În ziua de 03.02.1915 se năștea în
comuna Teșila – azi Valea Doftanei, cel de-al șaselea copil al familiei Milu,
Nicolae. Mama lui, Stanca, era casnică, iar tatăl, Iancu, lucrător forestier. Pe
vremea aceea, Teșila făcea parte din Plasa Peleș, cu reședința la Sinaia, ceea
ce explică faptul că mulți teșileni se duceau la muncă în Perla Carpaților.
Printre ei se număra și Iancu Milu, un om impunător, cu o forță ieșită din comun,
care, după ce tăia copaci în zonele cu exploatări forestiere din munții Gârbova
și Grohotișu, îi transporta cu pluta pe râul Doftana, apoi, în amonte, la edec,
pe Prahova, până la Gara Sinaia, unde tot el îi încărca în trenuri. O muncă
titanică, însă bine plătită, care-i permitea să țină o gospodărie cu atâtea
suflete.
Dar cursul vieții, după cum se știe, ia uneori întorsături
neprevăzute, unele dintre ele dramatice. În 1917, când Nicolae avea numai doi
ani, Iancu și-a pierdut viața pe front, undeva în zona Valea Siretului. Unul
dintre camarazii de arme, pe nume Toader Gheorghian, care a fost lângă el în
ultimele clipe, a primit de la Iancu un portofel în care se aflau poze ale
soției și copiilor, dar și ale lui în timp ce se lupta cu buștenii pe Doftana
sau mânuia arma în tranșee, o scrisoare pe care nu apucase să o trimită la
Teșila și alte câteva documente. În plus, într-un compartiment secret,
ascunsese, ca un adevărat patriot ce era, o punguță cu puțin pământ din zonele de luptă și un petec din cămașa îmbibată cu sânge îmbrăcat cu care avea să se și prăpădească.
Muribundul i-a lăsat cu limbă de moarte lui Toader rugămintea de a merge la Teșila
și a-i înmâna portofelul oricărui membru al familiei pe care-l va mai putea găsi
în viață.
La numai câteva zile după moartea lui
Iancu, Toader a fost rănit grav. Transportat în spatele frontului, a scăpat cu
viață, dar cu un picior amputat. S-a întors acasă, la Darabani. A durat mult
până a reușit să se împace cu soarta și, în acest timp, s-a gândit de multe ori
la sinucidere. În cele din urmă însă a izbutit să treacă peste nenorocirea care
i se întâmplase. Fiind croitor de meserie, și-a redeschis vechiul atelier și a
început să lucreze din nou. Părea că totul este în ordine, viața o luase cumva
de la început, dar toată lumea din jur vedea că omul are o suferință ascunsă,
că îl macină ceva nemărturisit care îl făcea să nu mai fie el însuși. În cele
din urmă, i-a spus soției despre ce era vorba: promisiunea pe care i-o făcuse
lui Iancu îl urmărea zi și noapte, ca un blestem.
În
primăvara lui 1924, Toader a plecat spre Teșila, însoțit de băiatul cel mare,
Ștefan, în vârstă de 17 ani. Au mers cu trăsura poștei până la Suceava și de
acolo au luat Expresul Berlin – București, din care au coborât la Câmpina. S-au tocmit cu un mecanic de locomotivă care i-a suit lângă el în trenul care
transporta produse petroliere și, în seara zilei de 20 mai, au ajuns în fața casei
familiei Milu. Stanca i-a primit cu ospitalitate, le-a pus să mănânce și să bea
și le-a așternut să doarmă în casa mică. Cei șase copii ai lui Iancu și-au
trecut din mână în mână pozele tatălui lor, iar Stanca a citit cu voce tare ultima
scrisoare a soțului, care i-a făcut pe toți să verse câteva lacrimi. În final,
dintr-o despărțitură a portofelului a ieșit la iveală o foaie împăturită care
conținea următorul text:
Ei trăiesc de pe urma pădurii; doboară şi
curăţă brazii, îi mână cu plutele în jos pe Nagold până la Neckar şi de acolo
pe apa Rinului, la vale, spre Olanda; chiar şi marea îi cunoaşte pe aceşti
bărbaţi din Pădurea Neagră, care coboară de sus cu plutele lor lungi. Opresc pe
rând în toate oraşele lipite de malul fluviului şi îşi aşteaptă semeţ
cumpărătorii care ar avea nevoie de buştenii şi de scândurile lor; dar bârnele
cele mai groase şi lungi ei le vând, pe bani grei, olandezilor, care le
folosesc la construcţia de vase. Astfel, oamenii aceştia duc o viaţă aspră,
călătorind întruna. Bucuria lor e să zboare la vale pe pluta de lemn, necazul –
să urce din nou pe mal.
