O poveste a lui Robert Louis Stevenson

 Diavolul din clondir

A fost odată un om, de felul său din insula Hawai, căruia am să-i spun Keawe; căci la drept vorbind el mai trăiește și astăzi, și numele lui trebuie să rămână o taină. S-a născut nu departe de Hononau, acolo unde rămășițele pământești ale lui Keawe cel Mare au fost îngropate într-o peșteră. Omul acesta era sărac, dar se dovedise a fi inimos și muncitor. Știa să citească și să scrie de ai fi zis că-i dascăl, și în afară de aceasta era un marinar de prima mână; o vreme a navigat pe steamer-ele insulei și a pilotat o balenieră pe coasta Hamakuei. Dar până la urmă, ce credeți că-i veni în minte lui Keawe: nici una nici două, s-a îmbarcat pe un vas și a pornit-o spre San Francisco.

   Era un oraș strașnic, cu un port neîntrecut; unde te mișcai, dădeai doar de oameni bogați, dar mai ales pe o colină care se înălța în acest oraș și care era acoperită în întregime numai și numai cu palate. Într-o bună zi, Keawe al nostru se plimba tocmai pe această colină, cu buzunarul doldora de bani și admira cu plăcere casele mari ce se înșiruiau de ambele părți ale drumului. „Ia te uită ce de mai case frumoase!" - se gândi el - „și ce fericiți trebuie să fie cei ce locuiesc în ele, fără grija zilei de mâine!" Gândul acesta îi stăruia în minte, când, iată că ajunse înaintea unei clădiri, ce-i drept, mai mică decât celelalte, dar dichisită și îngrijită ca o bijuterie: treptele acestei case străluceau ca poleite cu argint, răzoarele din grădină erau numai floare, de ziceai că-s ghirlande, iar geamurile limpezi ca diamantele. Keawe se opri locului vrăjit de frumusețea a tot ce vedea. Pe când stătea așa, băgă de seamă că un bărbat se uita la el printr-o fereastră atât de limpede încât Keawe îl vedea așa cum vezi un pește într-un ochi de apă de pe țărm. Omul era trecut de vârsta mijlocie, chel, cu o barbă neagră; chipul îi era întunecat de tristețe și ofta de mai mare jalea, dar, ca să spun drept, cum îl văzu Keawe pe omul acela și cum îl văzu omul pe Keawe, invidia încolți în sufletele amândurora.

   Deodată pe buzele omului înflori un zâmbet; îi făcu semn lui Keawe să intre, și ieși întru întâmpinare în ușa casei.
   - Mie-mi aparține casa asta frumoasă, spuse omul oftând eu amărăciune. Nu vrei cumva s-o vizitezi?
   Îl petrecu pe Keawe în casă și îl duse pretutindeni, din pivniță și până în pod, și nu exista lucru să se afle acolo și să nu fie desăvârșit în felul lui, spre marea mirare a lui Keawe.
   - Că bine ai spus, grăi Keawe, grozavă casă mai ai. De mi-ar fi dat să trăiesc într-o casă ca asta, aș râde cât e ziulica de lungă. Da' dumitale ce ți s-a cășunat de tot oftezi?
   - Nimic nu s-ar pune împotrivă, rosti omul, ca dumneata să ai o casă care să semene ca două picături de apă cu asta, ba chiar să o întreacă în frumusețe daca așa ți-ar fi voia. Bănuiesc că ai ceva bani?
   - Am 50 de dolari mari și lați, răspunse Keawe; dar o casă ca asta nici vorbă că face mai mult de 50 de dolari.
   Omul se apucă să socotească.
   - Îmi pare rău că nu ai mai mult, spuse el, căci de pe urma ăstui fapt cine știe cu ce daraveră ai să te alegi mai târziu. Dar tot o poți avea cu 50 de dolari.
   - Casa? întrebă Keawe.
   - Nu, nu de casă e vorba, răspunse omul, ci de sticlă. Trebuie să-ți spun ca deși mă crezi bogat și fericit, întreaga-mi avere, ba chiar și casa asta, așa cum o vezi, cu grădină cu tot, le datorez unei sticle care nu-i cu nimic mai mare decât o cană. Iat-o! Deschise o casă de bani și scoase un vas cu pântecul rotund și gâtul lung. Sticla era de un alb lăptos ce prindea culorile nestatornice ale curcubeului. Înăuntrul ei se mișca ceva nelămurit, de părea că-i o umbră și o văpaie.
   - Iată sticla! adaugă omul; dar văzând că Keawe râde, mai spuse: Nu-mi dai crezare? Ei bine, încearcă atunci și vezi de poți s-o spargi!
   Keawe apucă butelca și o izbi de pământ până ce obosi; dar ei nici că-i păsa; sărea înapoi ca o minge și rămânea neatinsă.
   - Ia te uită ce lucru de mirare! exclamă Keawe. Când îl pipăi și mă uit bine, clondirul ăsta îmi pare a fi de sticlă.
   - Chiar de sticlă e, răspunse omul oftând de mama focului; dar sticla asta a fost călită în flăcările iadului, înăuntrul el trăiește un drac și umbra pe care o zărim că se tot mișcă e el, sau cel puțin așa bănuiesc eu. Dacă se găsește careva să cumpere sticla asta, dracul îi îndeplinește orice poruncă: tot ceea ce i se năzare - fie dragoste, fie glorie, fie bani, fie case ca asta de aici sau chiar un oraș ca orașul pe care-l vezi, totul îi va aparține îndată ce va rosti o vorbuliță. Napoleon a stăpânit clondirul ăsta și mulțumită lui a ajuns regele lumii; într-un sfârșit, l-a vândut, și atunci a murit. Căpitanul Cook l-a avut și el, și cu ajutorul lui a descoperit drumul spre atâtea insule; dar cum l-a vândut, a și fost măcelărit în Hawai. Cum îl vinzi, clondirul nu te mai are sub oblăduire, și praf se alege din puterea ta, iar dacă n-ai cerut cu cumpătare, o pățești.
   - Da' parcă spuseseși că vrei să-l vinzi?! întrebă Keawe.
   - Am de toate după pofta inimii, dar îmbătrânesc, îi răspunse omul. Un singur lucru nu-i stă dracului în putință să facă: viața n-o poate lungi; n-ar fi tocmai cuviincios să-ți tăinuiesc că sticla asta are un neajuns: dacă unuia îi bate cumva ceasul înainte de a o fi vândut, îl așteaptă flăcările iadului pentru vecii vecilor.
   - De bună seamă că e un neajuns, și în privința asta nu încape îndoială! exclamă Keawe. Nu vreau cu nici un chip să mă bag în treaba asta. Mă lipsesc bucuros de casă; e pe lumea asta un lucru pe care nu mi l-aș dori nici în schimbul unui titlu de noblețe, și anume să fiu osândit la iad.
   - Dar nu te pripi așa, dragul meu! căută omul să-l liniștească. N-ai decât să te folosești de puterea diavolului cu cumpătare și pe urmă vinde altuia clondirul, așa cum fac eu cu dumneata, și-ai să-ți sfârșești zilele în huzur.
   - Bine, bine dar eu de două lucruri îmi dau seama, spuse Keawe: întâi și întâi văd că nu mai prididești cu oftatul de parcă ai fi o fată îndrăgostită, și pe urmă vinzi sticla asta de pomană.
   - Ți-am mai spus o dată de ce oftez, grăi omul. Oftez pentru că mă tem să nu-mi joace vreo festă sănătatea; că doar, cum ziceai chiar dumneata, pentru nimeni nu-i plăcut să moară și să se ducă drept în iad. Cât despre faptul că o vând atât de ieftin, trebuie să-ți spun cu mai e un bucluc cu butelca asta. Odată, e mult de atunci, când dracul a adus-o pe pământ, era scumpă foc și a fost vândută întâi preotului Jean [personaj legendar din Evul Mediu, care era socotit fie han al Tartariei, fie negus al Abisiniei] pe câteva milioane de dolari; dar află de la mine că butelca asta n-o poți vinde decât în pierdere. Cum o vinzi cu cât ai plătit-o, ea ți se întoarce îndărăt ca un porumbel la hulubărie. Iată de ce prețul a tot scăzut în decursul veacurilor și acum sticla numai că nu-i de pomană. Eu însumi am cumpărat-o de la unul dintre bogații mei vecini de pe colina asta și am dat pe ea nici mai mult, nici mai puțin de 80 de dolari. Aș putea să o vând cu 79 de dolari și 90 de cenți, dar nici un penny mai mult, că de nu, mi se și întoarce îndărăt. Acuma două belele îmi stau pe cap. Întâi, când ofer o sticlă atât de ciudată și nu cer decât 80 de dolari ca vai de ei, oamenii cred că-ți bați joc, și în-al doilea rând..., dar în privința asta nimic nu ne zorește și n-am nici o nevoie să despic firul în patru. Nu cumva însă să uiți că trebuie să o dai numai și numai pe mărunțiș.
   - Da' de unde să știu eu că tot ce mi-ai zis e adevărat? întrebă Keawe.
   - Poți s-o pui la încercare chiar acum, pe dată, răspunse omul. Dă-mi cei 50 de dolari al dumitale, ia-ți butelca și dorește-ți ca cei 50 de dolari să se întoarcă de unde au plecat. De nu se întâmplă întocmai, îți făgăduiesc pe cuvânt de onoare să desfac târgul și să-ți dau banii înapoi.
   - Nu cumva vrei să mă tragi pe sfoară? întrebă Keawe.
   Omul jură pe câte-n lună și-n stele.
   - Ei bine, fie, am să pun la bătaie tot ce am, spuse Keawe. Ce-o să mi se întâmple? Zis și făcut. Îi numără banii omului. Iar omul îi dădu sticla.
   - Diavole din clondir, începu el, vreau să am iarăși cei 50 de dolari.
   Nici nu rosti bine aceste vorbe, că buzunarul îi era tot atât de greu ca și înainte.
