Amintiri din vremea ciumei (14)

Şi acum, îngăduiţi-mi să mă reîntorc, deşi s-ar putea spune că mă repet, la descrierea condiţiilor jalnice în care se găsea oraşul, şi mai cu seamă acea parte unde sălăşluiam eu.

City şi suburbiile învecinate, în ciuda marelui număr de oameni care se refugiaseră la ţară, erau încă însufle­ţite, ba poate chiar mai însufleţite decît de obicei, pentru că multă vreme lumea a nutrit credinţa că ciuma nu se va atinge de City, de Southwark, de Wapping sau de Ratcliff. Cu atîta tărie le intrase oamenilor în cap asemenea idee, încît mulţi locuitori ai suburbiilor din vest şi din nord se mutaseră prin aceste părţi estice, spre a dobîndi mai multă siguranţă. Şi, după cum mă bate pe mine gîndul, mutîndu-se ei au mutat şi ciuma prin aceste locuri, mai devreme decît ar fi venit ea altminteri.

Aici am iarăşi prilejul de a lăsa o observaţie spre fo­losul urmaşilor, cu privire la felul în care oamenii se mo­lipsesc unul de la altul. Şi anume, ciuma n-a fost luată de cei sănătoşi numai de la cei bolnavi, ci şi de la cei ce se simţeau BINE. Daţi-mi voie să mă explic: prin bolnavi îi înţeleg pe cei declaraţi ca atare, care căzuseră la pat şi se aflau sub îngrijire, sau care aveau umflături sau gîlme pe trup. De ăştia toată lumea ştia să se ferească, mai cu seamă că se aflau la pat, sau în condiţia în care boala nu putea fi ascunsă.
Dar cei ce se simţeau bine, cu alte cuvinte, cei ce lua­seră boala şi o purtau în trupul şi în sîngele lor, dar nu-i arătau semnele, nu-şi dădeau deloc seama de acest lucru, şi această neştiinţă ţinea zile întregi. Aceştia duceau pre­tutindeni cu ei suflarea morţii şi o împrăştiau asupra celor ce le veneau în preajmă. Pînă şi veşmintele lor erau îm­bibate de boală, mîinile lor infectau lucrurile asupra că­rora se lăsau, mai cu seamă dacă erau calde şi jilave, ori bolnavii năduşeau mult.
Ei, şi era cu neputinţă să-i deosebeşti pe aceşti oameni care, aşa cum am spus, nu aveau habar c-ar fi bolnavi. Ei erau cei ce se prăbuşeau şi leşinau în stradă. Căci ade­seori îşi vedeau de treburi şi circulau pe străzi pînă-n cea din urmă clipă, adică pînă cînd, dintr-odată, îi năpădea sudoarea, li se muiau mădularele, se aşezau pe pragul unei uşi şi mureau. E drept, cînd îi cuprindea asemenea slăbi­ciune, se străduiau din răsputeri să ajungă pînă la uşa lor, şi cîteodată izbuteau doar să se tîrască pînă acasă şi să-şi dea duhul de cum intrau. Alteori se socoteau sănătoşi pînă cînd le ieşeau semnele pe trup, tot fără să ştie, şi atunci mureau la un ceas sau două după ce se întorceau acasă, deşi cît fuseseră pe afară se simţiseră bine.

Aceştia erau cei primejdioşi pentru mulţime, cei de care oamenii teferi ar fi trebuit să se ferească. Dar, pe de altă parte, cum i-ai fi putut dibui?

Şi tot asta-i pricina pentru care o asemenea molimă nu poate fi stăvilită, în ciuda tuturor strădaniilor omeneşti. Nu-i poţi deosebi pe bolnavi de sănătoşi atîta timp cît ei înşişi nu se ştiu a fi atinşi de boală.

Am cunoscut un om care colinda fără grijă străzile Londrei în timpul molimei din 1665, purtînd la el un anti­dot sau o licoare întăritoare din care lua o înghiţitură ori de cîte ori se socotea în primejdie. Şi avea el un semnal care-i vestea primejdia, aşa cum n-am mai întîlnit la ni­meni nici înainte nici după aceea. Şi nici n-aş şti să spun cît de mult se putea bizui pe el. Anume, avea o rană la un picior şi ori de cîte ori se afla în preajma unor oameni molipsiţi şi infecţia începea să lucreze şi asupră-i, rana de la picior începea să-l înţepe, dîndu-i semnalul de alarmă. Il înţepa, pălea şi se înălbea. Aşa încît, de cîte ori începea să-şi simtă rana, însemna că sosise momentul să se re­tragă, ori să aibă grijă să ia o duşcă din doctoria pe care o purta mereu asupră-i în acest scop. Şi se pare că rana îl înţepa adeseori cînd se găsea în tovărăşia unor oameni ce se socoteau ei înşişi teferi şi zdraveni, şi apăreau tot aşa şi în ochii celorlalţi. Dar omul nostru se ridica dintr-odată în picioare şi spunea deschis:

— Prieteni, în această încăpere se află careva bolnav de ciumă.
Şi atunci adunarea se spărgea pe loc.