............ ............ ............ ............
............ ............ ............ ............ ............ ............
Era un găligan uriaş, spătos, îmbrăcat în
portul plutaşilor, şi mulţi dintre aceia care jurau că-l văzuseră dădeau a
înţelege că n-ar vrea să plătească din punga lor atâţia viţei câţi îi trebuie
lui ca să-i ajungă pielea pentru o pereche de cizme. „Are nişte cizme, spuneau
ei, încât un om ca toţi oamenii ar intra în ele până la gât”. Şi mai spuneau
că...
Continuarea ultimei propoziții
lipsea. Pe spatele foii, Iancu scrisese ceva foarte mărunt, care cu destulă
greutate a putut fi deslușit: „L-am cunoscut. Este nepotul lui. De necrezut!”
Nimeni nu a reușit să priceapă la ce
se referă textul. Iancu nu călătorise niciodată în afara țării, nici măcar până
în Bulgaria, darămite în Olanda. În cele din urmă, au considerat că acele
cuvinte nu aveau legătură cu textul despre plutași, fiind, probabil, o adnotare
făcută de Iancu în legătură cu altceva, într-un moment când nu avea la
dispoziție altă hârtie. Singurul care a rămas pe gânduri a fost Mihai, care era
de-o vârstă cu Ștefan. El a citit de mai multe ori textul și adnotarea de pe
spate. În zilele care au urmat, frații lui l-au auzit de mai multe ori repetând
cu glas scăzut „Pădurea Neagră... Fratele lui...”, dar nu au dat importanță
acestui fapt.
După două zile, Toader și Ștefan au
plecat la Darabani. Familia lui Iancu din Teșila n-a mai primit niciodată
niciun fel de veste de la ei.
Anii au trecut și,
cu excepția lui Mihai, frații Milu au uitat de portofelul lui Iancu.
În 1932, Nicolae
s-a înscris la Liceul Militar din Chișinău, pe care l-a absolvit în 1936. Mihai
terminase un liceu forestier și lucra la Azuga, ca brigadier la Ocolul Silvic.
După cum avea să scrie Nicolae într-o autobiografie din 1954, „fratele meu,
Mihai I. Milu locuește în pădure, în casa Ocolului Azuga, Raionul Sinaia, Reg.
Ploiești”.
Cei doi frați au
evoluat atât de diferit, încât până și mama lor, Stanca, spunea că nu-i vine să
creadă că ambii sunt copiii ei. Nicolae a început, în Marină, o carieră care
avea să-l ducă până la dobândirea unor
distincții internaționale pentru fapte de vitejie în război, în vreme ce Mihai
s-a izolat tot mai mult, ajungând aproape să nu mai aibă comunicare cu nimeni. Colegii povesteau că face lungi drumuri prin pădure de unul singur și că ține
un jurnal.
În 1950, Nicolae
și Mihai s-au întâlnit la Teșila. Primul
venise, mânat de o presimțire sumbră, să-și vadă pentru ultima oară mama și
locurile natale. Cel de-al doilea, în schimb, luase decizia să renunțe
definitiv la Azuga și obținuse un transfer la Ocolul Silvic Doftana.
Într-una din zile,
cei doi frați Milu au plecat dis de dimineață la o plimbare prin pădurea
Glodeasa. Nu multă lume se aventura acolo, pentru că zona era sălbatică și
periculoasă. În anumite locuri creșteau arbori de peste 40 de metri înălțime,
cu grosimi impresionante, printre care te putea întâlni cu lupii sau, cine
știe, cu altfel de jivine înspăimântătoare. Unul dintre puținii neînfricați
care aveau obiceiul să meargă singuri acolo fusese Iancu, despre care se spunea
că s-a luptat nu o dată cu câte o dihanie apărută dintre copaci și de fiecare
dată ieșise învingător, deși nu avea la el nici măcar un cuțit.
