Cum putem cunoaște ceva?

 Dacă te gândeşti puţin, interiorul propriei tale minţi e singurul lucru de care poţi fi sigur.
Toate opiniile tale - fie ele despre soare, lună sau stele, despre casa şi cartierul în care locuieşti, despre istorie, ştiinţă, despre ceilalţi oameni, chiar despre existenţa propriului tău corp - se bazează pe experienţele şi gândurile tale, pe sentimentele şi impresiile tale senzoriale. Numai pe ele te poţi baza în mod direct, fie că vezi cartea pe care o ţii în mână sau simţi podeaua sub picioare, fie că îţi aduci aminte că George Washington a fost primul preşedinte al Statelor Unite sau că formula apei e H2O. Orice altceva se află mai departe de tine decât gândurile şi experienţele tale lăuntrice şi îţi parvine numai prin intermediul lor.

În mod obişnuit, nu ai nici un dubiu în legătură cu existenţa podelei de sub picioare, a copacului de la fereastră sau a propriei danturi. De fapt nici nu te gândeşti îndeobşte a stările mentale prin care devii conştient de aceste lucruri: pari conştient de ele în mod direct. Dar cum poţi şti dacă ele există cu adevărat?
Dacă încerci să argumentezi că trebuie să existe o lume fizică exterioară pentru că nu ai vedea clădiri, oameni sau stele dacă nu ar exista acolo nişte obiecte care să reflecte sau să emită lumina care ajunge la ochii tăi şi îţi provoacă experienţele vizuale, răspunsul se impune de la sine: Cum poţi şti asta? Nu e decât o simplă aserţiune ca oricare alta despre lumea exterioară şi despre relaţia ta cu ea şi, ca atare, se bazează pe dovezile pe care ţi le oferă simţurile tale. Dar nu te poţi bizui pe acest tip anume de dovezi despre modul în care sunt produse experienţele vizuale decât dacă poţi deja să de bizui în general pe conţinuturile tale mentale pentru a-ţi da informaţii despre lumea exterioară. Şi tocmai aceasta face obiectul contestărilor. Dacă încerci să dovedeşti pe baza unor impresii că impresiile tale sunt vrednice de încredere, argumentul e circular şi nu vei ajunge nicăieri.
Ţi-ar apărea oare în mod diferit lucrurile dacă, de fapt, toate acestea ar exista numai în mintea ta - dacă tot ce consideri a fi lumea exterioară reală ar fi doar un vis nesfârşit sau o halucinaţie, din care nu te vei deştepta niciodată? Dacă ar fi aşa, atunci bineînţeles nu te-ai putea deştepta, aşa cum te poţi deştepta dintr-un vis, pentru că ar însemna că nu ar exista nici o lume „reală” la care să te deştepţi. Aşadar, n-ar fi tocmai ca un vis sau ca o halucinaţie obişnuită. Conform ideii pe care o avem îndeobşte despre vise, ele se petrec în mintea unor oameni care de fapt dorm într-un pat real, într-o casă reală, chiar dacă în vis aleargă pe străzile din Kansas City urmăriţi de o maşină ucigaşă de tuns iarba. Mai presupunem şi că visele normale depind de ceea ce se petrece în timpul somnului în creierul celui care visează.
Dar nu s-ar putea oare ca toate experienţele tale să fie asemenea unui vis uriaş în afara căruia să nu existe nici o lume exterioară? Cum poţi şti că lucrurile nu stau chiar aşa? Dacă întreaga ta experienţă ar fi un vis în afara căruia n-ar exista nimic, atunci orice dovadă pe care ai încerca să o foloseşti spre a-ţi demonstra că există o lume exterioară ar face doar parte din vis. Dacă ai bate în masă sau dacă te-ai ciupi, ai auzi bătaia şi ai simţi ciupitura, dar asta n-ar fi decât încă un lucru care s-ar petrece în mintea ta, ca toate celelalte. E în zadar dacă vrei să afli dacă ceea ce e înlăuntrul minţii tale îţi dă vreun indiciu în legătură cu ce e în afara ei, nu te poţi bizui pe modul în care îţi apar lucrurile - din interiorul minţii tale - pentru a afla răspunsul.