Toate aceste fapte au fost o dovadă limpede pentru toată lumea că molima nu poate fi ocolită de cei ce se învîrtesc printre alţii, într-un oraş contaminat, în care oa­menii nu se ştiu a fi purtători de boală pentru ceilalţi.

Şi în acest caz, a-i închide pe cei sănătoşi sau a-i în­depărta pe cei bolnavi e la fel de zădarnic. Doar dacă s-ar putea merge pe fir îndărăt, izolîndu-i pe toţi cei cu care bolnavii au venit în legătură înainte de a fi ştiut măcar că sînt bolnavi. Şi nimeni n-ar şti, în asemenea împreju­rare, pînă unde să meargă sau unde să se oprească. Căci nimeni n-ar şti cînd sau unde sau cum sau de la cine a luat boala.

Bănuiesc că asta-i pricina pentru care aceia afirmă că însuşi aerul ar fi pătruns de boală şi infectat, aşadar n-au de ce să ia seama cu cine vin în legătură, din moment ce boala pluteşte în văzduh. Am văzut mulţi oameni adînc tulburaţi şi uluiţi, exclamînd:

—  Bine, dar nu m-am apropiat niciodată de vreun bol­nav! Nu am venit în legătură decît cu oameni sănătoşi şi totuşi, iată, am luat boala.
—  Sînt încredinţat că e o pedeapsă venită de-a dreptul din ceruri, spune altul, încercînd să vadă înfăţişarea so­lemnă a lucrurilor.
Iar cel dintîi spune din nou:

—   Nu am venit nicicînd în preajma bolii sau a vreunei persoane infectate. Se vede că boala pluteşte în văzduh. O tragem în piept odată cu aerul şi, deci, n-ai cum să i te împotriveşti.

Acest punct de vedere a făcut pe mulţi oameni, mai cu seamă în cea de-a doua jumătate a molimei, atunci cînd aceasta îşi atinsese cele mai înalte culmi, să fie mai nepăsători şi mai puţin prevăzători decît la început. Asemenea turcilor, însuşindu-şi un soi de fatalism, ziceau că dacă-i voia Domnului să-i lovească, atunci e totuna de stau acasă ori pleacă din oraş, pentru că tot îi nimereşte. Drept care se duceau fără pic de teamă chiar şi în case infectate, sau se însoţeau cu persoane bolnave; vizitau ciumaţi şi după aceea, cînd se molipseau, se culcau în pat alături de ne­vestele lor. Şi care a fost urmarea? Aceeaşi ca şi în Turcia sau în celelalte ţări în care oamenii săvîrşesc asemenea nesăbuinţe: anume, s-au îmbolnăvit cu toţii şi au murit cu sutele şi cu miile.

Departe de mine să hulesc sau să arăt lipsă de credinţă în Domnul, care în asemenea prilejuri trebuie să fie în­truna prezent în gîndurile noastre. Dar minţile oamenilor nu trebuie împuiate cu idei despre mînia şi răzbunarea cerească, ba dimpotrivă.

Niciun om nu trebuie să vadă în asemenea lucruri mîna răzbunătoare a Domnului şi să le pună doar în seama Proniei cereşti. Numeroase persoane bolnave de ciumă au fost tămăduite, iar mulţi alţii au fost ocrotiţi de de infecţie, ceea ce dovedeşte că nu de răzbunare e vorba. Socotesc o minune şi faptul că eu am fost cruţat de boală, şi vorbesc despre aceasta cu nemărginită recunoştinţă.

Dar cînd pomenim despre ciumă ca de o boală stîrnită de cauze naturale, ne gîndim şi la faptul că a fost răspîndită tot prin mijloace naturale şi omeneşti. Fie din milă, fie din răzbunare, puterea divină lasă toate înfăptuirile pe seama oamenilor, care-şi văd de drumul lor firesc şi ome­nesc. Providenţa îşi rezervă dreptul să-şi facă apariţia, în chip supranatural, numai cînd găseşte ea de cuviinţă.

Dar în cazul una molime, nu se prea vădeşte prilej de intervenţii supranaturale, ci se desfăşoară din plin doar cursul firesc al lucrurilor. În această firească înlănţuire de cauze şi efecte îşi găseşte loc şi tainica transmitere a bolii pe neobservate, dar inevitabil, care înseamnă destulă răz­bunare în sine, fără s-o mai atribuim miracolelor şi for­ţelor supranaturale.