Ajunși la punctul
numit Tăul Uriașului, s-au așezat pe trunchiul unul brad prăvălit de bătrânețe
și au vorbit despre copilărie și despre moarte. Nicolae simțea că i se apropie
sfârșitul și premoniția avea să se confirme, el trecând la cele veșnice cu un
an mai târziu. Mihai, în schimb, era preocupat de cu totul alt subiect, pe care
nu avea cu cine altcineva să-l discute.
‒
Tata știa bine ce scrie, a zis el. Mai ții
minte hârtia cu plutașii?
‒
Foarte vag. Era ceva cu Olanda, e tot
ce-mi amintesc
‒
Da, cu Olanda era. Și pe spate scria ceva,
mai știi?
‒
Nu, a zis Nicolae.
Atunci
Mihai a scos din buzunarul de la piept un portofel, l-a deschis și, dintr-un
buzunar bine ascuns, a extras hârtia.
‒
„L-am cunoscut. Este fratele lui. De
necrezut!”, a citit Nicolae cu voce tare.
‒
Vreau să-ți spun că l-am cunoscut și eu.
Tata nu mințea.
‒
Pe cine?
‒
Pe fratele olandezului.
‒
Care olandez? s-a mirat Nicolae.
‒
Michel.
‒
Frate, nu mai umbla cu șarade. Spune clar
despre cine vorbești.
Și atunci, Mihai s-a apucat de povestit.
Imediat
după vizita din 1924 a lui Toader și Ștefan, el se apucase, mânat de un
sentiment pe care nu și-l putea explica, să cutreiere pădurile din jurul
Teșilei. Nicolae își amintea, cu siguranță, de disparițiile lui, care uneori
țineau o zi întreagă și, de câteva ori, fuseseră prelungite peste noapte. Chiar
dacă nu știa ce caută, Mihai avea un fel de presimțire că va descoperi ceva
legat de textul găsit în portofelul lui Iancu. Și, într-adevăr, în luna
ianuarie a anului următor, văzuse, în apropierea unui desiș, o dâră de sânge și
niște urme de pași omenești. Acele urme erau atât de mari, încât cel care le
lăsase trebuia să fi fost un adevărat uriaș. Cuprins de spaimă, făcuse
cale-ntoarsă, dar dorința de a afla despre ce este vorba a fost mai puternică
decât teama. S-a întors în pădure și, cercetând cu multă luare-aminte zona unde
văzuse urmele, a descoperit o trecere prin desiș. Strecurându-se printre
trunchiurile subțiri ale tinerilor copaci, ajunsese, în curând, la o intrare în
pământ pe care o trecuse destul de ușor, pentru că avea un gen de trepte
formate de rădăcinile noduroase ale unor arbori imenși. Cu inima cât un purice,
coborâse până ajunsese pe loc drept și de acolo, după numai câțiva metri, se
pomenise într-o peșteră uriașă, luminată prin câteva spărturi ale tavanului. În
mijloc, la o masă făcută din trunchiuri imense de copac, stătea cel mai mare
individ pe care-l văzuse Mihai în viața lui. Dacă s-ar fi ridicat în picioare,
probabil ar fi atins cu capul tavanul peșterii, iar dacă ar fi avut intenții
rele, ar fi putut să-l facă pe Mihai în numai două secunde să regrete că s-a
încumetat până acolo. Dar respectivul era pașnic. A scos de sub masă, unde avea,
pesemne, niște rafturi, două căni, una cât o oală de ciorbă, cealaltă cât un
bidon de doi litri și le-a umplut cu vin dintr-o damigeană mare cam cât o pernă
de-a bunicii. Au ciocnit, apoi uriașul s-a prezentat: se numea Robin. Îi
întrebase pe Mihai dacă este, cumva, scriitor. Când a aflat că nu, i-a explicat
că scriitorii erau ființele de care se temea cel mai tare, pentru că bunicul lui
avusese mult de suferit din cauza
acestui soi de oameni.