   - Nu încape îndoială că-i o sticlă vrăjită, exclamă Keawe.
   - Acum vezi-ți de drum, băiete, și dracul să te aibă în pază! spuse omul.
   - Stai o leacă! făcu Keawe, destul cu gluma. Să fim serioși: ia-ți sticla înapoi.
   - Ai cumpărat-o cu mai puțin decât am dat pe ea, răspunse omul, frecându-și mâinile. De acuma a ta e; și în ce mă privește, n-am decât o singură dorință: să-ți iei tălpășița.
   Nici nu rosti bine aceste vorbe, ci și sună servitorul chinez și-i porunci să-l dea pe Keawe pe ușă afară.
   Când Keawe se trezi în stradă cu butelca sub braț căzu pe gânduri. „Dacă tot ce mi s-a zis despre sticla asta e adevărat, atunci să știi că am fost tras pe sfoară" - îi trecu lui prin minte. „Dar s-ar putea ca omul să-și fi bătut joc de mine". Primul lucru pe care-l făcu fu să-și numere banii. Erau în păr: 49 de dolari în bani americani și o monedă chiliană.
   -Asta cam miroase a adevăr, spuse Keawe. Acum, am să mai fac o încercare.
   În acea parte a orașului străzile străluceau de curățenie de parcă te-ai fi aflat pe puntea unei nave și, deși era pe la amiază, nu se vedea nici țipenie de om. Keawe lasă binișor clondirul în șanț; și pe aci ți-e drumul. De două ori se întoarse și se uită îndărăt, dar sticla cea lăptoasă cu pântec rotund nu se urnise din locul unde o lăsase. Mai aruncă și o a treia privire și apoi întoarse colțul. Dar nu apucă să mai facă nici trei pași, că simți o lovitură în cot, și ce credeți că-l lovise? gâtul cel lung al sticlei; cât despre pântecul rotund, acesta era vârât în buzunarul bluzei sale marinărești.
   - Și asta miroase cale de o poștă a adevăr, spuse Keawe. Pe urmă, întâi și întâi intră într-o prăvălie, unde cumpără un tirbușon, apoi se refugie într-un loc pustiu, la mijlocul unui maidan. Acolo încercă să scoată dopul, dar ori de câte ori băga tirbușonul, el ieșea pe dată, iar dopul rămânea neatins ca înainte.
   - Trebuie să fie vreun nou soi de dop, își spuse Keawe, și numaidecât îl cuprinse un tremur și-l trecură toate nădușelile, atâta-i era de frică de sticla aceea.
   Pe când se întorcea în port, privirea-i fu atrasă de o prăvălie, unde un om vindea scoicării și măciuci din insulele sălbatice, vechi idoli păgâni, monede de demult, stampe japoneze și chineze și tot felul de alte obiecte cu care marinarii obișnuiesc să-și umple cuferele. Cum o văzu îi și veni o idee. Intră înăuntru și oferi butelca pentru 100 de dolari. La început negustorul îl luă în râs și-i dădu pe ea 5 dolari; dar orice s-ar spune, era un clondiraș nespus de ciudat, că doar sticlă ca aceea din care era făcut nu fusese nicicând suflată într-o sticlărie omenească, și pe urmă culorile străluceau nespus de frumos pe albeața ei ca de lapte, iar umbra dinăuntru se frământa de mai mare dragul; așa că, după ce se tocmi cât se tocmi, așa cum le stă în obicei confraților lui, negustorul îi dădu 60 de dolari de argint și așeză sticla pe un raft în mijlocul vitrinei.
   - Va să zică, își spuse Keawe, am vândut cu 60 de dolari ceea ce am cumpărat cu 50, sau ca să spun drept cu ceva mai puțin, căci unul dintre dolarii mei era chilian. Am să mă lămuresc acum și în privința asta.
   Nici nu se întoarse bine pe bord, că se și repezi să-și deschidă cufărul: sticla era acolo, căci se întorsese mai repede decât el. Întâmplarea făcea ca pe bordul aceluiași vas să se afle și un prieten de-al lui Keawe, pe numele lui Lopaka.
   - Ce te-a apucat de te tot holbezi în cufăr? îl întrebă Lopaka. Puntea de la provă, unde se aflau ei, era pustie, și Keawe îi povesti totul, din fir a păr, după ce-i ceru să păstreze secretul.
   - Ciudată treabă, nimic de zis, grăi Lopaka; tare mi-e frică să nu te-alegi cu cine știe ce buclucuri de pe urma sticlei ăsteia. Un lucru e însă sigur ca lumina zilei: dacă de pacoste tot nu te poți scăpa, nu-ți rămâne altceva decât să tragi și profit de pe urma târgului. Pune-ți în gând ceva ce-ți dorești, poruncește să ți se îndeplinească dorința și dacă ea-ți va fi îndeplinită întocmai, eu îți cumpăr pe urmă sticla; grozav aș mai vrea să am o goeletă și să navighez în insule.
   - Mie mi-e gândul la cu totul altceva, spuse Keawe; îmi doresc să am o casă frumoasă cu grădină pe coasta Konei, unde m-am născut; aș vrea ca ușa să-mi fie scăldată în soare, să am flori în grădină, geamuri la ferestre, tablouri pe pereți, așa cum am văzut în casa în care am intrat astăzi, numai că aș vrea să mai aibă încă un cat și balcoane de jur împrejur, ca la palatul regelui. Ce viață fără griji aș mai duce acolo, și ce-aș mai huzuri cu rudele și prietenii mei!
   - Ce mai vorbă! spuse Lopaka. Hai s-o luăm cu noi în Hawai. Și dacă totul se arată a fi adevărat, așa precum o spui, am să-mi țin făgăduiala, am să cumpăr sticla și am să cer o goeletă.
   Căzură la învoială, și peste puțin nava o porni îndărăt spre Honolulu cu Keawe, cu Lopaka și cu sticlă cu tot. Cum debarcară se și întâlniră pe țărm cu un prieten care se repezi să-l condoleze pe Keawe.
   - Habar n-am de ce m-oi fi condolând, spuse Keawe.
   - Se prea poate ca tu să n-ai habar, rosti prietenul, dar află de la mine că unchiul tău, bătrânelul acela de treabă, a murit, iar vărul tău, flăcăul acela încântător, s-a înecat în mare.
   Keawe era copleșit de mâhnire și de atâta plâns și jale uitase până și de clondir. Dar lui Lopaka nu-i ieșise din minte și, după ce durerea lui Keawe se mai potoli oleacă, grăi precum urmează:
   - Știi la ce mă duce gândul? Unchiul tău n-avea cumva pământ în Hawai, în districtul Kaü?
   - Nu, răspunse Keawe, n-avea în Kaü, ci pe coasta muntelui; ceva mai la miazăzi de Hooken.
   - Pământurile astea nu ți se cuvin oare ție acuma? întrebă Lopaka.
   - Ba da, spuse Keawe, pornindu-se iar pe bocit.
   - Destul cât ai bocit! rosti Lopaka. Mă bate gândul că asta-i treaba butelcii! Că doar acum ai unde să-ți ridici casa.
   - Dacă-i așa, exclamă Keawe, rău mă mai slujește, omorându-mi rudele. Dar nu-i imposibil să fie așa, căci chiar acolo mă gândisem să-mi așez casa.
   - Oricum ar fi, dar casa nici gând să fie clădită, spuse Lopaka.
   - Asta așa e și nici nu s-ar putea să fie altfel, răspunse Keawe; unchiul meu avea el, ce-i drept, oleacă de cafea și de bananieri, dar mie mi-ar trebui mult mai mult ca să mă înstăresc; încolo, pământul nu-i decât lava golașă.
   - Hai să mergem la avocat! îl îndemnă Lopaka. Mai am o idee ce nu-mi dă pace.
   La avocat, li se aduse la cunoștință că unchiul lui Keawe strânsese o avere uriașă în ultimele lui zile și că lăsase bani gheață.
   - Ăștia-s banii pentru casă! exclamă Lopaka.
   - Dacă vrei să-ți faci casă, spuse avocatul, am să-ți dau eu adresa unui arhitect nou despre care am auzit numai bine.
   - Din ce în ce mai bine! strigă Lopaka. Totul ni se netezește în cale. Nu ne rămâne decât să ascultăm și de acum înainte.
   O porniră prin urmare spre arhitect, pe care-l găsiră înaintea unei mese încărcate cu planuri.
   - Ați dori ceva ce nu se vede pe toate drumurile? îl întrebă arhitectul. Asta v-ar place? spuse el arătându-i lui Keawe o schiță.
   Nici n-apucă bine Keawe să arunce o privire pe schiță, că și scoase un strigăt: dorința ii era îndeplinită întocmai.
   - Îmi doresc casa asta, se gândi el, oricât de puțin mi-ar plăcea chipul în care mi-a fost dat s-o am. Mi-o doresc, și acuma nu-mi rămâne decât să iau și partea bună o dată cu cea rea.
   Îi spuse arhitectului care-i erau dorințele; cum voia să-i fie mobilierul, ce tablouri trebuiau puse pe pereți și ce bibelouri pe mese; și la urmă întrebă la ce preț aveau să se ridice toate acestea.
   Arhitectul mai ceru lămuriri, apoi își luă tocul și făcu o socoteală; după ce termină, spuse o sumă care era egală cu cea moștenită de Keawe.
   Lopaka și Keawe schimbară între ei o privire plină de tâlc.
   - E cât se poate de limpede, se gândi Keawe, că de voie de nevoie trebuie să am această casă. Diavolul mi-a dat-o, și tare mă tem că prea mult bine n-am să am de pe urma ei; de un lucru sunt însă sigur: atâta timp cât am să am sticla asta n-am să-mi mai doresc nimic. Cu casa fie ce-o fi, mi-a hărăzit-o soarta și nu-mi rămâne decât să iau și partea bună și partea proastă.
