Cerul înstelat și legea morală

Două lucruri umplu mintea de o veșnic înnoită și sporită admirație și venerație, cu cât mai adesea și mai străduitor se îndreaptă reflecția asupra lor: cerul înstelat deasupra mea și legea morală în mine. Aceste două lucruri n-am nevoie să le caut și să le bănuiesc numai, ca și cum ar fi învăluite în întuneric sau s-ar afla într-o regiune transcendentă, în afară de orizontul meu; eu le văd înaintea mea și le leg nemijlocit de conștiința existenței mele. 

Primul lucru începe de la locul pe care-l ocup în lumea exterioară a simțurilor și lărgește legătura în care stau înspre spațiul imens ce cuprinde lumi peste lumi și sisteme de sisteme, și, pe deasupra, înspre timpuri nemărginite ale mișcării lor periodice, ale începutului și duratei lor. Al doilea începe de la Eul meu invizibil, de la personalitatea mea, și mă înfățișează într-o lume care are adevărată nemărginire, dar în care poate pătrunde numai intelectul și de care (prin aceasta însă și, totodată, de toate acele lumi vizibile) eu mă recunosc legat printr-o conexiune, nu, ca acolo, numai contingentă, ci universală și necesară. Întâia priveliște, aceea a unei mulțimi nenumărate de lumi, nimicește, așa-zicând, importanța mea ca creatură animală, care trebuie să redea materia din care a fost creată iarăși planetei (unui simplu punct în Univers), după ce o scurtă vreme (nu se știe cum) ea a fost înzestrată cu viață. A doua priveliște înalță, dimpotrivă, nesfârșit valoarea mea ca inteligență, prin personalitatea mea, în care legea morală îmi dezvăluie o viață independentă de animalitate și chiar de toată lumea simțurilor, cel puțin cât se poate cunoaște din menirea telică a existenței mele prin această lege, menire care nu e limitată la condițiile și hotarele acestei vieți, ci care se întinde spre infinit. Dar admirația și respectul pot ațâța, ce-i drept, spre cercetare, însă nu pot înlocui lipsa ei. Ce trebuie oare acum făcut pentru a întreprinde această cercetare într-un fel folositor și potrivit cu măreția obiectului? Exemple ar putea servi aici ca avertizare, dar și pentru imitare. Observația lumii a început cu priveliștea cea mai minunată pe care simțurile omenești ne-o pot doar înfățișa cândva și pe care intelectul nostru poate doar cândva să se încumete a o urmări în larga ei întindere, și s-a sfârșit cu astrologia. Morala a început cu cea mai nobilă însușire a naturii omenești, a cărei dezvoltare și cultură se îndreaptă spre folos infinit, și s-a sfârșit cu fanatismul sau superstiția. Așa se întâmplă cu toate încercările încă rudimentare, în care partea principală a activității atârnă de întrebuințarea rațiunii, care nu se dobândește, așa ca întrebuințarea picioarelor, de la sine cu ajutorul unui exercițiu repetat, mai ales când privește însușiri ce nu se lasă înfățișate așa nemijlocit în experiența comună. După ce însă, deși târziu, a devenit obișnuită maxima de a cumpăni bine de mai înainte toți pașii pe care rațiunea își propune de a-i face, și de a nu o lăsa să-și ia cursul în alt fel decât în făgașul unei metode bine chibzuite de mai înainte, felul de a judeca asupra sistemului lumii a luat cu totul altă direcție și, cu aceasta, a ajuns în același timp la un rezultat fără comparație mai norocos. Căderea unei pietre, mișcarea unei praștii, descompuse în elementele lor și în forțele ce se manifestă în ele, tratate matematicește, au produs la urmă acea cunoaștere, clară și neschimbată pentru timpurile viitoare, a sistemului lumii, care, printr-o observație progresivă, poate spera numai să se tot lărgească, nicicând însă nu trebuie să se teamă că va fi nevoită să dea înapoi. Acest exemplu ne poate sfătui să urmăm aceeași cale în tratarea dispozițiilor morale ale naturii noastre și ne poate da nădejdea de a ajunge la același rezultat bun. Avem doar la îndemână exemplele judecății morale ale rațiunii. Descompunându-le prin analiză în conceptele lor elementare, și întrebuințând, în lipsa metodei matematice, un procedeu analog celui al chimiei, pentru a dobândi separația elementelor empirice și elementelor raționale care se pot găsi în ele, prin încercări repetate asupra intelectului omenesc de rând, putem face să cunoaștem cu certitudine amândouă elementele pure și ceea ce fiecare element poate produce singur pentru sine; și astfel se va împiedica, pe de o parte, eroarea unei judecăți încă brute și neexercitate, pe de altă parte (ceea ce este cu mult mai necesar) acele avântări geniale prin care, așa cum se face de către adepții pietrei filosofale, fără nici o cercetare metodică și nici o cunoaștere a naturii, se făgăduiesc comori visate și se risipesc cele adevărate. Într-un cuvânt, știința (căutată în mod critic și condusă în mod metodic) este portița îngustă care duce la doctrina înțelepciunii, dacă prin aceasta se înțelege nu numai ceea ce trebuie să facem, ci și ceea ce trebuie să servească ca regulă învățătorilor învățătorilor, spre a croi bine și lămurit calea înțelepciunii, pe care trebuie să meargă oricine, și spre a feri pe alții de rătăcire. Filosofia trebuie să rămână totdeauna păstrătoarea acestei științe, la ale cărei cercetări subtile publicul n-are a lua parte, dar fără îndoială că trebuie să se intereseze de doctrinele care, abia după o astfel de prelucrare, îi pot apărea în toată claritatea lor.

Immanuel Kant - Încheiere la „Critica rațiunii practice”