Puterea de pătrundere a acestei boli e atît de aprigă, şi molipsirea se produce în asemenea măsură pe nesim­ţite, încît, cu oricîtă grijă te-ai feri, tot e zadarnic, atîta timp cît stai locului.

Dar am toate temeiurile să cred, şi în această afirmaţie mă sprijin pe atâtea exemple încă vii în amintirea mea încît nimic nu mi-ar putea clinti convingerea, deci zic că am toate temeiurile să cred că nimeni în ţara asta nu s-a îmbolnăvit în alt chip decît prin molipsire, luînd boala, pe cale firească, de la altcineva, prin atingerea veşmintelor, sau prin inhalarea mirosurilor cuiva mai dinainte infectat.

Acest lucru este dovedit şi de felul în care s-a ivit mo­lima la Londra, adusă odată cu mărfurile sosite din Olanda, şi venite acolo din Levant. Prima izbucnire de ciumă la noi a avut loc într-o casă din Long-Acre, unde au fost de­pozitate şi deschise întîia oară baloturile cu asemenea mărfuri. De la acea casă s-a răspîndit fără veste la altele prin legăturile cu cei infectaţi, sau prin molipsirea sluj­başilor parohiali care i-au vegheat sau îngropat pe morţi şi aşa mai departe. Toate acestea sînt argumente de bază că boala s-a răspîndit de la om la om şi de la casă la casă, şi nu altminteri.

În prima locuinţă infectată au murit patru persoane. O vecină, auzind că stăpîna primei case căzuse la pat, a venit să o vadă şi, cînd s-a întors acasă a adus boala în sînul familiei ei. A murit şi vecina şi toţi ceilalţi din gospo­dărie. Un preot chemat să o împărtăşească pe stăpîna celei de a doua case s-a îmbolnăvit pe dată şi a murit, trăgînd după el la groapă pe cîţiva dintre ai lui.

Atunci au început medicii să cadă pe gînduri, pentru că în primele zile nici prin minte nu le-a dat că ar fi vorba de o molimă generală. Cei trimişi să cerceteze morţii au comunicat că, nici mai mult nici mai puţin, e vorba de ciumă, cu toate semnele ei înfricoşătoare şi, dat fiind că cei bolnavi avuseseră felurite legături cu o mulţime de persoane care, după cum era de bănuit, se şi molipsiseră, exista ameninţarea să izbucnească o molimă generală şi era cu neputinţă să i se pună stavilă.

Din acest punct de vedere, părerile medicilor se po­triveau cu observaţiile pe care aveam să le fac eu mai tîrziu, anume că boala se răspîndea pe nesimţite. Pentru că cei ştiuţi a fi bolnavi nu puteau molipsi decît pe cei ce ve­neau în nemijlocită legătură cu ei; dar omul care se pă­trunsese de infecţie fără să-şi dea seama, şi mergea în mijlocul mulţimilor încredinţate că au de-a face cu o per­soană sănătoasă, putea molipsi o mie de alţi oameni, care la rîndul lor dădeau boala mai departe, toţi fără să aibă habar, şi fără să simtă urmările decît cu zile şi zile mai tîrziu.

De pildă, multe persoane aflau că s-au molipsit de ciumă numai cînd, spre uimirea lor de negrăit, îi descope­reau semnele pe propriul lor trup. Şi după aceea, rareori aveau mai mult de şase ceasuri de trăit. Căci petele acelea care se numeau semne, erau de fapt pete de gangrenă, adică de carne moartă care se strîngea în nişte gîlci nu mai mari decît un ban de argint, bătătorite şi tari ca o bucată de corn. Şi cînd boala ajungea aici, nu mai urma decît moartea. Şi totuşi, cum v-am spus, oamenii nu ştiau că-s bolnavi sau că ceva nu-i în regulă cu ei pînă cînd nu se iveau aceste semne pe trupul lor. Cu toate că, aşa cum oricine îşi poate da seama, infecţia lîncezea de mult în ei, Şi, prin urmare, răsuflarea lor, năduşeala lor, straiele lor, fuseseră molipsitoare cu multe zile înainte.

Toate acestea au prilejuit o mare felurime de cazuri, despre care, de bună seamă, medicii au mai multe prile­juri să-şi reamintească decît aş avea eu. Totuşi unele din­tre ele mi-au căzut şi mie sub ochi, sau mi-au ajuns la urechi, şi vă voi vorbi despre cîteva dintre acestea.

Un anume cetăţean, care a trăit tihnit şi neatins de boală pînă în luna septembrie, cînd toată greutatea moli­mei se lăsase în City, se făloşea cu mare veselie şi chiar cu trufie cît de grijuliu se arătase el şi cum niciodată nu se apropiase de vreun bolnav. Şi-i zice atunci un altul, un vecin de-al lui:

—   Nu te încrede prea mult, domnule... E greu de deosebit cine-i bolnav şi cine nu. Pentru că uite acu vezi omul viu şi numai peste un ceas îl şi vezi mort.