   După ce puse totul la cale cu arhitectul, semnară împreună o hârtie, și Keawe și Lopaka se îmbarcară pentru Australia; se înțeleseseră între ei să nu se amestece cu nimic și să-i lase pe arhitect și pe diavolul din clondir să construiască și să împodobească casa după cum i-o tăia capul.
   Călătoria ar fi fost ea bună dacă n-am ține seama de faptul că tot drumul Keawe stătu cu sufletul la gură, căci jurase sa nu-și mai dorească nimic și să nu mai primească hatârurile diavolului. După ce trecu timpul hotărât, făcură cale întoarsă. Arhitectul le spuse că terminase casa, și atunci Keawe și Lopaka se îmbarcară pe Hall și trecură dincolo, la Kona, ca să vadă casa și să controleze dacă totul fusese făcut după dorințele lui Keawe.
   Casa se înălța pe coasta muntelui în drumul vaselor. Deasupra ei, pădurea era învăluită în nori de ploaie; dedesubt se întindea lava golașă tăiată în faleze, unde fuseseră înmormântați regii de odinioară. De jur împrejurul casei se afla o grădină cu tot felul de flori. Într-o parte se întindea grădina de zarzavat în care creștea papaiasul, iar de cealaltă - livada cu arbori de pâine; drept înaintea ochilor, înspre mare, se ridica un catarg de corabie împodobit cu o flamură. Cât despre casă, avea trei caturi, fiecare prevăzut cu încăperi spațioase și cu balcoane încăpătoare. Podeaua era făcută dintr-o sticlă foarte fină, limpede ca și cleștarul și strălucitoare ca lumina zilei. Camerele erau împodobite cu tot felul de mobile. Pe pereți atârnau tablouri înrămate cu aur, reprezentând corăbii, bătălii, femei nespus de îmbietoare și peisaje străine. Nu există pe lumea asta tablou care să aibă culori atât de vii ca acelea ce-i fuseseră atârnate lui Keawe în casa sa. Cât despre bibelouri, se întreceau care mai de care în frumusețe; găseai și ceasuri cu clopoței, și cutii cu muzicuțe, și paiațe care dădeau din cap, și cărți împodobite cu poze, și arme de preț din toate părțile lumii, și jocuri care puneau cel mai bine la încercare răbdarea și-ncântau orele de răgaz ale unui om singuratic. Și cum nimeni nu s-ar fi încumetat să locuiască în asemenea încăperi făcute parcă pentru a fi privite în trecere, balcoanele erau atât de cuprinzătoare încât un oraș întreg s-ar fi aflat acolo la largul lui. Keawe nu știa pe care să-l prefere: pe cel din spatele casei, care se afla sub bătaia brizei dinspre insulă și dădea spre livezi și spre grădina înflorită, sau pe cel din față, unde puteai să aspiri miresmele mării, să domini întregul perete al muntelui și să vezi Hallul trecând o dată pe săptămână sau cam așa ceva între Kooken și colinele Peele, sau goeletele încărcate cu lemne, ava și banane navigând în contra vântului, de-a lungul coastei.
   După ce cercetară totul cu de-amănuntul, Keawe și Lopaka se așezară pe verandă.
   - Ei bine, întrebă Lopaka, ți s-a împlinit întocmai dorința?
   - Nu găsesc cuvinte s-o spun, grăi Keawe, e mai frumos decât un vis și nu mai pot de bucurie.
   - Un singur lucru nu-i tocmai cum ar trebui să fie, răspunse Lopaka: toate acestea puteau prea bine să se întâmple fără ca diavolul din sticlă să-ți fi vârât codița. Dacă cumpăr butelca și rămân fără goeleta, înseamnă că mi-am băgat mâna în foc de pomană. N-am uitat că mi-am dat cuvântul, dar cred că poți să-mi dai încă o dovadă.
   - Am jurat să nu mai cer hatâruri. Și așa am întrecut măsura.
   - Nu-i vorba de nici un hatâr. Tot ce vreau e să văd cum arată dracul la față. Nu te alegi cu nimic de pe urma ăstui fapt, așa că rușinea nu-și are locul; dar dacă-l văd, atunci să știi că mă conving de-a binelea. Fă-mi te rog plăcerea și lasă-mă să-l văd pe diavol; pe urmă banii-s aici, la îndemână, și cumpăr sticla.
   - De un singur lucru mi-e frică. Diavolul ăsta trebuie să fie atât de cumplit la înfățișare, încât după ce o să-l vezi o să-ți treacă pofta de sticlă.
   - Sunt om de cuvânt și iată între noi și banii.
   - Prea bine, răspunse Keawe. De fapt și eu sunt curios. Hai, arată-ți puțin mutra, domnule drac!
   Cât ai zice pește, diavolul ieși din sticlă și intră la loc, iute ca o șopârlă; dar Keawe și Lopaka rămaseră stană de piatră. Se întunecase de-a binelea și nici unuia dintre cei doi prieteni nu-i venise în minte o idee sau un cuvânt de spus. La un moment dat, Lopaka întinse banii și apucă sticla.
   - Sunt om de cuvânt, spuse el; și în privința asta nu mai încape îndoială, căci altminteri nu m-aș atinge de sticlă nici cu piciorul. Dar n-am încotro, o să capăt goeleta, câțiva dolari în buzunar, și pe urmă am să mă descotorosesc de drac cât de repede îmi va fi cu putință. Căci, ca să-ți spun drept, mi-a cam pierit pofta de când am văzut ce-am văzut.
   - Lopaka, n-aș vrea să mă crezi mai rău decât sunt; știu că s-a lăsat noaptea, știu că drumurile-s proaste și că nu-i tocmai plăcut să treci la ora asta pe lângă morminte, dar trebuie să-ți mărturisesc că de când am dat ochi cu mutra aceea nu pot nici să mănânc, nici să dorm, nici să mă rog până nu s-o depărta de aceste locuri. Am să-ți dau un felinar, un coș, ca să pui în el butelca și un tablou sau un lucru drăgălaș din casa mea, care ți-o place ție, numai pleacă cât mai repede și du-te de te culcă la Hooken!
   - Keawe, mulți ți-ar lua vorbele în nume de rău, mai ales după ce ți-am făcut un serviciu prietenesc, ca acela de a-mi ține făgăduiala și de a-ți cumpăra sticla; cât despre noapte, întuneric și drum printre morminte, află de la mine că toate astea-s de zece ori mai primejdioase pentru un om care are un asemenea păcat pe conștiință și o asemenea sticlă sub braț. Dar, cât despre mine, mi-e și mie atât de frică, încât n-am inimă să te condamn. Am s-o iau din loc; și mă rog să-ți dea Dumnezeu fericire în casa ta și mie noroc pe goeletă, și până în cele din urmă să ne ducem amândoi în cer, în ciuda diavolului și a clondirului său.
   Lopaka pogorî la poalele muntelui, iar Keawe rămase pe balconul din față ca să asculte zgomotul iscat de potcoavele calului și ca să urmărească lumina felinarului până la capătul potecii și apoi pe faleza peșterilor, în care erau îngropați morții de odinioară; și în vremea asta el tremură, își frânse mâinile, se rugă pentru prietenul său și-i mulțumi lui Dumnezeu că el însuși scăpase de acest chin.
   Dar a doua zi se arătă o dimineață minunată, și noua sa casă era atât de încântătoare la vedere încât uită de spaimele prin care trecuse. Zilele se scurgeau una după alta, și viața lui Keawe era numai bucurie. Își avea locul lui preferat pe veranda din spate, unde mânca, dormea și citea toate noutățile care apăreau în ziarele din Honolulu; iar dacă cineva trecea pe lângă casă trebuia neapărat să intre și să vadă camerele și tablourile. Casei i se dusese vestea: în toata Kona nu i se spunea decât Ka-Hale-Nui (Casa cea mare) și câteodată chiar Casa cea luminoasă, căci Keawe avea un chinez care, cât era ziua de lungă, nu făcea decât să șteargă praful și să lustruiască; și geamurile, și aurăriile, și mobilele frumoase, și tablourile străluceau de păreau luminoase ca o dimineață însorită. Cât despre Keawe al nostru, ori de-câte ori intra în vreo cameră, nu-și putea înfrâna cântecul ce i se ridica pe buze, atât de vesel îi era sufletul. Iar când corăbiile treceau prin fața casei înălța flamura pe catarg.
   Așa se scurse vremea până în ziua când Keawe se duse în vizită la un prieten de-al său care stătea departe, tocmai la Kailua. Toți îl sărbătoriră după cum se cuvenea, și a doua zi dimineață se sculă în zori și se așternu la drum: călărea repede căci nu-l lăsa inima să stea departe de frumoasa lui casă, și, în afară de aceasta, în noaptea următoare, morții cei de demult aveau să se plimbe slobozi pe coastele Konei; după ce se înhăitase cu diavolul nu-i venea tocmai la îndemână să dea ochi și cu morții. După ce trecu de Honaunau, în timp ce privirea-i rătăcea în depărtare, văzu înaintea lui o femeie care se scălda la țărmul mării. Părea bine făcută, dar el n-o luă în seamă. Totuși văzu cum îi flutură cămașa albă când o îmbrăcă și apoi holokul cel roșu; în clipa când ajunse în dreptul ei, ea tocmai mântuise cu îmbrăcatul, plecase de pe țărm și se aținea la marginea potecii în holokul ei roșu, împrospătată de apa mării, cu ochii strălucitori și prietenoși. Nici n-o văzu bine Keawe că și trase de frâu.
   - Mi se părea că-i știu pe toți cei de prin partea locului, spuse el. Cum se face că pe tine nu te-am văzut?
   - Eu sunt Kokua, fiica lui Kiano, răspunse ea. M-am întors tocmai de la Oahu. Dar tu cine ești?
   - Am să-ți spun la timpul potrivit cine sunt eu, rosti Keawe descălecând, și asta n-o să se întâmple chiar acum căci mi-am pus ceva în gând și, cum pesemne c-ai auzit vorbindu-se de mine, dacă ți-aș spune cine sunt, s-ar putea ca răspunsul tău să nu fie sincer. Dar întâi și întâi spune-mi; ești măritată?