Dar pe ce altceva te mai poţi bizui? Toate dovezile, despre orice ar fi ele, îţi parvin în mod necesar prin intermediul minţii - fie sub forma percepţiei, a mărturiei cărţilor şi a altor oameni sau a memoriei - şi ar fi cât se poate de compatibil cu restul cunoştinţelor tale să crezi că nu există absolut nimic altceva decât interiorul propriei tale minţi.
Este chiar posibil să nu ai nici corp, nici creier - întrucât convingerile tale în această privinţă îşi au originea exclusiv în dovezile furnizate de simţuri. Nu ţi-ai văzut niciodată creierul - presupui doar că toată lumea posedă unul - dar chiar dacă l-ai fi văzut, sau ai crede că l-ai văzut, asta n-ar fi decât o experienţă vizuală ca oricare alta. Poate că nu exişti decât tu, subiectul experienţei, şi poate că nu există nici o lume fizică - nici stele, nici pământ, nici fiinţe omeneşti. Poate că nici măcar spaţiul nu există.
Concluzia cea mai radicală la care ai putea ajunge ar fi aceea că mintea ta este, pur şi simplu, singurul lucru care există. Acest punct de vedere poartă numele de solipsism. Este un punct de vedere foarte stingher şi nu l-au împărtăşit prea mulţi oameni. După cum puteţi deduce din această remarcă, e o concepţie pe care nu o împărtăşesc nici eu. Dacă aş fi solipsist, n-aş scrie probabil cartea asta, întrucât n-aş crede că ar mai exista cineva care să o citească. Pe de altă parte, poate că aş scrie-o, să-mi fac viaţa interioară mai interesantă, prin includerea impresiei că ea ar fi publicată, că unii indivizi ar citi-o şi mi-ar comunica reacţiile lor şi aşa mai departe. Cu puţin noroc, s-ar putea chiar să am şi impresia că mi se plătesc drepturi de autor.
Poate că tu eşti solipsist: în acest caz, vei considera cartea un produs al propriei tale minţi, care prinde viaţă ca urmare a experienţei tale, pe măsură ce o citeşti. Evident, nimic din ce pot spune eu nu te poate convinge că eu exist cu adevărat sau că această carte ca obiect fizic există.
Pe de altă parte, concluzia că numai tu exişti nu se justifică pe de-a-ntregul în raport cu dovezile disponibile. Nu poţi şti, pe baza a ceea ce se petrece în mintea ta, că nu există lumea exterioară. Poate că o concluzie mai modestă e cea corectă, anume că nu poţi cunoaşte nimic dincolo de impresiile şi experienţele tale. Lumea exterioară poate să existe sau nu, iar dacă există, poate să fie sau să nu fie complet diferită de cum îţi apare ţie - n-ai cum să-ţi dai seama. Acest punct de vedere se numeşte scepticism în legătură cu lumea exterioară.
Este posibilă şi o formă mai radicală de scepticism. Argumente similare par să demonstreze că nu poţi cunoaşte nimic, nici măcar despre propriul tău trecut şi propriile tale experienţe anterioare, întrucât nu ai la dispoziţie decât conţinuturile tale mentale prezente, care includ şi impresiile amintirilor tale. Dacă nu poţi fi sigur că lumea din afara minţii tale există acum, cum ai putea fi sigur că tu însuţi ai existat înainte de momentul prezent? Cum poţi şti dacă nu ai apărut pur şi simplu pe lume acum câteva minute, gata înzestrat cu toate amintirile tale prezente? Singura dovadă cum că nu se poate să fi apărut acum câteva minute depinde de anumite convingeri despre modul în care iau naştere oamenii şi amintirile lor, care la rândul lor se bazează pe convingeri despre ceea ce s-a întâmplat în trecut. Dar a te bizui pe acele convingeri pentru a dovedi că ai existat în trecut ar însemna din nou să raţionezi în cerc. Ar însemna să presupui realitatea trecutului pentru a demonstra realitatea trecutului.
Te afli, se pare, în impasul de a nu putea fi sigur de nimic cu excepţia conţinuturilor tale mentale prezente. Şi se pare că orice argument ai încerca să foloseşti spre a ieşi din acest impas e sortit eşecului deoarece el va trebui să presupună ceea ce tocmai încerci să demonstrezi - existenţa lumii exterioare dinafara minţii tale.
