miercuri, 27 noiembrie 2019

Din seria „Lecturi obligatorii” - Depozitul de hârtie

KARL WEB: „Depozitul de hîrtie" 
 Walther intrase funcţionar la marea fabrică de hîrtie din Spessig pe Rin. Cu trecerea anilor se îmbolnăveşte şi, pentru că nenorocirea se datorează proastelor condiţii de muncă, prinde o ură neîmpăcată faţă de patron. Cu preţul vieţii, el acceptă să lucreze în continuare, hotarît insă să-şi ruineze cît mai grabnic patronul. Sustrage în fiecare zi, prin oamenii săi, prin subtile şi ingenioase procedee, zeci de topuri de hîrtie. Admirabilă pagina în care este descris eroul în momentul cînd ajunge acasă: din servietă, din buzunare, din ciorapi, el scoate şi iar scoate hîrtie. De neînchipuit: în buzunărelul pentru ceasornic a izbutit să înfăşoare şi să ascundă opt metri de hîrtie igienică. Începe să aibă satisfacţii necunoscute: face sortări, zăboveşte pînă noaptea tîrziu spre a-şi pune în ordine topurile, după format şi calităţi, mapele şi deşeurile. Ca să nu fie descoperit, amenajează într-o pivniţă încăpătoare un adevărat depozit, exemplu de organizare şi sistematizare a materialului. 
Cerinţele activităţii lui îi depăşeau însă puterea de muncă. Se hotărăşte, neavînd familie şi nici prieteni, să-si aducă un ucenic, un băiat bun care să se dedice din toată inima serviciului încredinţat. Spre a nu fi însă deconspirat, şi pentru că tinerii compatrioţi sînt în orice moment gata să pîrască, pleacă în Franţa si, norocul său, află omul căutat. Tînărul era harnic şi binevoitor, se pricepea să priceapă din mai nimic intenţiile stăpînului. Se mulţumea cu mîncare puţină şi muncea întotdeauna cu mare mulţumire. Bătrînul Walther se felicită pentru idee şi pentru alegere. Tînărul avea însă un foarte urît şi incurabil viciu. Era palavragiu. O pălăvrăgeală de un fel deosebit, nu dintre acelea care răspîndesc în cîteva ore, pe o mare rază, cele mai felurite veşti — asta ar fi fost fatală depozitului — ci o pălăvrăgeală monotonă, de intensitate mijlocie, consistentă datorită faptului că exprima, egal şi strîns, realităţi veritabile; o curgere vag interesantă, scandată doar ici şi colo, dar cu darul de-a putea rămîne activă chiar şi în cazul în care nu avea cui să se comunice. Era în bolboroseala tînărului ceva perfect şi albastru, care-i dădea puterea să trăiască şi să se bucure de viaţa şi hărnicia sa. Tînărul exprima adevăruri arhicunoscute şi era mulţumit că ele iau înfăţişare obiectivă şi se risipesc în aer ca fluturii. Realiza în povestirile sale unele portrete reuşite, descria situaţii amuzante. Avea şi un gust anume pentru scenele tari, din care scotea efecte ce stîrneau groaza, dezgustul, lacrimile. Viaţa decurgea fără neajunsuri. Depozitul de hîrtie creştea, materialul era pus într-o ordine de invidiat. Walther se considera răzbunat: patronul începuse sa decadă, deşi mai avea mult pînă a sărăci. Într-o zi se întîmplă însă ceva neprevăzut: Walther, ameţit de pălăvrăgeala tînărului său ucenic, trînti pe podea, cu enervare, un mare top de hîrtie japon şi strigă:
— Dacă îţi închipui că pot suporta la nesfîrşit trăncăneala ta fără noimă, te înşeli. Lasă-mă-n pace, du-te în lume şi deşartă-ţi aiurea sacul de nerozii sau apucă-le şi scrie-le pe hîrtie: fă romane, fă dări de seamă, fă ce dracu’ ţi-o trece prin minte! 
Tînărul rămase înmărmurit. Ideea de-a scrie romane, sau dări de seamă, sau ce dracu’ i-ar mai fi trecut prin minte nu-i venise niciodată pînă atunci. În chiar după-amiaza acelei zile, cu precauţiile cuvenite, sustrase de la stăpînul său două teancuri de hîrtie şi, pînă la miezul nopţii, le umplu cu un scris mărunt, egal, lipsit de stări şi, pe alocuri, de punctuaţie. În zilele următoare făcu la fel, simţind tot mai puţin nevoia să pălăvrăgească. Toată vorbăria lui se converti în scris mărunt, umplînd sute şi apoi mii de pagini. Se strecura noaptea în pivniţă, privea depozitul cu imensele lui rafturi, pe care hîrtia era aşezată cum nu se poate mai bine, îşi încărca braţele cu topuri şi nici nu simţea cînd le trece în camera lui, cînd le scrie, cînd le capsează. Scrise romane, povestiri. Dări de seamă alcătui doar cîteva, dar le subintitulă tot romane, ca să nu aibă de ce să-şi facă reproşuri. Au trecut cîţiva ani. Depozitul, între timp, s-a subţiat. Bătrînul Walther, bolnav şi foarte miop, începuse să nu se mai intereseze de obiectul pasiunii sale. Tînărul scria pe rupte, pălăvrăgeala lui se transforma în hîrtie înflorită şi, cu vremea, în hîrtie de tipar. Într-adevăr, publica. Publica mult, încurajat de presă, de critică, de public. Deveni un romancier cunoscut. Depozitul de hîrtie fu, în curînd, epuizat. Şi, cînd se întîmplă şi aceasta, autorului operei, acum plin de bani, îi veni uşor să cumpere fabrica de pe Rin. Astfel, îşi deveni sieşi un beneficiar. Jumătate din producţia sa de hîrtie se prefăcea, în cadrul aceleiaşi întreprinderi, în romane. Se realiză astfel unul dintre idealurile economiştilor fiziocraţi, ca producţia şi consumul să fie deţinute de una şi aceeaşi persoană. Tînărul romancier, acum în vîrstă, putea să se considere un om care şi-a găsit în viaţă rostul şi expresia. 
Se numea Emile Zola.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!