La o pază de seară, primăvara cînd trec sitarii, vînătorul a aripat un sitar.
A căzut în apropiere, l-a putut prinde pînă a nu pleca pe picioare şi a se pitula undeva. I-a fost milă să-l omoare si l-a dus acasă cu gîndul să-l ţină în colivie, ca să vadă dacă trăieşte sitarul şi în captivitate. Rana din aripă era uşoară; alicea sfărîmase numai ultima încheietură. Cu foarfecele a
retezat partea bolnavă, apoi a pus o picătură de tinctură de iod şi operaţia a reuşit, încît după cîteva zile rana a fost vindecată.
Casa
sitarului era o colivie mare, încăpătoare, care pe vremuri
aparţinuse unei perechi de veveriţe. Vreo două zile sitarul a stat ghemuit într-un colţ şi nu era uşor să-i suporţi privirea tristă, adîncă, parcă plină de reproşuri. A doua zi chiar, vînătorul i-a aşternut masa. A cules din grădină rîme groase, frumoase,
ademenitoare pentru orice sitar, le-a aşezat într-un blidişel şi le-a pus în colivie la îndemîna păsării. Sitarul nu s-a atins de ele. Nici a treia,
nici a patra zi. Atunci i-a împrospătat masa cu un alt pumn de rîme în strachină. Sitarul se cam obişnuise cu viaţa de prizonier, a început să umble prin colivie... „vesel". Venea pînă la mîncare, dar nu se atingea de ea. Omul nu ştia ce bucate mai bune i-ar putea oferi, doar cu rîme si cu alte asemenea trăieşte sitarul. Oare de ce nu mănîncă? Va muri de foame. Ce să facă vînătorul? Să-l omoare — imposibil; să-l elibereze cu aripa frîntă înseamnă să-l dea plocon vulpii.