Numele
de familie al uriașului era Cunhaguese – un nume brazilian extrem de vechi,
astăzi pierdut. Bunicul lui se născuse pe la 1750 și ajunsese, la începutul
secolului al XIX-lea, în Munții Pădurea Neagră din Germania, venind din
Brazilia. I se spunea Michel Olandezul, din cauza faptului că vorbea foarte
adesea despre străbunii lui, stabiliți în Brazilia pe vremea când acolo
stăpâneau regii Olandei. Michel se ocupa cu transportul buștenilor pe Dunăre, fluviu
care, după cum se știe, izvorăște chiar din Pădurea Neagră. Fiind uriaș,
devenise rapid un fel de rege neîncoronat al plutașilor și nimeni nu se
încumeta să-i stea înainte. Zvonul despre isprăvile lui se dusese peste tot,
așa că veneau tot soiul de oameni, unii din locuri foarte îndepărtate, numai ca
să-l vadă. Printre ei, un tânăr scriitor numit Wilhelm Hauff, care fusese
foarte impresionat de întâlnirea cu Michel și publicase, în 1826, o poveste în
care-l prezentase ca erou negativ. Olandezul, care era, în realitate, un om
cumsecade, se retrăsese, în momentul apariției cărții, în adâncul pădurii și nu
se mai arătase niciodată. Nu se știa cu cine, dar în 1850, ajuns aproape
centenar, făcuse un copil căruia îi dăduse numele Eugen. Părea ciudat, spusese Robin,
dar uriașii trăiau în medie cam 150 de ani și pentru ei, a avea un copil la 100
de ani era ceva absolut firesc. Olandezul nu dorise ca fiul lui să trăiască în
Pădurea Neagră, așa că îl făcuse să-i promită că va pleca de acolo. La un an
după moartea lui Michel, într-o noapte cu lună plină, Eugen pornise cu o plută pe
Dunăre. După patru zile ajunsese în România, la Baziaș. Își abandonase pluta și
o luase pe uscat, mergând în direcția munților. După multe aventuri, ajunsese
în zona Vârfului Păduchiosu din Bucegi și se stabilise acolo. Învățase limba
română în numai câteva luni, de la o femeie din Comarnic, pe nume Angela, care
trecuse pe acolo călare pe un măgar, în drum spre stâna unde o aștepta soțul ei.
Întâlnindu-l pe uriaș, fusese atât de impresionată încât renunțase la tot și
rămăsese cu el. In 1880 se născuse copilul lui Eugen, Robin. Cei doi au dus o
viață liniștită, muntele asigurându-le tot ce aveau nevoie, de la adăpost și
hrană până la îmbrăcăminte și căldură. Cu toate că evitau din răsputeri
întâlnirea cu oamenii, se mai întâmpla uneori să se pomenească față în față cu
câte cineva și atunci fugeau să se ascundă. Așa s-au născut tot felul de
legende cu uriași, tuneluri secrete, comori, magie și blesteme.
În anul
1920, la scurt timp după moartea Angelei, care căzuse într-o prăpastie, Eugen
întâlnise o familie cu numele Eliade, într-un loc semiînchis, din care nu se
putea fugi. Fusese obligat să stea de vorbă cu oamenii și să le explice
prezența lui acolo. În special cei doi copii, Mircea și Corina, fuseseră deosebit
de impresionați de statura lui și de istoriile cu plutași. Fetița, care avea
doar 7 ani, nu putea să îi pronunțe numele și în loc de Cunhaguese îi spunea
Cuniagheș. Iar Mircea, care mărturisea că o să scrie o poveste despre el, îi
pusese o mulțime de întrebări cu privire cu privire la tărâmul de unde venea și
la vrăjitoarea care-l pedepsise făcându-l să crească atât de mare. Eugen îi
ceruse lui Mircea ca povestea pe care urma s-o scrie să conțină doar întâmplări obișnuite,
pentru că nu dorea să ajungă, precum tatăl lui, erou negativ, iar băiatul îi
promisese solemn că așa va face.
În
scurt timp, Eugen și Robin fuseseră nevoiți să plece din zona Păduchiosu, din
cauza drumeților care veneau acolo în număr foarte mare. Și pentru că în viața
uriașilor vine un moment în care nu mai pot trăi decât singuri, luaseră decizia
să se despartă: Robin se stabilise în Pădurea Glodeasa, iar tatăl lui în desișurile
neumblate din zona Azugii.
‒
Când Robin a ajuns aici cu povestirea, mi-a încolțit ideea de a mă face
brigadier, ca să stau cât mai mult în pădure, aproape de el, i-a spus Mihai
fratelui său.