   Kokua izbucni în râs.
   - De ce-mi răspunzi la întrebarea mea cu o întrebare? spuse ea. Tu ești însurat?
   - Nu, Kokua, nu sunt însurat și până acum nici nu mi-a trecut niciodată prin minte, dar am să-ți spun adevărul adevărat. Te-am întâlnit aici, la marginea drumului, ochii mei s-au oglindit în ochii tăi ca niște stele, și sufletul meu și-a luat zborul spre tine ca o pasăre. Și acum, de nu-ți plac, să-mi spui ca să-mi văd de drum, dar de nu mă crezi mai rău decât alți flăcăi, am să te rog să-mi spui și asta, și atunci mă voi întoarce din drum și-mi voi petrece noaptea la tatăl tău, iar mâine am să-i vorbesc bătrânului.
   Kokua nu răspunse nimic, dar se uită spre mare și râse.
   - Kokua, rosti Keawe, de nu-mi spui nimic, socot că răspunsul e bun; hai să mergem la tatăl tău!
   Ea o porni la drum înaintea lui și nici acuma nu vorbi, doar din când în când se uita îndărăt, apoi își întorcea privirea și și-o ațintea undeva, departe, și-și ținea panglicile pălăriei între dinți.
   Când ajunseră în ușa casei, Kiano ieși din verandă și-i dădu binețe lui Keawe, spunându-i pe nume. Atunci fata îl privi cu atenție căci vestea despre casa lui cea mare ajunsese până la urechile ei, și, de bună seamă, mulți s-ar fi lăsat ispitiți. Petrecură seara în mare bucurie; sub ochii părinților ei, fata se arăta îndrăzneață ca un paj și-l lua în râs pe Keawe, căci avea limba ascuțită. A doua zi, după ce vorbi între patru ochi cu Kiano, o întâlni pe fată și rămaseră amândoi, singuri.
   - Kokua, spuse el, ieri m-ai batjocorit cât a fost seara de lungă; mai ai încă vreme să mă alungi. N-am vrut să-ți spun numele meu din pricina casei celei frumoase: mi-era frică să nu-ți placă prea mult casa și prea puțin bărbatul care te iubește. Acum ai aflat totul și dacă voia ta e să nu mă mai vezi, spune-mi-o în față.
   - Nu, exclamă Kokua, nu vreau asta! și pe când rosti aceste vorbe ea nu mai râse, și atunci Keawe n-o mai întrebă nimic.
   Așa și-a arătat Keawe dragostea: lucrurile au mers cum nu se poate mai repede. Dar de ce ne-am mira de lucrul acesta? Oare săgeata nu zboară tot atât de repede, iar glonțul puștii n-o întrece oare, și totuși nu-și ating amândouă ținta? E drept că lucrurile au mers repede, dar ele au ajuns departe, și gândul lui Keawe și-a găsit ecou în inima tinerei fete; ea-i auzea vocea în vuietul talazurilor ce se izbeau de lavă și pentru bărbatul pe care-l văzuse numai de două ori în viață și-ar fi părăsit și tată, și mamă, și insulele natale. Cât despre Keawe, calul său zbura pe când se cățăra pe poteca de munte, iar atunci când trecu sub faleza în care erau săpate mormintele, țăcănitul potcoavelor și cântecele vesele ale lui Keawe treziră ecouri în peșterile funerare. Tot într-un cântec o ținu până la casa cea luminoasă. Se așeză să mănânce pe balconul cel mare și chinezul se minuna auzindu-și stăpânul cântând între îmbucături. Soarele coborî la orizont, și se lăsă noaptea: și Keawe trecea de pe un balcon pe altul la lumina lămpilor, iar cântecul lui, ce țâșnea din înaltul muntelui, îi umplea de mirare pe marinarii de pe vase.
   - Iată-mă ajuns în culmea fericirii, își spuse el. Viață mai bună nici că mi-aș putea dori, eu sunt pe o culme, iar în jurul meu totul coboară spre mai rău. Astăzi am să aprind pentru prima dată lumina în toată casa și am să mă scald în baia mea cea frumoasă, cu apă caldă și rece, și am să dorm singur în patul din camera mea nupțială.
   Îi porunci chinezului, care se sculă somnoros, să se ducă să aprindă focul. Pe când trebăluia jos, la cazane, chinezul își auzea stăpânul cântând și veselindu-se sus, deasupra lui, în camerele luminate. După ce apa se încălzi, își chemă stăpânul: chinezul îl mai auzi cântând, apoi cântecul se întrerupse, în timp ce Keawe se dezbrăca, și apoi se frânse brusc. Chinezul mai trase ce mai trase cu urechea și, neauzind nimic, îl strigă de jos pe Keawe și-l întrebă dacă totul era în ordine, iar Keawe îi răspunse „da" și-i spuse să se ducă la culcare; dar cântecul nu mai răsună în casa cea luminoasă, și toată nopticica chinezul auzi pașii stăpânului său străbătând fără încetare balcoanele.
   Iată ce se întâmplase: dezbrăcându-se ca să se scalde, Keawe zări pe pielea sa o pată ca acelea pe care le lasă lichenii pe stâncă, și atunci cântecul îi îngheță în gură. Căci cum o văzu, el își dădu seama că nu-i altceva decât lepră.
   Pentru oricine e trist să se îmbolnăvească de această boală. Și oricui i-ar fi venit nespus de greu să părăsească o casă atât de frumoasă și atât de comoda, să-și lase toți prietenii și să se ducă pe coasta de nord a Molokaiului, între faleza cea înaltă și brizanți. Dar cu atât mai vrednic de milă era Keawe, care abia cu o zi înainte întâlnise dragostea și o câștigase nu mai târziu decât în dimineața aceea și care acum vedea că toate speranțele sale se sfarmă dintr-o dată ca sticla!
   O clipă rămase pe marginea căzii, apoi sări în sus strigând, se repezi afară și începu să măsoare balconul de la un capăt la altul, pradă deznădejdii.
   - Aș părăsi de bunăvoie Hawaiul, pământul părinților mei, își spuse Keawe, aș părăsi cu inima ușoară casa aceasta înaltă, cu multe ferestre, din vârful muntelui. Nu m-aș da înapoi să mă duc la Molokai, la Kalaupapa, lângă faleze, și să trăiesc în mijlocul bolnavilor, să dorm alături de ei, departe de strămoși. Dar ce rău am făcut, ce păcat îmi apasă sufletul ca să trebuiască s-o întâlnesc pe Kokua ieșind proaspătă din mare în amurg? Kokua, vraja inimii mele! Kokua, lumina vieții mele! Niciodată n-am să mă mai pot însura cu ea, niciodată n-am s-o mai pot ține cu mâna mea plină de iubire, de aceea, Kokua, numai pentru tine stau și mă tânguiesc!
   Luați aminte ce fel de om era Keawe al nostru; ar fi putut rămâne foarte bine acolo, în casa cea luminoasă, ani în șir, fără ca nimeni să ia seamă la boala lui, dar el nu-și putea găsi liniștea știind că trebuia s-o piardă pe Kokua. Dar mai mult decât atât: el s-ar fi putut căsători cu Kokua așa cum era, ba chiar mulți ar fi procedat astfel, căci mulți sunt cei ce n-au mai multă inimă decât un porc, dar Keawe o iubea pe fată cu o dragoste bărbătească și n-ar fi vrut să-i facă vreun rău sau s-o primejduiască în vreun fel.
   Când își aduse aminte de sticlă abia trecuse de miezul nopții. Se duse în veranda din spate și-și aminti de ziua când se arătase diavolul; numai ce se gândi și-i și îngheță sângele în vine.
   - Cumplită-i butelca aceea, gândi Keawe, cumplit e și diavolul și-i groaznic să trăiești sub amenințarea flăcărilor iadului! Dar ce altă speranță de însănătoșire îmi rămâne? Și când m-aș mai putea căsători cu Kokua? Cum vine asta!? L-am înfruntat pe diavol pentru o casă și n-am să-l înfrunt iarăși ca s-o câștig pe Kokua?
   Și-aduse aminte că a doua zi Hallul trecea în drumul lui spre Honolulu. „Acolo trebuie să mă duc întâi și întâi - își spuse el - ca să mă-ntâlnesc cu Lopaka. Căci altceva mai bun n-am în afara speranței de a regăsi sticla de care m-am descotorosit cu atâta bucurie".
   Nu putu închide ochii toată noaptea, îmbucăturile i se opreau în gâtlej, dar nu uită să-i trimită o scrisoare lui Kiano și când se apropie ora sosirii vasului-poștă încălecă pe cal și coborî faleza mormintelor. De sus se cernea o ploaie deasă; calul înainta anevoie; Keawe aruncă o privire spre gurile căscate, înecate în beznă ale peșterilor și-i invidie pe morții care dormeau acolo și puseseră capăt necazurilor. Amintindu-și cum galopase pe acolo cu o seară înainte, fu cuprins de mirare. Nu trecu mult și ajunse la Hooken. Toți cei din partea locului erau adunați ca întotdeauna ca să întâmpine vasul-poștă. Sub șopron, în fața prăvăliilor, oamenii stăteau și glumeau sau își povesteau veștile nou aflate, numai lui Keawe nu-i ardea de pălăvrăgit; se așezase în mijlocul lor, dar privirea îi rătăcea pe afară, urmărind răpăielile ploii pe case și talazurile ce se izbeau de stânci, și abia de-și putea infrâna suspinele.
   - Keawe din casa cea luminoasă e trist, își spuneau oamenii unul altuia.
   Și într-adevăr era trist căci avea de ce să fie.
