Poșta Română sau PTTR?

 După apariția ultimului meu volum de povestiri - „Cinci întâlniri cu diavolul”, am început să trimit cartea celor care mi-au precomandat-o. Trimit săptămânal, de obicei lunea, dar acum, fiind în vacanță, mai trimit și în alte zile. Toate bune și frumoase. Dar să vedeți ce am pățit cu instituția numită Poșta Română, care în vremea lui Ceaușescu se chema PTTR. Eu o să-i spun și acum tot PTTR, nu din nostalgie ci pentru că din anumite puncte de vedere, chiar este PTTR. Să mă explic.

Sunt mai multe posibilități de a trimite cu PTTR o carte, o revistă, un set de ziare etc. Una dintre ele, cea mai ieftină, presupune să pui cartea (revista etc) într-un plic (în cazul meu A5), să tai un colț al plicului și deasupra tăieturii să scrii „publicație” sau „imprimate” (ca în poză). Cum ziceam, făcând așa ai o reducere semnificativă. Având eu multe plicuri de trimis, m-am gândit să apelez la această metodă. Am tăiat niște plicuri, am scris deasupra tăieturilor ce trebuie scris și m-am înființat la ghișeul PTTR din Breaza. Am întrebat dacă pot plăti cu cardul trimiterea unor colete și mi s-a răspuns că da. I-am înmânat doamnei de la ghișeu plicurile cu cărți și am așteptat să-mi calculeze totalul. Între timp am pregătiti cardul. Dar ce să vezi? Doamna mi-a spus cât am de plată, apoi mi-a zis: „asta fără timbre, pe alea trebuie să le plătiți separat, cu cash”.

Ei bine, nu aveam niciun ban cash. Am întrebat de ce nu-mi face o factură unică pentru taxe și timbre, pe care s-o plătesc cu cardul și mi-a explicat că nu se poate, că e vorba de furnizori diferiți și alte alea, pe care n-am mai vrut să le ascult pentru că m-am enervat suficient ca să vorbesc peste dumneaei, spunându-i că mi se pare incredibil să facem parte din UE și din NATO (nu știu ce legătură am văzut eu atunci) și să nu fim în stare să rezolvăm o problemă atât de simplă etc. etc. Apoi mi-am revenit și i-am spus doamnei de la ghișeu să nu o ia personal, pentru că eu nu pe ea o învinovățesc, ci pe decidenții din PTTR etc.

Am plecat fără să trimit cărțile și, pe drum spre bancomat, m-am gândit că problema asta minoră nu se va rezolva nicicum, chiar dacă aș face reclamații, aș scrie la minister, la guvern, la parlament și oriunde altundeva, dacă aș trimite istoria tuturor ziarelor și televiziunilor. Nimeni, dar absolut nimeni nu ar mișca un deget ca să schimbe treaba. Și mi-am adus aminte de o prietenă care e nevoită să lucreze cu diverse instituții de stat cu care are corespondență și care îi trimit documentele solicitate scoase la imprimantă, pe hârtie cu perforații, pe care nu te gândești că ar mai folosi-o cineva în ziua de azi.