Prima
întâlnire dintre Eugen și Iancu Milu avusese loc în septembrie 1915. Uriașul
ieșise din ascunzătoare și se însorea într-un luminiș. Iancu l-a văzut și a
încremenit de spaimă, dar Eugen i-a
explicat că nu trebuie să se teamă de el, pentru că e pașnic. I-a vorbit despre
Michel, despre Eugen și despre Wilhelm Hauff. Impresionat, Iancu făcuse un drum
la Ploiești și ceruse de la bibliotecă poveștile lui Hauff. Citise pe
nerăsuflate despre Michel Olandezul și copiase câteva pasaje, apoi se întorsese
la Glodeasa și îl căutase pe Eugen ca să-i spună că a citit și că într-adevăr
înțelegea ce îl deranjase pe tatăl lui. Cei doi deveniseră amici și se
întâlneau cam o dată pe lună. Cu toate astea, dintr-o prudență care lui Mihai i
se părea, acum, exagerată, Eugen nu îi vorbise niciodată lui Iancu despre faptul că
avea un fiu. Când venea momentul, îi cerea lui Robin să nu iasă pentru nimic în
lume din ascunzătoare, iar el se ducea la întâlnire. Dar într-o zi Robin îl
urmărise și Eugen fusese forțat să-i spună despre ce era vorba. Totuși, nu-l
lăsase să participe la întâlniri și nici pe Iancu nu-l pusese la curent cu
existența fiului său.
Lucrurile
au mers așa până în august 1916, când România a intrat în război și Iancu a fost
chemat la oaste. Eugen l-a căutat peste tot, a mers de nenumărate ori la locul
unde se întâlneau de obicei și l-a așteptat, dar totul a fost zadarnic. Robin
își amintea perfect de tristețea care-l cuprinsese pe sărmanul lui tată, care
se atașase de Iancu mai mult decât obișnuiau uriașii să se atașeze, mai ales de
„oamenii mici”, cum obișnuiau să-i numească pe ceilalți.
Următorii
patru ani, până în 1920, Eugen și Robin au trăit liniștiți în Pădurea Glodeasa.
Oamenii din Teșila nu s-au mai întâlnit cu ei, dar legendele continuau să
circule. Se vorbea despre un uriaș care dobora avioanele germane aruncând către
ele bolovani mari cât o casă, bărbații povesteau cum i-au văzut în anumite
nopți statura gigantică profilându-se pe discul lunii pline, iar unele femei,
în special văduve, lăsau a se înțelege că se culcaseră cu el și rămăseseră
grele, lucru pe care îl putea constata oricine doar privindu-le formele. Încă
și astăzi, în zona Văii Doftanei, când se naște câte un băiețel mai voinic, se
spune despre el „e făcut cu uriașul”.
‒ Când a venit Toader din Moldova și am
citit cuvintele lui tata, n-am mai avut liniște, a continuat Mihai. Am mers în
pădure, m-am întâlnit cu Robin, mi-a spus povestea, apoi, când a dispărut –
nici astăzi nu știu ce s-o fi întâmplat cu el, am plecat, cum îți amintești, la
școala de brigadieri și după ce am terminat-o m-am stabilit la Azuga. Nu a știut
nimeni până acum de ce am făcut această alegere. Dar tu, frate, trebuie să
afli: am plecat la Azuga pentru că acolo aveam șansa să-l găsesc pe Eugen.
Nicolae
se întreba dacă nu cumva fratele lui a înnebunit. Poate că singurătatea și
contactul permanent cu spaimele pădurii îl făcuseră să își piardă mințile.
‒
Nu mă crezi, a spus Mihai. Nu mă mir, este
o poveste greu de crezut. Dar vino cu mine.
L-a dus
pe Mihai în adâncul pădurii, unde nu se încumetau decât lupii. Au intrat
într-un desiș care părea imposibil de pătruns și, după câteva sute de metri, au
ajuns la intrarea în grota lui Robin. Au coborât cu mare grijă, pentru că
rădăcinile erau pline de mușchi și alunecau. Au ajuns în camera cea mare,
luminată prin spărturile tavanului. Masa la care stătea uriașul se năruise și
resturile ei puteau fi confundate cu o aglomerare de bușteni aduși acolo de
torenții formați în urma ploilor. În peretele din stânga, la aproape doi metri
înălțime se vedea o adâncitură în interiorul căreia ar fi încăput cineva de
dimensiuni mari.