—   Asta-i drept, răspunde omul nostru, care nu se încredea prosteşte în soartă, ci numai, văzînd că scăpase pînă atunci, începuse, ca şi alţii, să se culce pe-o ureche. E drept, şi nu mă socotesc scutit de primejdie, numai că nădăjduiesc să nu mă fi apropiat niciodată de vreo per­soană purtătoare de boală.

—   Ba! zice vecinul. Nu te aflai dumneata mai deunăzi la crîşma „Capul taurului“, din Gracechurch, împreună cu domnul...?

—   Aşa-i, răspunde fălosul. Dar nu mai era nimeni pe acolo de care să fi avut pricină să ne temem.

La care vecinul n-a mai rostit o vorbă, nevoind să-l amărască pe bietul om. Dar această tăcere îi stîrni celui­lalt curiozitatea, şi văzîndu-1 pe vecin că dă îndărăt fu cu­prins de nelinişte şi-l întrebă cu glas puternic şi arzător:

—    Doar n-ai să-mi spui că a murit?

Vecinul continuă să păstreze tăcere şi nu făcu decît să-şi lase privirile în pămînt şi să mormăie ceva ca pen­tru sine. Iar cel dintîi se făcu alb ca varul, şi rosti doar atît:

—    Atunci şi eu sînt un om mort.

Se duse acasă şi chemă un spiţer de pe aceeaşi stradă ca să-i dea un leac de fereală, pentru că nu se socotea încă bolnav. Dar cînd spiţerul îi deschise haina la piept, scoase un oftat şi-i spuse doar atît:

— Înalţă-ţi ochii spre ceruri.

Cîteva ceasuri mai tîrziu, omul muri.

Aşadar, vă rog şi pe dumneavoastră să judecaţi, după un caz ca acesta de mai sus, dacă aveau autorităţile vreo putinţă de-a zăgăzui — fie prin întemniţarea bolnavilor în case, fie prin îndepărtarea lor — o molimă care se în­tindea de la om la om, chiar cînd aceştia se socoteau cu desăvîrşire sănătoşi, şi continuau să se socotească astfel zile întregi.

Ar fi aici locul să ne punem întrebarea cam cîtă vreme putea un om să poarte sămînţa bolii în el înainte de a o des­coperi în chip fatal. Şi cît timp putea să pară sănătos, deşi de fapt era o primejdie pentru toţi ceilalţi care-i veneau în preajmă? Ei bine, cred că nici cei mai destoinici dintre medici n-ar putea răspunde la această întrebare mai mult decît pot eu. Ba poate că observaţia unui om oarecare ar întrece puterea lor de observaţie. Părerea medicilor din străinătate este că boala poate lîncezi amorţită în om, sau în vinele lui, un timp îndelungat. Din această pricină ei folosesc carantina pentru toţi cei ce intră în golfurile sau în porturile lor, venind din locuri îndoielnice. Carantina, adică patruzeci de zile, zic ei, e deajuns pentru bătălia or­ganismului cu un asemenea vrăjmaş, bătălie în care ori îl biruie, ori i se supune.
Dar eu unul, pornind de la observaţiile mele, nu cred că oamenii pot ţine piept infecţiei, fiind în acelaşi timp primejdioşi pentru alţii, mai mult de cincisprezece-şaişprezece zile.