Să presupunem, de exemplu, că ai susţine că trebuie să existe o lume exterioară, pentru că e greu de crezut că ai putea avea toate aceste experienţe fără să existe o explicaţie oarecare în funcţie de cauze externe. Scepticul poate răspunde în două feluri. În primul rând, chiar dacă există cauze externe, cum poţi şti din conţinuturile experienţei tale cum sunt acele cauze? Nu le-ai observat niciodată în mod direct. În al doilea rând, pe ce se bazează ideea ta că orice lucru trebuie să aibă o explicaţie? Este adevărat că în concepţia ta normală, nefilosofică, despre lume, procese ca acelea care au loc în minea ta sunt cauzate, cel puţin în parte, de alte lucruri dinafara lor Dar nu ai voie să presupui că aşa stau lucrurile într-adevăr decât dacă încerci să înţelegi cum de poţi cunoaşte ceva, orice, despre lumea din afara minţii tale. Şi nu poţi în nici un fel dovedi un astfel de principiu doar examinând ceea ce se află înlăuntrul minţii tale. Oricât de plauzibil ţi-ar părea ţie acest principiu, ce motiv ai să crezi că se aplică şi lumii? 
Ştiinţa nu ne este nici ea de mare ajutor, deşi la prima vedere am putea să ne adresăm ei cu cea mai mare încredere. În gândirea ştiinţifică obişnuită, ne bazăm pe principii explicative generale pentru a trece de la modul în care ne apare lumea la o altă concepţie asupra modului ei de a fi de fapt. Încercăm să explicăm aparenţele în termenii unei teorii care descrie realitatea din spatele acestora, o realitate pe care nu o putem observa direct. Astfel, fizica şi chimia conchid că tot ce vedem în jurul nostru se compune din atomi invizibil de mici. Am putea argumenta, oare, că şi credinţa generală în existenţa lumii exterioare are acelaşi tip de suport ştiinţific ca şi credinţa în existenţa atomilor? 
Scepticul va răspunde că procesul elaborării raţiona­mentului ştiinţific ridică aceeaşi problemă de ordin sceptic la care ne-am mai referit şi până acum: ştiinţa este la fel de vulnerabilă ca şi percepţia. Cum putem şti dacă lumea exterioară minţii corespunde concepţiei noastre despre ceea ce ar constitui o explicaţie teoretică satisfăcătoare a observaţiilor pe care le facem? Dacă nu putem stabili credibilitatea impresiilor noastre senzoriale în raport cu lumea externă, nu avem nici vreun motiv să ne închipuim că putem avea încredere în teoriile noastre ştiinţifice. 
Mai există încă un răspuns, cu totul diferit, la această problemă. S-ar putea argumenta că un scepticism radical de felul celui despre care am vorbit nu are sens, deoarece ideea unei realităţi externe pe care nimeni n-ar putea-o descoperi vreodată este lipsită de sens. Argumentul este că visul, de pildă, trebuie să fie ceva din care te poţi trezi pentru a descoperi că dormeai; halucinaţia trebuie să fie legată de un lucru pe care cei din jur (sau tu, mai târziu) îl pot percepe ca nefiind real. Impresiile şi aparenţele care nu corespund realităţii trebuie puse în contrast cu cele care corespund realităţii, altminteri contrastul dintre aparenţă şi realitate nu mai are nici un sens.
Conform acestui punct de vedere, ipoteza unui vis din care nu te poţi trezi niciodată nici nu reprezintă ideea de vis: este ideea de realitate - de lume reală în care trăieşti. Concepţia noastră despre ceea ce există nu este altceva decât concepţia noastră despre ceea ce putem observa. (Acest punct de vedere este uneori denumit verificaţionism). Uneori, observaţiile noastre sunt eronate, dar asta înseamnă că pot fi corectate prin alte observaţii - ca atunci când te trezeşti din vis sau descoperi că ceea ce credeai că e un şarpe nu era decât o umbră în iarbă. Dar în absenţa posibilităţii unei concepţii corecte asupra lucrurilor (fie a ta, fie a altcuiva), gândul că impresiile tale despre lume sunt false este lipsit de sens.