   Hallul acostă, și Keawe se urcă în baleniera care-l duse pe bord. Puntea din spate era plină cu haoli [albi] care vizitaseră vulcanul după cum le era obiceiul; mijlocul vasului era ticsit cu canaci [nume dat locuitorilor din insulele Pacificului] și puntea din față cu boi sălbatici din Hilo și cu cai din Kaü, dar Keawe, copleșit de durere, se ținea deoparte și se uita spre casa lui Kiano. Abia de se distingea pe țărm printre stâncile negre, la umbra cocotierilor, și lângă ușă se vedea un holoku roșu, nu mai mare decât o muscă, care se foia grăbit de colo-colo.
   - Ah! regină a inimii mele, strigă el, îmi primejduiesc prețiosul meu suflet ca să fii a mea!
   Nu trecu mult, și beznele nopții îi învăluiră, luminile se aprinseră în cabine, și haolii începură să joace cărți și să bea whisky după cum le era obiceiul, dar Keawe nu făcu altceva toată noaptea decât să măsoare puntea, încoace și colo; și a doua zi, pe când treceau prin fața coastei Maui și Molokai, el tot o mai măsura ca o fiară sălbatică prinsă în cușcă.
   Spre seară, ocoliră capul Diamantului, și ajunseră la digul din Honolulu. Keawe coborî de pe vas o dată cu ceilalți călători și, cum ajunse în port, începu să întrebe în stânga și în dreapta de Lopaka. Află că era proprietarul unei goelete, cea mai bună din insulă, și că plecase tocmai la Pola-Pola sau Kahiki, așa că nu mai putea nădăjdui să-l găsească. Keawe își aduse aminte de unul dintre prietenii acestuia, un avocat din oraș (al cărui nume nu trebuie să-l dezvălui), și se interesă de el. I se spuse că se îmbogățise peste noapte și că avea o casă nouă și frumoasă pe țărmul lui Waikiki: lucrul acesta îi dădu de gândit lui Keawe, care chemă o trăsură și se duse la avocat.
   Casa era nou-nouță, copacii din grădină nu crescuseră mai mari de o șchioapă, încât păreau niște trestii, iar avocatul, în timp ce se prezenta, părea a fi nespus de mulțumit.
   - Cu ce ți-aș putea fi de folos? întreba el.
   - Ești prietenul lui Lopaka, răspunse Keawe, și dat fiind că Lopaka a cumpărat de la mine un anumit obiect, cred ca dumneata m-ai putea ajuta să-l regăsesc.
   Avocatul se întunecă la față.
   - Aș putea să mă prefac că nu înțeleg despre ce este vorba, domnule Keawe, spuse el, dar n-am s-o fac, deși afacerea pe care dumneata o răscolești e al naibii de păcătoasă. Te rog să mă crezi ca nu știu unde anume l-ai putea găsi, dar am anumite bănuieli și, dacă ai vrea să te duci într-un loc unde am să te trimit eu, cred că ai să-i dai de urmă.
   Și-i dădu numele unui om pe care de asemenea, prefer să nu-l pomenesc. Trecură zile întregi, timp în care Keawe se ducea de la unul la altul, întâlnind pretutindeni în calea sa veșminte noi, trăsuri, case noi și frumoase, și pretutindeni îl întâmpinau oameni foarte mulțumiți, deși, ca să spunem drept, cum se aducea vorba despre clondir, ei se întunecau la față.
   - Fără îndoială că sunt pe drumul cel bun, se gândi Keawe. Hainele acestea noi și trăsurile sunt darurile micului diavol, și mutrele pe care s-a întipărit fericirea sunt ale celor care au profitat cât au putut de pe urma lui și apoi s-au descotorosit cu ușurință de lucrul acela afurisit. Când au să-mi iasă înainte fețe palide și când la ureche au să-mi ajungă suspine, am să știu ca nu mai am drum lung de bătut până la sticlă.
   Într-un sfârșit, fu trimis la un haol din Beritannia Street. Când ajunse la ușa acestuia, către ora cinei, văzu semnele obișnuite: casa era nouă, grădina abia plantată, iar ferestrele străluceau în lumina lămpilor electrice. Când apăru proprietarul, un fior de speranță și totodată de teamă îl străbătu pe Keawe din creștet până în tălpi. Era un tânăr de o paliditate cadaverică, cu ochii înconjurați de cearcăne, cu părul ciufulit și cu aerul unui om condamnat la spânzurătoare.
   - De bună-seamă că aici e, gândi Keawe, și când vorbi cu tânărul îi spuse de-a dreptul ceea ce căuta:
  - Am venit să cumpăr sticla, rosti el.
   La vorbele acestea, tânărul haol din Berttannia Street trebui să se sprijine de perete.
   - Sticla! bâigui el. Ai venit să cumperi sticla!
   Apoi păru că-i gata să se înăbușe, dar îl strânse pe Keawe de braț și-l duse înăuntru, în casă, și umplu două pahare cu vin.
   - În sănătatea dumitale! îi ură Keawe, care se obișnuise cu obiceiurile haolilor. Așa e cum am spus, adaugă el, am venit să cumpăr sticla. Ce preț are acuma?
   Cum auzi întrebarea, tânărul lăsă să-l lunece paharul printre degete și aruncă lui Keawe o privire înspăimântată.
   - Prețul! exclamă et. Vrei să-i știi prețul! Nu-l cunoști?
   - Nu, nu-l cunosc și te-ntreb care e, răspunse Keawe. Dar ce-i cu dumneata? Nu cumva s-a iscat vreun bucluc în ce privește prețul?
   - A scăzut mult valoarea sticlei de când ai avut-o dumneata, domnule Keawe, spuse tânărul, abia legând vorbele între ele.
   - Bine, bine, am s-o iau mai ieftin. Cât ai dat pe ea? Tânărul se făcuse alb ca varul.
   - Doi cenți, rosti el.
   - Cum? Doi cenți? Asta înseamnă că n-o mai poți vinde decât cu unul singur, iar cel ce-o cumpără...
   Vorbele îi înghețară pe buze; cel care avea să cumpere sticla n-avea s-o mai vândă niciodată, și dracul dinăuntrul ei îi va ține tovărășie până la moarte, până când îl va lua și-l va duce în fundul aprins al iadului.
   Tânărul din Beritannia Street căzu în genunchi.
   - Cumpăr-o, pentru Dumnezeu, strigă el, o să-ți dau toată averea mea pe deasupra. Când am cumpărat-o la prețul acela îmi pierdusem mințile. Furasem bani de la magazinul în care lucram, nu mai aveam nici o scăpare, mă păștea temnița.
   - Sărman de tine, spuse Keawe, ți-ai vârât sufletul într-o treabă atât de lipsită de speranță ca să nu-ți primești pedeapsa ce ți se cuvenea de drept în urma faptei tale rușinoase și crezi că eu aș putea șovăi în fața dragostei? Dă-mi clondirul! Sunt sigur că ai și pregătit mărunțișul. Ține o monedă de 5 cenți!
   Lucrurile stăteau întocmai cum bănuise Keawe: tânărul își pregătise mărunțișul într-un sertar; sticla trecu dintr-o mână într-alta, și degetele lui Keawe nici nu se încleștară bine de gâtul ei, că își și exprimă dorința să se însănătoșească. Și într-adevăr, când ajunse în camera lui și se dezbracă înaintea oglinzii, pielea îi era netedă, ca de copil. Și atunci se întâmplă un lucru nespus de curios: abia se înfăptuise minunea, că lui Keawe nici nu-i mai păsa de lepră și abia de se mai gândea la Kokua. Un singur gând îi frământa mintea: acum era legat de diavolul din clondir, pe viață, de-a pururi, și altceva decât să se prefacă în scrum pentru totdeauna în flăcările iadului n-avea ce să mai aștepte. Undeva, departe, înaintea lui, le văzu arzând în închipuire, înălțându-se amenințătoare, și sufletul său fu cuprins de o sfârșeală, iar bezna îl învălui.
   Când își reveni în simțiri, Keawe își aminti că în seara aceea la hotel cânta orchestra. Se duse și el, căci îi era frică de singurătate, dar nici acolo, printre oamenii fericiți, în timp ce asculta notele când joase, când ascuțite și-l vedea pe Berger conducând orchestra, nu-și găsi liniștea căci n-auzea decât trosnetul pojarului și nu vedea decât pălălăile arzând în genunile fără fund. Deodată orchestra începu să ciute Hi-Ki-Ao-Ao. Cântecul acesta îl aminti de Kokua și-i mai dădu puțin curaj.
   „Acum nu mai am încotro - se gândi el - și încă o dată nu-mi rămâne decât să iau și partea cea bună, și partea cea rea".
   Se întoarse deci în Hawai cu primul vas și, de îndată ce-i fu cu putință, se căsători cu Kokua și o aduse pe coasta muntelui, în casa cea luminoasă.
   Lucrurile stăteau cam așa: când erau împreună, inima lui Keawe își găsea liniștea, dar cum rămânea singur îl năpădeau tot felul de gânduri, care de care mai înfricoșătoare, și auzea trosnetul flăcărilor și vedea focul învăpăiat arzând în hăurile fără fund. Fata i se dăruise cu trup și suflet, inima îi tresălta în piept când el i se arăta înaintea ochilor, mâna i se lipea de a lui, și era atât de gingașă din creștet până în tălpi încât nimeni n-ar fi putut-o vedea fără să nu fie cuprins îndată de bucurie. Era blândă din fire și totdeauna avea pe buze cuvinte duioase. Știa tot felul de cântece și, ciripind ca o păsăruică, se plimba prin casa cea luminoasă, mai strălucitoare decât tot ce se află în cuprinsul celor trei etaje; Keawe se desfăta privind-o și auzindu-i glasul, dar de îndată trebuia să se tragă într-un ungher ca să plângă și să se tânguie în voie, gândindu-se la prețul cu care-o plătise. Apoi își ștergea ochii, își spăla fața și se ducea să se așeze cu Kokua pe balcoanele cele mari ca să-și unească glasul cu al ei și să-i zâmbească cu jale în suflet când ea îi zâmbea.