Pe acest temei, cînd o casă era închisă în oraş pentru că murise careva de ciumă în ea, dacă pînă-n şaisprezece sau optsprezece zile nimeni din familie nu se mai îmbol­năvea, autorităţile deveneau mai puţin stricte faţă de cei din respectiva casă, şi închideau ochii, lăsîndu-i să plece. Nici oamenii nu se mai fereau de ei, ba chiar gîndeau că erau mai căliţi, deoarece înfrînseseră vrăjmaşul în pro­pria lor casă.
Uneori, însă, descopereau că vrăjmaşul stă pitit la pîndă mult mai multă vreme.
Pornind de la toate aceste observaţii mai sus înşirate trebuie să spun că, deşi în cazul meu întîmplarea a voit ca lucrurile să se petreacă altminteri, socotesc şi las ca un avertisment că: cel mai bun leac împotriva ciumei este să fugi cît poţi din calea ei.
Cunosc oameni care spun: „Dacă va voi Domnul mă va ocroti în focul primejdiei şi, tot astfel, dacă va voi Dom­nul, mă va lovi chiar atunci cînd eu o să mă socot în afară de orice primejdie“.
Asemenea gînduri au făcut să rămînă locului, în oraş, mii de oameni ale căror învelişuri pămînteşti au fost apoi zvîrlite cu grămada din căruţe în gropile uriaşe. Oameni care, cred eu, dacă ar fi fugit din faţa primejdiei, ar fi scă­pat cu viaţă. După toate probabilităţile, s-ar fi salvat.
Şi dacă acest lucru le va intra temeinic în minte oa­menilor, sînt încredinţat că un viitor prilej de aceeaşi na­tură o să găsească populaţia altfel pregătită, şi înarmată cu alte măsuri decît cele care au fost luate în 1665, sau în molimele asemănătoare izbucnite în străinătate.
Cu alte cuvinte, autorităţile vor trebui să cugete la îm­părţirea oamenilor în grupuri mici şi la îndepărtarea lor din timp, la o cît mai mare distanţă unii de alţii. Şi nu să lase o molimă atît de năprasnică, foarte primejdioasă pen­tru oamenii îngrămădiţi în mulţimi, să-şi facă mendrele printre sute de mii de victime adunate laolaltă, aşa cum a fost cazul la noi şi cum ar mai fi dacă ciuma s-ar ivi iar.
Cu ciuma e ca şi cu focul: cînd cuprinde numai cîteva case, ard doar acele case, sau dacă vîlvătaia izbucneşte într-o casă răzleaţă, singuratică, o mistuie numai pe aceea. Dar cînd ia foc un oraş cu case dese şi îngrămădite una-n alta, atunci furia se înteţeşte, rade şi prăpădeşte tot ce-i stă în cale.
Aş putea ticlui multe planuri prin care autorităţile din acest oraş, dacă vor mai avea vreodată prilej să se lupte cu un asemenea flagel (şi ferească Domnul să mai aibă), ar putea să-i îndepărteze pe cei mai ameninţaţi. Prin aceş­tia îi înţeleg pe săraci: cerşetorii, lihniţii, truditorii. De aceştia trebuie să aibă grijă autorităţile, pentru că cei în­stăriţi au singuri grijă de ei, de slujitorii şi de copiii lor.
În felul acesta, oraşul şi suburbiile ar fi atît de chib­zuit eliberate, încît molima n-ar mai avea la îndemînă decît a zecea parte din populaţie. Dar hai să presupunem că ar rămîne în oraş o treime din populaţie, adică două sute cincizeci de mii de oameni, şi tot s-ar simţi mai la largul lor. Și ar fi mai bine pregătiţi să facă faţă molimei şi mai puţin expuşi la urmările ei, decît ar fi acelaşi nu­măr de cetăţeni înghesuiţi într-un oraş mai mic, ca Dublin, de pildă, sau Amsterdam.
E adevărat că în timpul ciumei din 1665, sute de fa­milii, ce zic eu, chiar mii de familii au părăsit Londra. Dar mulţi dintre ei au plecat prea tîrziu, şi nu numai că i-a ajuns moartea pe drum, dar au dus molima cu ei prin ţinuturile pe unde s-au risipit, şi i-au îmbolnăvit pe cei la care s-au dus să caute refugiu. Ceea ce a zăpăcit lucru­rile, făcînd ca mijlocul cel mai bun de apărare împotriva bolii să devină un mijloc de răspîndire a ei.
Şi acest lucru mă întoarce iar cu gîndul la cele ce am sugerat înainte şi care se cer mai bine lămurite aici. Anume, oamenii plecau, în aparenţă sănătoşi, şi aşa se socoteau multe zile după ce boala dospea în trupurile lor, pînă cînd le ataca organele vitale şi le vătăma minţile. În­suşi faptul că plecaseră dovedeşte acest lucru. Şi aceşti oameni au infectat oraşele prin care au trecut; astfel se face că ciuma s-a răzleţit, mai mult sau mai puţin, în toate oraşele mari din Anglia. Şi pretutindeni auzeai că a adus-o londonezul cutare sau alt londonez!
Vă rog să luaţi aminte că atunci cînd vorbesc de ase­menea primejdioşi purtători de boală, mă gîndesc la cei ce nu-şi dădeau seama că sînt bolnavi, căci dacă ar fi fost conştienţi, atunci ar trebui să ne gîndim la ei ca la nişte ucigaşi cu bună ştiinţă, strecuraţi în mijlocul oamenilor sănătoşi. In asemenea caz, s-ar fi adeverit spusele de care v-am mai vorbit şi pe care eu le socotesc cu totul lipsite de temei. Anume că cei bolnavi nu se sinchiseau să-i fe­rească pe alţii, ba chiar căutau să-i molipsească. Eu gîndesc, după cum v-am mai spus, că situaţia mai sus arătată a izvodit asemenea vorbe, care nădăjduiesc să nu fi avut în ele vreun sîmbure de adevăr.
Ştiu bine că nu se pot trage încheieri generale după un fapt particular, dar v-aş putea numi oameni ai căror vecini sau ale căror familii sînt încă în viaţă şi care prin purtarea lor au dovedit contrariul învinuirilor ce s-au adus celor bolnavi.
