i cheltuiască exclusiv pe băutură. Era vorba de 120.000 de lei pe care avea să-i primească în rate lunare de câte 1000 de lei, timp de zece ani. La fiecare șase luni, domnul avocat avea să revină la Ciorani pentru a constata că Iță își respectă angajamentul de a duce o viață normală, fără excese bahice.
Iță, în culmea fericirii, a acceptat banii. Cu prima tranșă, primită în luna iunie, și-a achitat datoriile către principalii creditori. A închiriat o odaie în casa unei bătrâne pe nume Coralia, apoi s-a dus la oborul din Ploiești de unde a cumpărat cărți cu Napoleon, discuri de vinil și un picup destul de vechi, dar în perfectă stare de funcționare. În iulie a plătit restul datoriilor și, cu banii rămași a cumpărat cămăși, pantaloni și un costum cam demodat de la un magazin second-hand. Toate cheltuielile erau notate pe un caiet, conform înțelegerii cu avocatul. Inclusiv câteva beri la două-trei zile sau, destul de rar, o vodcă mică.
În luna noiembrie, avocatul Fapardoglu a mers la Ciorani. L-a găsit pe Iță într-o stare destul de bună comparativ cu cea în care îl lăsase. Faptul că mirosea a vodcă proastă putea fi, desigur, o coincidență. A luat caietul lui Iță și apoi a mers să discute cu diverși oameni din comună. A aflat că Iță era nelipsit de la cârciumă, unde bea cea mai ordinară vodcă, îndoită cu bere. Nu mai avea niciun fel de datorie dar nici nu mai dădea cuiva de băut. Nu mai cânta în italiană decât contra băutură. Nu era văzut niciodată cumpărând altceva decât vodcă de la magazinul din apropierea domiciliului și asta se întâmpla, de obicei, seara, aproape de ora închiderii. Programul lui părea a fi extrem de monoton: la 8 dimineață se înființa la cârciumă, pe la 10 pleca bălăngănindu-se acasă, la 5 reapărea, în două ore era praf din nou, așa că pleca la magazin, cumpăra vodca cea de toate nopțile și se ducea acasă. Gazda lui, bătrâna Coralia, i-a spus avocatului că e mulțumită de chiriaș, care-și plătește chiria la timp, nu face petreceri, nu provoacă distrugeri. Doar în unele nopți îl aude văitându-se că s-a lăsat păcălit de domnul primar care i-a luat talismanul, pe care el dorea să-l lase moștenire unei femei de departe pe nume Ducesa.
Fapardoglu a înțeles exact ce se petrecea. Iță bea toți banii, dar nu înainte de a plăti chiria și de a cumpăra câte o carte sau un tricou, ca să arate că îl preocupă și altceva în viață. Restul cheltuielilor trecute pe caiet erau fictive: carne, legume, fructe, baxuri de apă plată, săpunuri, pastă de dinți, becuri care se ardeau după doar două zile, farfurii care se spărgeau cu duzinile, șireturi de ghete care se rupeau la a doua încheiere, mâncare pentru șapte – opt pisici care umblau permanent creanga astfel încât nu puteau fi văzute de nimeni, pixuri care se consumau de îndată ce scriai cu ele mai mult de zece cuvinte. Iță devenise credincios practicant și făcea donații la biserică, ajuta cu bani oamenii nevoiași, dădea cu împrumut, ducea brațe de flori la mormântul răposatei lui mame, călătorea foarte des la Ploiești unde mergea la teatru și la concerte, ba încă mai ajungea și pe la București.
Fapardoglu i-a cerut lui Iță ca pentru următoarea lui vizită să pregătească documente cu care să dovedească toate cheltuielile: bonuri fiscale, facturi, bilete de tren sau de microbuz, bilete de intrare la spectacole etc. Altfel, avea de gând să curme înțelegerea.