‒
Aici dormea, a zis Mihai, privind
adâncitura cu expresia cuiva care își amintește, plin de nostalgie, întâmplări
din trecutul care nu se mai poate întoarce.
Dar
Nicolae nu era convins. Tot ce povestea Mihai putea fi rodul fanteziei lui
debordante. Locul acela era o grotă oarecare, o cameră pe care o construise
natura prin jocul elementelor sale, dar cineva care ținea cu tot dinadinsul,
putea afla asemănări cu locuința, evident imaginară, a unui uriaș.
‒
Și l-ai găsit pe Eugen? a întrebat
Nicolae, intrând în jocul fratelui său.
‒ Într-un târziu l-am găsit, a spus Mihai.
Era bolnav, simțea că i se apropie sfârșitul. M-a rugat să-l ajut să dispară
fără urmă și am făcut-o. L-am condus, într-o noapte, pe Valea Comorilor din
Jepii Mici și i-am arătat locul unde se desprinde din traseu Cărarea
Blestemată, cea care se vede numai în anumite zile cețoase și pe care dacă
pornești nu te mai poți întoarce. Practic, mergând o vreme pe acea cărare
îngustă, dispari pentru totdeauna. O văzusem într-o zi cu ochii mei și țineam
minte locul. L-am lăsat pe Eugen acolo și m-am întors la Azuga. Astăzi știu sigur că uriașul a
găsit cărarea și a plecat pe ea, pentru că nu a mai revenit niciodată în
pădure.
Mergând
către ieșirea din grotă, Nicolae s-a împiedicat de un ciot de lemn din grămada
de lemne semi-putrezite care, după spusele lui Mihai, ar fi reprezentat
rămășițele mesei la care stătuse uriașul. Lemnul s-a mișcat câțiva centimetri
și sub el s-a văzut ceva care părea a fi o bucată de metal. Frații Milu au tras
de lemne până au reușit să elibereze obiectul: era o lingură de mari
dimensiuni, pe care un om obișnuit nu ar fi putut-o folosi pentru a se hrăni. Cei
doi au continuat să mute lemnele și au descoperit alte câteva tacâmuri de aceeași
mărime, plus un blid de cositor deformat, de dimensiunile unui lighean.
‒
Acum mă crezi, frate? a întrebat Mihai cu
tristețe în glas.
Nicolae
n-a răspuns. Avea senzația că visează. Tot ce se întâmpla i se părea de-a
dreptul fantastic. Michel Olandezul să fi existat în realitate și nu doar în
imaginația lui Hauff? Iar urmașii lui să se fi aciuit în România, dar nu
oriunde ci exact în zona Teșilei? Îi venea greu să creadă, dar obiectele găsite
în grotă erau reale și se vedea limpede că nu fuseseră puse acolo recent.
Întors
la București, Nicolae Milu s-a pus pe răscolit bibliotecile în căutarea
de informații privind uriașii. Așa a aflat
despre lupta dintre David și Goliat, despre călătoria lui Guliver în
Brobdingnag, țara giganților, despre Gargantua și Pantagruel, despre uriașii pe
care i-a învins Hercule, despre cei cu care căuta să se lupte iscusitul hidalgo
Don Quijote și despre mulți alții. Iar în finalul cercetării, tocmai când
credea că a aflat tot ce se putea despre uriași, unul dintre amicii lui
bucureșteni, inginerul Aristide Teodorescu, i-a adus o revistă apărută cu doi
ani înainte la Paris, intitulată „Luceafărul”. Revista se adresa adresa
exilului românesc și conținea, printre altele, o nuvelă scrisă de Mircea
Eliade, în care era vorba despre un amic al autorului, un inginer din București
pe nume Cucoaneș, care începuse la un moment dat să crească, transformându-se treptat
într-un uriaș. Din cauza faptului că lumea începe să afle ce se petrece și
Cucoaneș este tot mai asiduu căutat de curioși și de gazetari, Eliade îl ajută
să fugă în munți și să se stabilească în apropiere de Vârful Păduchiosu.