De pildă, un bărbat, cap de familie, locuind în apro­piere de mine, s-a îmbolnăvit de ciumă. Gîndea că o luase de la un biet lucrător care fusese în serviciul lui şi în casa căruia se dusese cu puţin în urmă, ca să-l vadă sau ca să-i ceară să-i termine cine ştie ce treabă. Încă de cînd ajun­sese în pragul casei sărmanului lucrător simţise oarecare îngrijorare, dar nu şi-a dat seama că era bolnav decît a doua zi, cînd a căzut şi el la pat. Şi de cum s-a îmbolnăvit, a cerut să fie dus într-o altă clădire din curtea casei lui, unde se găsea un atelier, căci omul era alămar, iar deasu­pra atelierului mai era o încăpere. Acolo a zăcut şi acolo a murit şi nu a îngăduit nimănui să-l îngrijească, în afară de o infirmieră străină. Nu le-a dat voie nici soţiei, nici copiilor sau servitorilor să se apropie de cămăruţa lui, ca nu cumva să se molipsească. Le trimitea binecuvîntările şi rugăciunile lui prin infirmieră, care vorbea cu ei de la depărtare. Şi toate astea pentru că bolnavul ştia foarte bine că, nelăsîndu-i să se apropie de el, ceilalţi vor fi cruţaţi.
Trebuie să observ aci că ciuma, la fel ca şi alte boli, cred, se manifestă felurit, în funcţie de organismul omu­lui. Unii se lăsau pe dată doborîţi şi erau cuprinşi de fier­binţeală, vărsături, dureri de cap îngrozitoare, junghiuri în spate, şi apoi urmau chinurile de neîndurat care-i făcea să turbeze. La alţii boala se vestea prin umflături şi tu­mori pe gît, pe vintre sau la subţiori, buboaie care, pînă se spărgeau, îi supuneau la cele mai de neînchipuit tor­turi. In timp ce alţii, aşa cum am arătat, se molipseau pe nesimţite, răul strecurîndu-se pe furiş în sîngele lor, pînă cînd cădeau leşinaţi în stradă, şi treceau în moarte fără să se chinuiască.
Nu sînt medic ca să pot lămuri de ce una şi aceeaşi boală se desfăşura atît de felurit la unul şi la altul. Şi nici măcar nu-i treaba mea să fac observaţiile pe care le-am făcut, pentru că doctorii au cercetat aceste lucruri cu mult mai mult succes decît mine, iar părerile mele s-ar putea să se deosebească în unele privinţe de părerile lor. Eu nu fac decît să vă înfăţişez ceea ce ştiu sau am auzit, sau gîndesc despre cazurile în speţă, adică ceea ce a intrat în cîmpul observaţiilor mele cu privire la felurile diferite în care se arăta boala în unele cazuri. Dar trebuie să subli­niez din nou că deşi prima formă de care v-am vorbit, adică boala făţişă, cea însoţită de fierbinţeală, vărsături, dureri de cap, junghiuri şi umflături era mai greu de în­durat pentru bolnavi, din cauza chinurilor şi a agoniei cumplite la care-i supunea, totuşi mai primejdios era cel de-al doilea chip sub care se înfăţişa flagelul. Căci dacă cei ce prezentau prima formă adeseori se tămăduiau, mai cu seamă dacă buboaiele spărgeau, în schimb în cea de-a doua formă nu puteai aştepta alt sfîrşit decît moartea. Pe de altă parte, după cum am mai spus, cea de-a doua formă însemna o primejdie permanentă pentru cei din jur, căci bolnavii, neştiuţi de alţii şi nici de ei înşişi, împrăştiau pretutindeni moarte, în timp ce otrava pătrunzătoare se strecura tiptil în sîngele lor într-un chip cu neputinţă de descris sau măcar de gîndit.
Acest fel de a te molipsi şi a-i molipsi şi pe alţii pe ne­ştiute se vădea pe două căi, foarte ades întîlnite în acele vremuri. Şi nu cred să existe persoană care să fi locuit la Londra pe vremea molimei şi să nu fi cunoscut o sume­denie de cazuri de ambele feluri.
1.  Părinţii, taţi şi mame, se purtau cu ai lor în chip firesc, ca şi cum ar fi fost cu desăvîrşire sănătoşi, ceea ce îşi închipuiau că şi sînt, pînă cînd îşi infectau pe nesim­ţite întreaga familie, ducînd-o la pieire. Şi de bună seamă că altfel ar fi stat lucrurile dacă i-ar fi muncit măcar o umbră de teamă că ei înşişi n-ar fi perfect teferi.
Am auzit povestea unei familii în întregime infectate de către tată, iar semnele bolii se iviseră la ceilalţi înainte ca tatăl să fi descoperit că el e purtătorul răului; dar la o cercetare mai atentă s-a dovedit că boala era sădită de mai multă vreme în el. Şi cînd şi-a dat seama că-şi otră­vise singur toată familia, şi-a pierdut minţile şi a dat să-şi ia viaţa, dar a fost împiedicat de cei ce vegheau asupră-i. Oricum, în cîteva zile a murit.
2.  A doua cale era aceea a persoanelor care, fiind so­cotite sănătoase, atît de ei înşişi cît şi de toţi cei care-i observaseră zile în şir, simţeau la un moment dat lipsa poftei de mîncare, sau o uşoară vătămătură la stomac. Ba unii îşi păstrau pofta de mîncare, simţind chiar foame la­comă, şi singurul lucru care-i supăra era o uşoară durere de cap. Trimiteau după doctor ca să afle care-i necazul şi, spre uluiala lor, se pomeneau pe muchea gropii, cu sem­nele ciumei pe trup, sau încleştaţi în gheara de nebiruit a bolii.
E groaznic să te gîndeşti cum asemenea persoane, ca acestea despre care am vorbit mai sus, fuseseră, timp de o săptămînă sau două, soli ai morţii, cum îi uciseseră pe cei pentru care şi-ar fi dat oricînd viaţa; cum sărutările lor duioase şi îmbrăţişările cu care-şi dezmierdau copilaşii suflaseră moarte asupră-le.