   Într-o bună zi, pasul Kokuei nu se mai arătă atât de sprinten, iar cântecele el deveniră din ce în ce mai rare. Acum nu numai Keawe plângea pe ascuns: se ascundeau unul de celălalt, și fiecare se așeza pe câte un balcon la celălalt capăt al casei celei luminoase, care-i despărțea. Keawe era atât de cufundat în deznădejdea lui încât abia de băgă în seamă schimbarea ce se petrecuse cu Kokua și care de fapt îl mulțumea căci avea acum mai multe ceasuri de răgaz ca să rămână singur cu gândurile lui și nu mai trebuia atât de des să-și ascundă inima-i bolnavă sub o față zâmbitoare. Dar într-o zi în timp ce mergea prin casă fără zgomot, auzi niște suspine ca de copil și o văzu pe Kokua zbătându-se pe balcon și plângând de mai mare jalea.
   - Bine faci că plângi în casa asta, Kokua! spuse el. Dar mi-aș fi dat capul pentru ca măcar tu să fii fericită.
   - Eu fericită! strigă ea. Keawe, pe când trăiai singur în casa ta cea luminoasă îți mersese vestea de la un capăt la celălalt al insulei că ești un om fericit; râsul și cântecul nu-ți mai piereau de pe buze, și chipul îți era luminos ca un răsărit de soare. Pe urmă te-ai căsătorit cu biata Kokua. Numai Dumnezeu din cer știe care-i sunt păcatele, dar din ziua aceea zâmbetul nu ți-a mai înflorit pe buze! Vai! exclamă ea, ce s-a întâmplat oare? Îmi închipuiam că sunt drăguță și știam că te iubesc; de unde s-a iscat norul ăsta care-mi întunecă bărbatul?
   - Biată Kokua! spuse Keawe.
   Se așeză lângă ea și încercă să-i ia mâna în mâna lui, dar ea și-o trase repede îndărăt.
   - Biată Kokua, urmă el, biata mea copilă, dulcea mea! Credeam că nu vezi nimic. Dar acum ai să afli totul. Cel puțin să-ți fie milă de bietul Keawe; ai să-nțelegi cât de mult te-a iubit odată, căci a înfruntat iadul ca să te aibă, și cât te mai iubește (bietul condamnat) pentru că atunci când te vede îți mai poate zâmbi.
   Acestea fiind zise, îi spuse toată povestea de la început și până la sfârșit.
   - Ai făcut asta pentru mine!? strigă ea. Și eu care nu-mi găseam liniștea!
   Kokua îl îmbrățișă și plânse pe umărul lui.
   - Ah! copilă ce ești! spuse Keawe. Dar eu parcă-mi găsesc liniștea când mă gândesc la focul iadului!?
   - Nu vorbi așa, răspunse ea; nimeni nu poate fi pierdut din dragoste pentru Kokua, fără să aibă alte păcate pe suflet. Keawe, îți făgăduiesc că am să te salvez cu mâinile astea ale mele sau am să pier o dată cu tine. Altfel ar fi oare cu putință? Tu mă iubești și-mi dăruiești sufletul tău și-ți închipui că eu nu mi-aș da viața întru izbăvirea ta!
   - Ah! draga mea, poți să-mi dai și de o sută de ori viața căci mie tot n-o să-mi ajute la nimic, dar în schimb ai să mă lași singur până când mi-o veni vremea să mă duc în iad.
   - Află că eu am fost crescută într-o școală din Honolulu și am știință de carte. Îți spun că am să-l izbăvesc pe cel pe care-l iubesc. De ce-o ții tu morțiș cu centul? Lumea nu-i toată americană. În Anglia există o monedă care se numește farțing și care valorează cam jumătate de cent. Ah! Nenorocire! exclamă ea, asta nu ne ajută mare lucru căci cel ce cumpără sticla e pierdut, și altul la fel de curajos ca tine n-o să se mai găsească! Dar mai există și Franța: acolo la ei, există o monedă mică mititică, pe numele ei centimă. Un cent are vreo 5 centime sau cam așa ceva. O monedă mai bună nici c-am putea găsi. Hai, Keawe, hai să mergem în insulele franceze! Să mergem în Tahiti cât de repede ne pot duce vasele. O să ne facem rost de 4 centime, de 3 centime, de 2 centime și de o centimă; avem patru vânzări posibile pentru viitor și unde mai pui că suntem doi ca să punem târgul la cale. Hai, Keawe, sărută-mă și alungă-ți îndoiala! Kokua are să te apere!
   - Har divin! strigă el. Nu pot să cred că Dumnezeu o să mă pedepsească pentru că-mi doresc un lucru atât de bun. Fie precum ți-e voia, du-mă unde vrei: îmi încredințez viața și izbăvirea în mâinile tale.
   A doua zi, dis-de-dimineață, Kokua începu să se pregătească de plecare. Ea luă cufărul cu care pleca Keawe pe mare și întâi și întâi așeză clondirul într-un colț, apoi umplu cufărul cu lucrurile cele mai de preț și cu cele mai frumoase bibelouri din casă.
   - Trebuie să facem să se creadă că suntem oameni bogați, altminteri cine și-ar pleca urechea ta povestea sticlei? spuse ea.
   Cât timp a stat și a trebăluit, s-a arătat veselă și zglobie ca o păsărică. Doar când se uita spre Keawe, ochii i se umpleau de lacrimi și atunci lăsa totul baltă și dădea fuga să-l îmbrățișeze. Cât despre Keawe, parcă i se luase o piatră de pe inimă; acum, că-și împărtășise taina și că încolțise în el nădejdea, părea alt om: călca mai ușor și răsufla iarăși în voie. Dar spaimele mai erau încă aproape, și din când în când, așa cum vântul suflă o lumânare, nădejdea murea în el, și vedea flăcările vânzolindu-se și focul învăpăiat arzând în străfundurile iadului.
   Dădură pretutindeni de veste că pleacă într-o călătorie de plăcere în Statele Unite, lucru ce păru ciudat, dar totuși mai puțin ciudat decât adevărul, dacă cineva i-ar fi dat de urmă. Până la Honolulu merseră cu Hallul și de acolo plecară pe Umatia la San Francisco, împreună cu o mulțime de haoli. La San Francisco se urcară pe vasul Tropic Bird, care se îndrepta spre Papeete, principala așezare franceză din insulele sudului. Ajunseră după o călătorie plăcută, într-o zi frumoasă, când bătea musonul, și văzură stâncile înspumate de talazuri și Motuiti cu palmierii săi, iar când goeleta intră în golf, privirile li se opriră asupra caselor albe ale orașului înșirate de-a lungul țărmului, între copacii verzi, și mai sus, deasupra munților și a norilor din Tahiti, Insula cea Înțeleaptă.
   Socotiră că cel mai cuminte e să închirieze o casă și-și aleseră una ce se afla chiar față în față cu consulatul britanic; astfel puteau să-și arate mai ușor bogăția și să bată la ochi cu caii și trăsurile lor. Le era lesne să capete tot ce voiau atâta timp cât aveau clondirul asupra lor: Kokua era mai îndrăzneață decât Keawe și, de fiecare dată când avea vreo dorință, îl chema pe diavol și cerea 20 sau 100 de dolari. Așa se face că tot orașul află repede de ei; și străinii sosiți din Hawai, caii și trăsurile lor falnice, holokurile și dantelele Kokuei alcătuiră subiectul a nenumărate conversații.
   Se obișnuiră repede cu limba tahitiană, care semăna bine cu cea care se vorbește în Hawai, căci numai câteva litere se deosebesc. Cum reușiră să se exprime cu ușurință începură să ofere butelca. Vă puteți da seama că nu le venea prea la îndemână să deschidă acest subiect; nu era tocmai ușor să convingi oamenii că vorbești serios când oferi cu 4 centime un izvor de sănătate și de bogății fără de sfârșit. De altminteri trebuiau neapărat să explice și neajunsurile sticlei. Și atunci ori oamenii nu-i luau în serios și râdeau, ori exagerau părțile rele, deveneau serioși și se fereau de Keawe și de Kokua ca de niște oameni care sunt în legătură cu diavolul. Departe de a câștiga teren, nu trecu mult, și amândoi se văzură evitați de întregul oraș: copiii fugeau de ei țipând, lucru pe care Kokua nu-l putea suferi, catolicii își făceau cruce când îi întâlneau în drum, și toți, de parcă s-ar fi înțeles, le refuzară propunerile. Sufletul lor fu cuprins de deznădejde. După o zi obositoare, își petreceau seara în noua lor casă fără să schimbe o vorbă între ei, numai din când în când tăcerea era întreruptă deodată de un sughiț de plâns al Kokuei. Uneori se rugau împreună, alteori puneau sticla pe podea și rămâneau toată seara uitându-se la umbra ce se mișca înăuntrul el. Atunci li se făcea frică să se mai culce. Trecea mult timp până-i lua somnul și dacă unul dintre ei adormea, când se trezea îl găsea pe celălalt plângând pe tăcute în întuneric sau se vedea singur căci celălalt fugise din casă, din vecinătatea sticlei, și rătăcea pe sub bananierii din grădină sau pe țărm, în razele lunei.
   Într-o noapte, Kokua se trezi și se văzu singură. Keawe plecase. Ea pipăi patul cu mâna, dar culcușul lui era rece. Atunci o cuprinse frica și se ridică în capul oaselor pe pat. O rază de lună răzbătea prin obloane. În lumina ei se putea vedea sticla zăcând pe podea. Afară, vântul bătea cu putere, copacii stufoși din alee fremătau, și frunzele moarte foșneau pe verandă. Printre aceste zgomote, Kokua desluși un altul. Dacă era fiară sau om, ea n-ar fi putut-o spune, dar ceea ce-i fu dat să audă era trist ca moartea și-ți sfâșia inima. Se ridică binișor, întredeschise ușa și aruncă o privire în curtea scăldată în lumina lunei. Acolo, sub bananieri, Keawe stătea întins cu capul în colb și se jelea. Primul gând al Kokuei fu acela de a fugi spre el și a-l mângâia, dar cel de-al doilea gând o țintui locului. Keawe se arătase față de nevasta lui ca un om curajos; în clipa aceea de slăbiciune ea nu trebuia să-l facă să roșească ducându-se lângă el și atunci se întoarse în casă.