Dacă aşa stau lucrurile, atunci scepticul se înşeală dacă îşi închipuie că se poate concepe că unicul lucru care există ar fi mintea lui proprie. Se înşeală deoarece n-ar putea fi adevărat că lumea externă nu există de fapt, decât dacă cineva ar putea observa că ea nu există. Şi ceea ce încearcă să-şi imagineze scepticul e tocmai că nu există nimeni care să observe acest lucru şi nici nimic altceva - fireşte, afară de scepticul însuşi, iar tot ce poate observa el este interiorul propriei sale minţi. Deci solipsismul e lipsit de sens. El încearcă să scadă lumea exterioară din totalitatea impresiilor mele, dar nu reuşeşte pentru că, dacă lumea exterioară este astfel înlăturată, ele încetează a mai fi simple impresii, devenind în schimb percepţii ale realităţii.

Este cât de cât valabil acest argument împotriva scepticismului şi solipsismului? Doar dacă realitatea poate fi definită ca ceea ce putem observa. Dar suntem oare într-adevăr incapabili să înţelegem ideea unei lumi reale sau a unei stări de lucruri care nu pot fi observate de nici un om sau de vreo altă fiinţă?
Scepticul va susţine că, dacă există o lume exterioară, lucrurile din această lume sunt observabile pentru că există şi nu invers, că existenţa nu e acelaşi lucru cu capacitatea de a fi observat. Şi, deşi ajungem la ideile de vis şi halucinaţie plecând de la situaţiile în care credem că putem observa contrastul dintre experienţele noastre şi realitate, cu siguranţă se pare că aceeaşi idee poate fi extinsă la situaţiile în care realitatea nu e observabilă.
Dacă e aşa, pare să rezulte că nu e lipsit de sens să gândeşti că lumea ar putea fi alcătuită doar din interiorul minţii tale, deşi nici tu, nici nimeni altcineva n-ar putea să afle dacă aşa ar sta lucrurile cu adevărat. Şi dacă nu e lipsit de sens, ci reprezintă o posibilitate pe care trebuie s-o iei în considerare, se pare că n-ai cum să-i dovedeşti falsitatea fără să te învârţi într-un cerc vicios. Aşa că s-ar putea să fii într-adevăr prizonierul propriei tale minţi. Asta poartă uneori numele de impas egocentric.

Şi totuşi, toate acestea fiind zise, trebuie să recunosc că este practic imposibil să crezi în mod serios că toate lucrurile din lumea care te înconjoară ar putea, de fapt, să nu existe. Acceptarea lumii exterioare ni se impune cu tărie, în mod instinctiv: nu ne putem descotorosi pur şi simplu de ea cu argumente filosofice. Nu numai că ne comportăm ca şi cum ceilalţi oameni şi celelalte lucruri există: suntem convinşi că există, chiar după ce am trecut în revistă argumentele care par să indice că nu avem nici un temei pentru a crede acest lucru. (Putem avea temeiuri, în cadrul întregului sistem de convingeri despre lume, pentru convingeri mai particulare, în legătura cu existenţa unor lucruri particulare: ca, de exemplu, a unui şoarece în cutia de pâine. Dar asta e altceva. Existenţa lumii exterioare e considerată în acest caz drept înţeleasă de la sine).

Dacă această credinţă în existenţa lumii dinafara minţilor noastre ne apare atât de firească, poate că nu are nevoie de niciun temei. Poate că putem să-i dăm pace şi să sperăm că avem dreptate. Şi, de fapt, asta şi fac mai toţi oamenii după ce au renunţat să mai încerce să o demonstreze: chiar dacă nu pot oferi argumente împotriva scepticismului, nici să-l accepte nu pot. Dar asta înseamnă că noi ne menţinem majoritatea convingerilor noastre comune despre lume în ciuda faptului că (a) s-ar putea ca ele să fie complet false, şi (b) nu avem nici o bază pentru a exclude această posibilitate.

Ne rămân, deci, trei întrebări:

1. Există şi are sens posibilitatea ca interiorul minţii tale să fie singurul lucru care există sau - în ipoteza că lumea dinafara minţii tale există - ca ea să fie total diferită de cum îţi închipui tu că este?

 2. Dacă aceste lucruri sunt posibile, ai vreo modalitate de a-ţi dovedi că ele nu sunt, de fapt, adevărate?

 3.Dacă nu poţi dovedi că există ceva în afara minţii tale, este just să continui să crezi în existenţa lumii exterioare în ciuda acestui fapt?

Thomas Nagel - Oare ce înseamnă toate astea?