Aşa s-a întîmplat, şi cazurile de acest fel au fost foarte numeroase, şi v-aş putea înşira puzderie de exemple. Şi dacă lovitura te nimereşte pe nesimţite, dacă săgeata zboară pe nevăzute şi ochiul n-o poate desluşi, atunci la ce bun toate măsurile de a-i închide sau a-i îndepărta pe cei bolnavi? Da, sînt bune prevederile, dar numai pentru cei făţiş bolnavi ori molipsiţi. Dar ce te faci cu miile de sănătoşi, care seamănă moarte oriunde pătrund?

Era o întrebare care-i nedumerea foarte pe medicii noştri, îndeosebi pe spiţeri şi pe felceri, care nu se simţeau în stare să-i deosebească pe bolnavi de cei sănătoşi. Erau cu toţii convinşi că într-adevăr aşa stăteau lucrurile, că la nenumăraţi oameni ciuma se strecura odată cu sîngele în vinele lor, că otrava bolii le pîndea minţile, că nu erau decît hoituri mergînd pe două picioare, suflînd moartea pe gură şi răspîndind otravă prin însăşi năduşeala lor. Şi totuşi, cînd îi priveai, arătau aidoma cu toţi cei sănă­toşi. Da, toate capetele luminate cunoşteau acest lucru, dar nu se dumireau ce-ar fi de făcut ca să-i poţi descoperi pe bolnavi.

Prietenul meu, doctorul Heath, era de părere că-ţi poţi da seama dacă omul e bolnav sau nu după mirosul respi­raţiei. Dar, zicea tot el, cine cutează să tragă în piept res­piraţia altuia, doar ca să se informeze? Ar însemna să inspiri izul bolii în organismul tău, pînă să-ţi dai seama dacă celălalt e sănătos sau nu.

Alţii ziceau că omul trebuie pus să sufle peste o bucată de sticlă, şi atunci, răsuflarea condensîndu-se, se pot des­luşi la microscop fel de fel de creaturi vii, cu forme bizare, monstruoase şi înspăimîntătoare, asemănătoare cu ba­laurii, şerpii, tîrîtoarele şi diavolii, cumplite la vedere. Dar eu mă îndoiesc de adevărul acestor lucruri şi apoi, pe vre­mea aceea, după cît ţin eu minte, nu prea aveam microscoape cu care să facem asemenea experienţe.