În aprilie 2018, situația se schimbase. Iță nu mai era văzut la cârciumă decât duminica, după slujba de la biserică. Venea, bea o vodcă și o bere, cânta ceva din repertoriul lui Francesco De Gregori sau al lui Vasco Rossi, apoi pleca acasă, unde era vizitat aproape în fiecare seară de un amic de-al lui din Chirnogi, pe nume Narcis Gătej, care uneori rămânea acolo peste noapte. Bătrâna Coralia nu avea ce le reproșa. Câtă vreme erau liniștiți, nu o interesa ce făceau. Într-adevăr, dimineața când pleca Narcis, se simțea în urma lui un miros destul de neplăcut de vodcă proastă și fum de țigări fără filtru. Dar asta nu făcea decât să-i amintească bătrânei de fostul ei soț – la urma urmei așa trebuie să fie mirosul unui bărbat adevărat, spunea ea.
Caietul lui Iță consemnase, de data asta, aproape exclusiv cheltuieli făcute pentru mâncare cumpărată de la localnici care nu eliberau facturi sau bonuri fiscale. Iță cumpărase foarte frecvent găini crescute în curte, zeci de kilograme de carne de vițel, legume în cantități mari, miere, sucuri de fructe, brânză de oi și de vaci. Crescuse semnificativ și numărul florilor duse la cimitir, pentru că în ultimii ani mai muriseră diverși cunoscuți, diverse rude și diverși prieteni de-ai lui Iță, unul dintre ei fiind, spre exemplu, profesorul Brusalinschi. La o verificare simplă, Fapardoglu a constatat că tot ce cumpărase Iță valora mai mult decât cei 6000 de lei primiți de la binefăcătorul necunoscut în ultimele șase luni după scăderea, evident, a chiriei și a celorlalte cheltuieli calculate pe baza coșului zilnic stabilit de Institutul de Cercetare a Calității Vieții. Dar deoarece oamenii din comună aveau despre el mai degrabă vorbe bune și confirmau cumpărăturile, avocatul nu a avut motiv să anuleze contractul.
Peste încă șase luni, cu două săptămâni înainte de vizita lui Fapardoglu, Iță s-a trezit într-o bună dimineață, s-a ridicat în șezut și a strigat cu voce de stentor:
‒        Mă piș pe angajament!
În camera cealaltă, bătrâna Coralia a înlemnit de spaimă. S-a ascuns mai bine sub pătură și a început să tremure, gândindu-se că urmează să i se întâmple ceva cumplit. Dar Iță s-a dus direct la cârciuma lui Moșicu, unde a comandat un litru de vodcă pe care l-a golit, împreună cu alți doi mușterii, până la ora zece. Plin de elan, s-a dus apoi la primărie și a strigat:
‒        Să scoți imediat talismanul, ai auzit, primarule? Altfel vei fi exilat pe insula Elba!
A mai spus și alte lucruri ciudate, după care a început să cânte, cu brațul drept ridicat spre cer, piesa lui Domenico Modugno intitulată „Questa è la mia vita”.
A fost imobilizat și dus de urgență la Ploiești, pentru un control medical, în cursul căruia în sângele lui Iță a fost descoperit un virus necunoscut, a cărui prezență a impus internarea la Movila Vulpii. De acolo, după o ședere de două săptămâni, pacientul a fost trimis la Spitalul Voila, unde i s-a pierdut urma complet. Abia în mai 2019, un cioban din zona Secăriei, externat după doi ani petrecuți în spital pentru tratarea unor accese de furie oarbă, a povestit, la cârciuma „Vama Ursului”, despre un pacient pe nume Dumitru care nu putea fi ținut imobilizat nici cu funii, nici cu lanțuri, nici cu ajutorul cămășii de forță, ci doar dacă era legat de pat cu un fir de ață de cusut de culoare roșie și i se spunea un descântec care suna astfel: „Talismanul de-o crăpa/Ducesa va fi a ta”. Atunci, până și un copil putea să facă ce voia cu el.

Epilog.
Autorul acestor rânduri a făcut recent un drum până la Voila, într-o zi de vizită, și a cerut să stea de vorbă cu Ionel Dumitru din Ciorani. I s-a răspuns că nu există nimeni internat sub acest nume.