NUCA ŞI CLOPOTNIŢA
Odată, o nucă a fost
luată în cioc de o cioară şi dusă tocmai sus, în vârful unei clopotniţe înalte,
dar, căzând într-o crăpătură, a scăpat de cumplita soartă de a fi mâncată. Nuca
s-a rugat frumos de perete, implorându-l în numele Domnului să-i dea adăpost şi
i-a lăudat înălţimea, frumuseţea şi nobleţea glasului clopotelor pe care le
ocrotea. „Vai, vai mie”, spunea ea, “cum nu am fost în stare să cad sub
crengile verzi ale bătrânului meu tată şi să dorm pe pământul reavăn, acoperită
de frunzele lui căzute, măcar tu nu mă părăsi. Când m-am văzut în ciocul ciorii
aceleia crude, am jurat că dacă scap, îmi voi sfârşi viaţa într-o gaură mică
aşa ca aceasta”
La auzul unor asemenea vorbe, plin de compasiune, peretele
i-a dat adăpost bucuros, lăsând nuca să rămână acolo unde căzuse. În scurt timp,
nuca a pocnit : rădăcini mici s-au strecurat prin crăpăturile dintre pietre şi
din ce în ce mai puternice, au început să le împingă şi să le disloce. Lăstarii
ţâşneau în sus, către cer. Apoi, au crescut mai înalţi ca zidul clopotniţei şi,
cum rădăcinile răsucite se facem mereu mai groase, s-au înfipt în pereţii vechi
şi i-au spart. Abia atunci, când era prea târziu şi cu totul zadarnic, zidul a
prins să se tânguie din pricina năruirii lui, dar curând el nu mai era decât
ruină.