   - Cerule! exclamă ea. Cât de nepăsătoare și de slabă am fost! El, și nu eu, e amenințat de osânda eternă; el, și nu eu, și-a luat asupră-și blestemul. Pentru mine, pentru dragostea unei ființe de nimic, care nu-i poate da nici un ajutor, vede el acum atât de aproape flăcările iadului... ba mai simte și fumul așa cum stă acolo afară, întins în bătaia vântului, sub razele lunei. Sunt oare atât de greoaie la minte încât n-am putut înțelege până acum care mi-e datoria sau am înțeles-o și m-am ferit de ea? Dar acum, cu toată dragostea de care sunt în stare, îmi iau inima în dinți; îmi iau rămas, bun de la dalbele trepte ale cerului și de la chipurile prietenilor care m-așteaptă acolo sus. Cu dragoste voi răspunde dragostei, și iubirea mea nu va fii mai prejos de cea a lui Keawe! Cu sufletul meu îi voi izbăvi sufletul, și al meu va fi cel care va pieri!
   Se pregăti repede de plecare. Luă bani pentru schimb, prețioasele centime pe care le păstrau totdeauna lângă ei, căci moneda aceasta e foarte rară, iar ei o luaseră de la birourile guvernământului. Când ieși în stradă, cerul se acoperise, și luna intrase în nori. Orașul dormea, și ea nu știa încotro să-și îndrepte pașii când auzi pe cineva tușind în umbra copacilor.
   - Bătrâne, spuse Kokua, ce faci aici, afară, în noaptea asta înghețată?
   Bătrânul tușea atât de tare încât abia de-i putu răspunde, dar ea înțelese că era sărac și străin de acele locuri.
   - N-ai vrea să-mi faci un serviciu? îl întrebă Kokua. Ești străin ca și mine. Ești bătrân, pe când eu sunt o femeie tânără; n-ai vrea să ajuți o fiică a Hawaiului?
   - Ah! exclamă bătrânul. Tu ești vrăjitoarea din cele opt insule și încerci să-mi ispitești până și bătrânul meu suflet? Noroc că am auzit vorbindu-se de tine și am să mă păzesc de răutatea ta.
   - Stai jos aici, îl rugă Kokua, și lasă-mă să-ți povestesc ceva! îi spuse toată povestea lui Keawe de-a fir a păr.
   - Și iată, încheie ea, acum sunt nevasta lui, pe care a câștigat-o cu prețul sufletului său. Ce-mi rămâne de făcut? Dacă m-aș duce eu la el și i-aș cere să-mi vândă sticla, n-o să mi-o dea. Dacă te duci însă dumneata, o să ți-o vândă numaidecât. Eu rămân aici să te aștept. O să-ți dea sticla cu patru centime și eu am s-o cumpăr de la dumneata cu 3. Dumnezeu să-i dea curaj unei biete fete!
   - Dacă ai de gând să mă-nșeli, spuse bătrânul, Dumnezeu o să te pedepsească cu moartea.
   - Așa va fi! strigă Kokua. Fii sigur că așa va fi. N-aș putea să te mint: Dumnezeu n-ar îngădui-o.
   - Dă-mi cele 4 centime și așteaptă-mă aici! spuse bătrânul. Când Kokua rămase singură în stradă, își simți sufletul cuprins de o răceală de moarte. Vântul se izbea mugind de copaci, și ei i se părea că pârâie flăcările iadului; umbrele se agitau în lumina felinarului, și ei i se părea că deosebește mâinile și ghearele diavolilor. Dacă ar fi avut putere, ar fi luat-o la goană și dacă și-ar fi tras răsuflarea, ar fi țipat; dar, de fapt, nu putea să facă nici una nici cealaltă și rămase în stradă ca un copil înspăimântat. Atunci se arătă și bătrânul cu sticla în mână.
   - Am făcut întocmai cum mi-ai cerut. L-am lăsat pe soțul tău plângând ca un copil; noaptea asta o să doarmă liniștit! Și pe când rostea aceste vorbe îi întinse sticla.
   - Înainte de mi-o dai, spuse gâfâind Kokua, profită de pe urma ei: cere-i să scapi de tuse.
   - Sunt prea bătrân, rosti omul, și prea aproape de mormânt ca să primesc un hatâr de la diavol. Dar ce va să zică asta? De ce nu iei sticla? Șovăi?
   - Nu, nu șovăi! strigă Kokua, m-a prins doar o slăbiciune, mai dă-mi o clipă de răgaz. Carnea se împotrivește să primească acest lucru blestemat. Numai o clipă de răgaz mai dă-mi!
   Bătrânul o învălui pe Kokua într-o privire plină de duioșie.
   - Biată copilă! o compătimi el, ți-e frică; te-a părăsit curajul. Ei bine, dacă-i așa, am s-o păstrez eu. Sunt bătrân și niciodată n-am să-mi mai găsesc fericirea pe lumea asta... cât despre cealaltă...
   - Dă-mi-o! gemu Kokua. Ține banii! Crezi că-s atât de mârșavă? Dă-mi sticla!
   - Dumnezeu să te binecuvânteze, copila mea! spuse bătrânul. Kokua își ascunse sticla sub holok. Își luă rămas bun de la bătrân și o porni pe alee fără să știe încotro se duce. Căci de acum înainte toate străzile erau pentru ea aceleași și toate duceau către iad. Când mergea liniștit, când grăbea pasul; când îi venea să strige în noapte, când se așeza la marginea drumului în praf și izbucnea în plâns. Tot ceea ce învățase despre iad îi revenea în minte: vedea țâșnind flăcările și simțea fumul, iar carnea i se frigea pe cărbunii aprinși.
   În zori își veni în fire și se întoarse acasă. Bătrânul avusese dreptate: Keawe dormea dus, ca un copil. Kokua se uită la fața lui.
   - Acum, bărbate, șopti ea, ți-a venit ție rândul să dormi. Când ai să te trezești va fi rândul tău să cânți și să râzi. Dar vai! pentru biata Kokua nu mai există somn, sau cântece, sau bucurie, nici pe pământ și nici în cer.
   După ce-și descărcă sufletul, se întinse lângă Keawe și căzu numaidecât într-un somn adânc, căci era copleșită de oboseală.
   Târziu, în cursul dimineții, bărbatul ei o trezi din somn și-i spuse vestea cea bună. Trebuie să fi fost nebun de bucurie dacă nu-și dădu seama de deznădejdea pe care ea o ascundea cu atâta neîndemânare. Cuvintele i se opreau în gât, dar ce importanță avea lucrul acesta!? Keawe vorbea și pentru ea. Nu mâncă nici o îmbucătură, dar cine s-o ia în seamă? Doar Keawe golise toată farfuria. Keawe o vedea și-o auzea ca prin vis; erau clipe când ea uita și începea să se îndoiască; trebuia să-și apese fruntea cu mâna căci prea dureros era să se știe condamnată la iad și să-și audă soțul flecărind.
   În timpul mesei, Keawe nu vorbi despre altceva decât despre ziua când aveau să se întoarcă acasă; îi mulțumi nevesti-sii că-l izbăvise, o mângâie. Îi spuse că-i singurul lui ajutor. Și în cele din urmă începu să-și bată joc de bătrânul care fusese atât de prost ca să cumpere clondirul.
   - Părea că-i un bătrân de treabă, spuse Keawe, dar nu te poți încrede în aparențe. La ce i-o fi trebuind afurisitului sticla?!
   - Bărbate, spuse Kokua cu milă, poate că voia să se folosească de ea în scopuri bune?
   Keawe râse cu un râs de om înfuriat:
   - Prostii! Nu era decât un ticălos bătrân și pe deasupra prost de dă în gropi. Sticla era doar greu de vândut cu 4 centime, darămite cu 3? O să fie cu neputință, încă puțin, și începe să miroasă a ars... Brrr!... făcu el înfiorându-se. E drept ca eu însumi am cumpărat-o cu un cent, când nu știam că există și monezi mai mici; am fost eu neghiob, dar al doilea ca mine n-o să se găsească niciodată; cel care are acum sticla o s-o ducă cu el în genune.
   - O, bărbate! exclamă Kokua. Nu e oare groaznic să te izbăvești nenorocindu-l pe veci pe un semen de-al tău? Cred că nu mi-ar arde de râs, ci mai curând m-aș simți umilită, lucrul acesta m-ar umple de tristețe. Am să mă rog pentru nenorocitul care are acum sticla.
   Simțind că ea are dreptate, Keawe se înfurie și mai tare:
   - Ia te uită! spuse el, ridicând glasul. N-ai decât să fii tristă dacă așa ți-e voia, dar află de la mine că numai o soție bună nu ești. Dacă ți-ar fi gândul la mine, te-ai simți rușinată.
   Cum zise aste vorbe ieși, iar Kokua rămase singură.
   Cum ar fi putut ea să mai vândă sticla cu 2 centime? Și presupunând chiar că ar fi putut-o vinde, soțul ei n-o grăbea oare să se întoarcă într-o țară în care nu existau monezi mai mici de un cent? Și chiar în dimineața când ea se jertfise, bărbatul ei o părăsise după ce o certase.
   Nici nu mai vru să încerce să vândă butelca în timpul ce-i mai rămânea și rămase acasă. Scoase sticla și o privi cu o teamă de nedescris, apoi, înfricoșată, o dădu deoparte.
   Keawe se întoarse însă repede și-i propuse să iasă la plimbare cu trăsura.
   - Bărbate, sunt bolnavă, spuse ea, și n-am nici chef. Iartă-mă, dar n-aș avea plăcere...
