Cum se înfoaie dropioiul
Pe întinsul Bărăganului, spre sfîrşitul lui aprilie, omul de la munte
care a ieşit pentru prima dată în şesul fără hotar vede cu uimire că
frumuseţile peisajului rivalizează cu cele ale muntelui său drag. În jocul de
culori apare deodată ceva nou, straniu. Să fie oare petic de zăpadă uitat de
iarnă în cîrca unui muşuroi? Nu se poate. Să fie tufuşoară de porumbei
înflorită alb în mijlocul holdei tinere? De asemenea e cu neputinţă. „Dropioi
înfoiat", şopteşte mentorul. Cum ar fi dropioi, pasăre, cînd nu i se mai
vede nici cap, nici coadă, trup, aripi, gît? Un ghem enorm, ca o căpicioară, cu
contururi care se schimbă încet, dezvelind tot mai mult albul strălucitor, cu
pată mare albăstruie, cu puţin ruginiu, adunîndu-se apoi pînă nu mai rămîne
decît ruginiul, care se pierde în împrejurime. Să nu fi fost oare încă o
înşelare a mirajului, care i-a vrăjit întins de apă azurie, copaci, şi care s-a
topit apoi în linia îndepărtată a orizontului ? Vietate e totuşi — vînătorul
localnic ştie — dropioi e. Iată că se mişcă încet, în zvîcniri, în tremurări,
iată că apare alb, tot mai mult alb şi s-a refăcut arătarea de mai înainte.