Ajuns
aici cu lectura, Nicolae și-a amintit de micul Eliade din povestea pe care i-o
spusese Mihai. Sora lui, Corina, îl numise pe uriaș Cuniagheș și era plauzibil
ca peste ani acest nume să se fi transformat, în memoria autorului, în
Cucoaneș. Iar faptul că personajul din nuvelă se stabilise în zona Păduchiosu nu
putea reprezenta decât dovada că Mihai nu inventase nimic. El nu citea, era un
om care își petrecea mai tot timpul în natură și nu avea timp de răscolit prin
biblioteci. Revista pariziană era exclus să fi ajuns la Teșila și chiar dacă,
printr-o întâmplare neobișnuită, ar fi ajuns, nu ar fi fost Mihai omul care să
o citească și cu atât mai puțin să inventeze, pornind de la o nuvelă a lui
Eliade, o poveste atât de complexă cu uriași stabiliți în Pădurea Glodeasa.
Spre
finalul anului 1950, Nicolae Milu a trecut la cele veșnice, nu înainte de a-i
vorbi despre Robin și Eugen prietenului său Aristide Teodorescu. Omul nu a luat
foarte în serios povestea, dar după 16 ani, în 1966, când viața l-a dus în zona
Teșilei ca proiectant al marelui baraj de la Paltinu, și-a amintit de Nicolae
Milu și despre întâlnirile cu uriașii ale fratelui acestuia. L-a căutat pe
Mihai, care încă mai lucra ca brigadier și cutreiera pădurile de parcă ar fi
avut în continuare 20 de ani. La o țuică de prună, într-o seară, Mihai i-a spus
lui Aristide că este convins de existența unui alt uriaș în zonă, care, în
opinia lui, trebuie să fi fost fiul lui Robin. Îl căuta în permanență și găsea
mereu dovezi ale trecerii lui prin diverse locuri din pădure, dar de văzut nu
reușise să-l vadă. Impresionat, Aristide se arătase gata să participe la
căutări, lucru pe care l-a făcut începând de a doua zi. Din jurnalul lui Mihai
Milu, aflat astăzi în casa memorială a fratelui său, Mihai, reiese că Aristide
l-ar fi văzut pe uriaș într-o zi în care el nu putuse merge în pădure din cauza
unei dureri acute de stomac. Alte consemnări legate de subiect nu mai
figurează, iar jurnalul se încheie în 1971, anul dării în folosință a barajului.
După
mai bine de 50 de ani de la acel moment, în 2018, un profesor de istorie pe
nume Zorilă a găsit într-o lucrare despre barajele artificiale cumpărată dintr-un
anticariat bucureștean, un semn de carte pe care cineva notase cu stiloul: „L-am
văzut cu ochii mei. Este cu adevărat uriaș”. Pe ultima filă a volumului fusese
aplicată o parafă: „Ing. Aristide T”. Profesorul Zorilă, care era născut chiar
în Valea Doftanei, a fost convins, inițial, că adnotarea făcută de Aristide Teodorescu pe semnul de carte se referea la barajul de la Paltinu.
Ulterior însă, a ajuns la concluzia că era vorba despre cu totul altceva și
anume despre un uriaș care trăia în zona Văii Păltinoasa. Nu este limpede cum a
ajuns profesorul Zorilă să construiască o asemenea teorie. Fapt e că el a mers
mult mai departe, ajungând să susțină că inginerul Teodorescu nu numai că se
întâlnise cu un uriaș, dar că, inspirat de nuvela lui Mircea Eliade „Un om
mare”, al cărei personaj, uriașul Cucoaneș, își găsește sfârșitul în Marea
Neagră, proiectase barajul în așa fel încât să poată primi și păstra acolo, în
adânc, trupul unor ființe de dimensiuni impresionante, care doresc să șteargă, astfel, orice urmă a trecerii lor pe pământ.
Astăzi,
profesorul pensionar Zorilă este binecunoscut în cârciumile din Valea Doftanei,
unde-și petrece majoritatea timpului în fața unui pahar cu vin, spunând oricui
dorește să-l asculte povestea uriașilor din Pădurea Glodeasa. Oamenii îl
simpatizează, nimeni nu râde de el și mulți vin să-l întâlnească și să-i pună
întrebări despre vremea în care oamenii locului, pentru a-și asigura existența, se luptau, asemeni lui Iancu
Milu, cu muntele, cu pădurea și cu apele
învolburate.
Raul, poate vorbim, într-o zi, despre asta.
RăspundețiȘtergereL-ai văzut și tu?
RăspundețiȘtergere