   Furia lui Keawe nu mai cunoscu margini. Îi era ciudă pe ea căci își închipuia că se gândește la bătrân și-i era ciudă pe sine pentru că-și dădea seama că ea avea dreptate și pentru că-i era rușine de fericirea lui.
   - Asta ți-e credința, strigă el, și asta ți-e dragostea! Soțul tău a fost izbăvit de chinurile veșnice în care s-a lăsat prins din dragoste pentru tine, și ție nu-ți face plăcere! Kokua, nu ești sinceră!
   Ieși furios și rătăci prin oraș toată ziua. Întâlni câțiva prieteni și începu să bea cu ei. Închiriară o trăsură, se plimbară la țară și băură și acolo. În tot acest timp, Keawe nu se simțea la largul lui pentru că chefuia, pe când nevastă-sa era tristă și pentru că recunoștea în inima lui că dreptatea e de partea ei; și pe măsură ce-și dădea seama de toate acestea abia că bea mai vârtos.
   Unul dintre tovarășii de chef era un haol care fusese șef de echipaj pe o balenieră, apoi dezertor, apoi miner și apoi condamnat prin tot felul de temnițe. Avea un suflet josnic, vorbirea grosolană și-i plăcea să bea și să-i vadă și pe ceilalți beți; lui Keawe îi turna cu sila băutura. Curând rămaseră lefteri.
   - Hei, tu, spuse șeful de echipaj, te-ai lăudat că ești bogat și că ai o sticlă sau un fleac de felul ăsta.
   - Da, răspunse Keawe, sunt bogat; am să mă-ntorc acasă ca să-i cer bani nevesti-mi. Ea îi ține.
   - Nechibzuită faptă, frate! rosti șeful de echipaj. Niciodată să nu încredințezi dolari unei fuste. Sunt mincinoase ca și apa; să fii cu luare aminte.
   Cuvintele acestea îl izbiră pe Keawe, căci era tulburat de băutură.
   - Nu m-aș mira să fie mincinoasă, spuse el. Altminteri de ce s-ar fi arătat atât de tristă tocmai când eu am fost salvat? Dar am să-i arăt eu că nu-s omul de care să-ți bați joc. Am s-o prind asupra faptului.
   Acestea fiind zise, se întoarseră în oraș, îi spuse șefului de echipaj să-l aștepte în colțul străzii, lângă vechea închisoare, și urcă singur aleea ce ducea până la ușa casei sale. Se lăsase noaptea; înăuntru lumina era aprinsă, dar nu se auzea nici un zgomot. Keawe se strecură pe lângă zid, deschise binișor ușa din spatele casei și se uită înăuntru.
   Kokua stătea pe jos, cu lampa alături de ea, și în fața ei se afla o sticlă de un alb lăptos, cu gât lung și pântec rotund, și, pe când o privea, Kokua își frângea mâinile.
   Keawe rămase mult timp în prag cu ochii holbați. Întâi nu știu ce să creadă; apoi îl cuprinse frica ca nu cumva târgul să fi fost incorect, și sticla să nu i se fi întors așa cum se întâmplase la San Francisco; la gândul acesta, picioarele începură să-i tremure, și fumurile beției se risipiră aidoma negurii zorilor pe un râu. Apoi se gândi la altceva; și gândul acesta era atât de ciudat, încât obrajii începură să-i ardă de rușine.
   - Trebuie să mă conving! își spuse el.
   Închise ușa, se strecură iarăși pe lângă zid și intră cu zgomot, de parcă abia atunci ar fi sosit. Când deschise ușa dinspre stradă nu se vedea nici urma de sticlă; Kokua stătea pe scaun și tresări ca și cum atunci s-ar fi trezit.
   - Am băut toată ziua și m-am distrat, spuse Keawe; am chefuit cu câțiva tovarăși de treabă și acum m-am întors să mai iau bani.
   Chipul și glasul lui erau aspre ca dreptatea, dar Kokua era prea tulburată ca să observe lucrul acesta.
   - Ai tot dreptul să folosești ceea ce-ți aparține, dragul meu! spuse ea cu vocea tremurândă.
   - Tot ce fac eu e bine, grăi Keawe, îndreptându-se spre cufăr, de unde scoase bani. Aruncă o privire și în colțul unde țineau sticla, dar sticla nu se afla acolo.
   Atunci cufărul căzu pe podea ca un talaz și casa prinse a se învârti în jurul lui ca un vălătuc de fum căci se vedea pierdut, fără nici o nădejde de scăpare. „S-a întâmplat așa cum m-am temut - se gândi el. Ea a cumpărat-o!”
   Își reveni și se ridică, dar sudoarea îi șiroia pe față, deasă ca ploaia și rece ca apa din fântână.
   - Kokua, spuse el, ți-am spus astăzi ce mi s-a întâmplat; acum mă-ntorc să chefuiesc cu tovarășii mei, și, spunând aceste vorbe, râse încetișor, liniștit. Băutura mi-ar face mai multă plăcere dacă tu m-ai ierta.
   Ea-i îmbrățișă genunchii și izbucni în plâns.
   - Ah! strigă ea, atâta am așteptat, o vorbă bună!
   - Niciodată să nu gândim rău unul despre celălalt, spuse Keawe, pe când ieșea din casă.
   Banii pe care Keawe îi luase nu erau altceva decât o parte din rezerva de centime de care ei făcuseră rost la venirea pe insulă. Era limpede că nu de băutură îi ardea lui acum. Nevastă-sa își vânduse sufletul diavolului ca să-l scape pe el; acum era rândul lui să-și dea sufletul ca s-o scape pe ea; alt gând nu mai exista pentru el.
   În colț, lângă vechea închisoare, îl aștepta șeful de echipaj.
   - Sticla-i la nevastă-mea, spuse Keawe, și dacă nu mă ajuți să o iau îndărăt n-o să avem nici bani și nici băutură.
   - Nu cumva vrei să spui ca povestea cu sticla e adevărată? întrebă șeful de echipaj.
   - Hai sub felinar! răspunse Keawe. Am aerul că glumesc?
   - Ce-i drept e drept, spuse șeful de echipaj. Ești serios ca un strigoi.
   - Ei bine, ține atunci aste două centime, rosti Keawe, du-te la nevasta mea în casă, oferă-i-le pentru clondir, și, dacă nu mă-nșel, o să ți-l dea îndată. Adu-mi-l aici, iar eu am să ți-o cumpăr pentru o centimă, căci asta-i legea sticlei: trebuie să fie vândută pe o sumă mai mică. Dar orice s-ar întâmpla să nu sufli o vorbă că eu te-am trimis.
   - Camarade, mă-ntreb dacă nu-ți bați joc de mine!? rosti șeful de echipaj.
   - Oricum, n-o să ți se întâmple nimic rău, spuse Keawe.
   - Că bine zici, camarade! încuviință șeful de echipaj.
   - Și dacă te-ndoiești cumva de mine, adăugă Keawe, poți să pui butelca la încercare. De îndată ce ai să ieși din casă, dorește-ți să ai buzunarul doldora de bani sau o sticlă cu cel mai bun rom, sau orice-ți trece prin minte și ai să vezi ce-i în stare clondirul ăsta să facă.
   - Foarte bine, canacule, spuse șeful de echipaj, am s-o pun la încercare, dar dacă mă tragi pe sfoară, am să-ți trag și eu un picior de-o să mă ții minte!
   Marinarul o porni în sus pe alee, și Keawe rămase să-l aștepte. Se afla aproape în același loc în care Kokua așteptase cu o seară înainte, dar Keawe se simțea mai hotărât decât ea și nici o clipă nu se îndoi de sine; numai sufletul îi era plin de amărăciune și de deznădejde.
   I se păru că trecuse mult până ce auzi o voce cântând în întuneric. Recunoscu vocea șefului de echipaj, dar avu impresia că-i mai afumată decât înainte.
   Omul se ivi în lumina felinarului clătinându-se. Sticla diavolească îi ieșea din buzunarul bluzei, iar în mână ținea o altă sticlă pe care o duse la gură ca să tragă o dușcă.
   - Ai căpătat-o! spuse Keawe. O văd.
   - Jos labele! strigă șeful de echipaj, trăgându-se îndărăt. Un pas de faci și-ți zdrobesc mutra! Crezi că am să mă las tras pe sfoară?
   - Ce vrei să spui? exclamă Keawe.
   - Ce vreau să spun? îl îngână șeful de echipaj. Am pus mâna pe un șip al naibii, pe cuvântul meu; asta vreau să spun. Mă-ntreb cum am luat-o cu două centime, dar că n-o să-l capeți pentru o centimă de asta sunt sigur.
   - Vrei să spui că refuzi s-o vinzi? bâigui Keawe.
   - Da, domnule, exclamă șeful de echipaj, dar dacă ții neapărat, am să-ți dau o gură de rom.
   - Ți-am spus, stărui Keawe, că cel care are această sticlă intră de-a dreptul în gheenă...
   - Undeva tot am să mă duc, făcu marinarul; și butelcuța asta-i făcută parcă să-mi țină tovărășie. Nu, domnule! strigă el, iarăși. Clondirul ăsta-i al meu și n-ai decât să te duci să pescuiești altul.
   - Să fie oare adevărat? se minună Keawe. Pentru izbăvirea ta, te rog, vinde-mi-l!
   - Nu-mi pasă de vorbele tale! răspunse șeful de echipaj. Prea neghiob m-ai crezut, domnule; află de la mine că nu-s defel neghiob și cu asta basta! Dacă nu vrei să tragi o dușcă de rom, am să beau de unul singur. În sănătatea ta și noapte bună!
   Porni spre oraș, și din clipa aceea sticla cea năzdrăvană iese din povestea noastră.
   Dar Keawe dădu cât mai repede fuga la Kokua, și mare le fu bucuria în noaptea aceea, și mare le-a fost de atunci înainte pacea zilelor în casa cea luminoasă.