Alţi învăţaţi erau de părere că răsuflarea unui purtă­tor de ciumă ar otrăvi, ba chiar ar ucide pe loc o pasăre. Şi nu numai o păsăruică, ci chiar un cocoş sau o găină. Şi chiar dacă orătania nu moare pe dată, oricum dă cobea în ea. Dacă mai cu seamă cade cloşcă, atunci toate ouăle sînt putrede.
Dar toate acestea sînt simple păreri, pe care nu le-am văzut întărite prin niciun exemplu sau experienţă, şi nici de la alţii n-am auzit să fi văzut. Aşa încît vi le ofer şi eu cum le-am primit, însoţite doar de o singură observaţie: anume că există multe probabilităţi să fie adevărate.
Unii au venit cu ideea ca persoanele bănuite a fi bol­nave să sufle puternic peste apă fierbinte, şi atunci la su­prafaţa apei se iveşte un soi de spumă. Şi alte lucruri, de pildă substanţele cleioase ar face un fel de crustă dacă suflă bolnaul asupra lor.
Dar din toate acestea eu am tras încheierea că molipsirea avea loc pe căi cu neputinţă de descoperit, şi că niciun fel de isteţime sau iscusinţă omenească nu putea îm­piedica răspîndirea bolii.
Mai era un lucru care îmi apărea mie drept o nedume­rire peste care nu se putea trece şi la care eu unul nu ve­deam decît un singur răspuns. Şi anume: aşa cum s-a mai spus, prima moarte datorită ciumei a avut loc căin prin 20 decembrie 1664, în Long Acre. Acel prim om care s-a molipsit a luat boala, se zicea, pe calea unui balot de mă­tăsuri importate din Olanda, balot care a fost deschis în casa unde locuia.

Dar după aceea nu s-a mai auzit de niciun caz de ciumă sau de nicio moarte pricinuită de această boală pînă la 9 februarie. Adică pînă şapte săptămîni mai tîrziu, cînd a mai murit un om în aceeaşi casă. După care boala păru să se fi stins şi o bună bucată de vreme nu ne-a mai dat nicio bătaie de cap. Căci în Buletinele săptămînale nu a mai fost înregistrată nicio moarte din cauză de ciumă pînă la 22 aprilie, cînd au mai avut loc alte două îngropăciuni, nu în aceeaşi casă, dar pe aceeaşi stradă. Ba chiar, din cîte îmi aduc aminte, era vorba de o casă vecină cu prima. Dar acest lucru s-a întîmplat cu nouă săptămîni mai încolo. Şi după aceea, iarăşi nu s-a mai auzit nimic timp de două săptămîni, după care a izbucnit din nou în mai multe străzi şi s-a împrăştiat în fel şi chip.

 Acum, întrebarea care se pune este următoarea: unde a zăcut sămînţa bolii în tot acest timp? Cum de a lîncezit atîta vreme, şi de ce dintr-odată şi-a dat drumul? Ori boala nu se transmitea prin molipsire de la om la om, ori dacă da, înseamnă că unii pot duce răul în ei, fără bună ştiinţă, zile în şir, ba chiar săptămîni în şir. Şi atunci nu-i de-ajuns o carantină, adică patruzeci de zile, ca să te asi­guri că-s sănătoşi, ci o șesantină, adică şaizeci de zile, sau chiar mai mult.

Ce-i drept, aşa cum am arătat la început şi cum îşi pot aduce aminte mulţi dintre cei încă în viaţă, a fost o iarnă grea, foarte geroasă, care a ţinut vreo trei luni, fapt menit, după cum spun doctorii, să ţină infecţia în frîu. Dar atunci, să-mi îngăduie luminăţiile lor să observ că dacă boala a fost, să spunem, doar îngheţată, asemenea apelor unui rîu, ar fi ţîşnit, odată cu dezgheţul, tot ca şi rîul în torent nă­valnic; ori boala a dat îndărăt tocmai între februarie şi aprilie, adică de îndată ce s-a muiat gerul, şi vremea s-a arătat blîndă şi caldă.
Există însă o altă cale prin care nedumerirea de mai sus poate fi limpezită şi cred că tot aducerile mele aminte îmi vor fi de ajutor. Şi anume, nu e deloc sigur că, într-adevăr, nimeni n-a murit de ciumă în acele lungi răstimpuri, adică de la 20 decembrie la 9 februarie şi de la 9 februarie la 22 aprilie. Simpla mărturie o constituie Buletinele săptăminale, şi pe aceste Buletine nu poţi pune temei, cel puţin eu unul socot că nu m-aş putea bizui pe ele în apărarea unei ipoteze, sau în găsirea răspunsului la o întrebare de asemenea însemnătate. Ştiam cu toţii la vremea aceea, şi cred că aveam pricini întemeiate să credem astfel, că vina era a slujbaşilor parohiali, a examinatorilor, a celor ce aveau misiunea să raporteze decesele şi, mai ales, boala care a pricinuit decesul.
La început oamenii făceau tot ce puteau ca nu cumva vecinii să creadă că locuinţa lor ar fi infectată. Drept care îi mituiau pe slujbaşi pentru a înregistra morţile ca dato­rate altor boli decît ciuma. Şi ştiu că acest fapt s-a petrecut în multe locuri, ba cred chiar că la început aşa s-au întîmplat lucrurile în toate casele în care se iviseră cazuri de ciumă. E lesne să-ţi dai seama de aceasta urmărind în Bu­letinele săptămânale creşterea vertiginoasă, în timpul mo­limei, a numărului de decese datorate altor boli decît ciuma.