Amintiri din vremea ciumei (13)

Am fost de multe ori întrebat — şi mărturisesc că nu am ştiut ce răspuns să dau — cum se face că atîţia oameni bolnavi bîntuiau străzile, deşi casele infectate erau exami­nate cu multă stricteţe şi apoi închise şi vegheate.      Singurul răspuns pe care m-aş pricepe să-l dau ar fi acela că într-un oraş cu o populaţie ca a Londrei nu era cu putinţă să descoperi la timp fiecare casă infectată şi s-o închizi pe dată. Astfel încît oamenii aveau deplina libertate să circule pe străzi, atîta timp cît nu se ştia că aparţin tag­mei celor molipsiţi.

      Cred că aceste lămuriri sînt deajuns pentru a convinge orice persoană înzestrată cu judecată că nu stătea nici în puterea autorităţilor şi nici a vreunei metode sau căi omeneşti să frîneze răspîndirea bolii. Aşadar, închiderea caselor nu a fost decît un mijloc foarte slab pentru slu­jirea scopului urmărit. Binele pe care-l aducea era cu to­tul disproporţionat faţă de suferinţele pricinuite celor po­priţi.

In timpul cît am îndeplinit misiunea mea oficială, am avut dese prilejuri de a mă convinge de zădărnicia mă­surii. De pildă, ori de cîte ori eram trimis în calitate de examinator sau vizitator să cercetez locuinţe infectate, nu se întîmpla să dau peste vreo casă lovită de boală în care cîţiva membri ai familiei să nu fi fugit sau să nu se fi făcut nevăzuţi. Autorităţile se supărau şi-i învinuiau pe exami­natori că nu-şi fac inspecţia cum trebuie. Dar, aşa cum am arătat, casele fuseseră infectate cu mult înainte de a fi aflat noi.

Deşi misiunea mea oficială şi atît de primejdioasă nu a ţinut decît jumătate din durata obişnuită care, aşa cum am arătat, se ridica la două luni, totuşi am avut destul timp să-mi dau seama că nu exista chip ca noi examina­torii să fim încunoştiinţaţi la vreme de starea reală a vreu­nei familii; singura cale era să întrebăm din uşă-n uşă sau să ne informeze vecinii. Nicio autoritate nu ne-ar fi putut impune să intrăm în fiecare casă şi niciun cetăţean nu ar fi acceptat o astfel de sarcină, pentru că ar fi însemnat să ne expunem cu siguranţă primejdiei de molipsire şi de moarte, atît noi cît şi familiile noastre. Şi niciun cetă­ţean cu mintea la cap, adică un om pe care să te fi putut bizui, nu ar fi rămas în Londra dacă ar fi ştiut că riscă să fie supus la asemenea crudă cerinţă.

Dat fiind deci că nu ne puteam forma o părere sigură decît întrebîndu-i pe vecini ori familia, şi că nu întotdeauna se cuvenea a da crezare celor spuse de aceştia, nu era cu pu­tinţă să risipeşti nesiguranţa care plutea în jurul unor atari probleme.

E drept că orice cap de familie era obligat prin lege să-l înştiinţeze pe examinatorul din districtul său, în răs­timp de două ore, de îmbolnăvirea oricărei persoane din casa lui, de îndată ce apăreau semnele infecţiei; dar se găseau atîtea căi de ocolire a acestei dispoziţii, încît ra­reori venea încunoştiinţarea înainte ca toţi ai casei, sănă­toşi ori bolnavi, să-şi fi pus la cale evadarea. Şi, cum am mai arătat, mulţi dintre aceşti evadaţi purtau boala în ei, deşi se credeau perfect sănătoşi. Unii dintre aceşti oameni cădeau fulgeraţi de moarte în plină stradă, şi nu pentru că ar fi fost brusc loviţi de ciumă ca de un glonte ucigaş, ci pentru că aveau de multă vreme infecţia în sînge. Numai că boala, nutrindu-se în taină din organele lor vitale, nu se arăta pînă nu le prindea şi inima în gheară, cu o putere mortală, iar bolnavul îşi dădea sufletul într-o clipă, de parcă ar fi leşinat brusc sau ar fi fost apucat de un atac de apoplexie.

Ştiu că mulţi dintre medicii noştri au crezut o vreme că oamenii care mureau subit în stradă fuseseră atacaţi de boală în chiar clipa cînd se prăbuşiseră, de parcă o mînă din ceruri i-ar fi pocnit în creştet, sau ar fi fost izbiţi de trăsnet. Mai tîrziu, însă, au avut prilejul să-şi schimbe

Aşadar noi, examinatorii, nu aflam că molima pătrun­sese într-o casă decît atunci cînd era prea tîrziu şi deci zadarnic să o mai închidem.

De pildă, în Petticoat-Lane, două case alăturate au fost infectate în acelaşi timp. Dar boala a fost atît de bine as­cunsă de cei ai casei, încît examinatorul, care era un vecin al meu, nu a aflat de ea decît în clipa cînd a fost înştiinţat că toţi locatarii muriseră şi că trebuiau trimise căruţele cu morţi ca să-i încarce. Cei doi stăpîni ai caselor îşi luaseră de comun acord toate măsurile şi îşi potriviseră în aşa fel interesele, încît atunci cînd examinatorul se afla prin preajmă apăreau cînd unul cînd altul şi răspundeau, sau mai bine zis minţeau, fiecare acoperindu-1 pe celălalt, sau îi puneau pe vecini să spună că sînt sănătoşi tun — s-ar putea ca vecinii nici să nu fi cunoscut adevărul. Tot acest lanţ de minciuni s-a desfăşurat pînă cînd moartea a dezvă­luit toate tainele, iar căruţele au fost chemate în puterea nopţii să adune morţii; atunci abia a devenit tragedia cu­noscută. Dar cînd examinatorul ceru poliţaiului să închidă ambele case, nu se mai găseau în ele decît trei oameni vii: doi într-o casă, şi unul muribund în cealaltă. În fiecare dintre case era cîte o infirmieră şi cele două femei au po­vestit că fuseseră îngropaţi pînă atunci cinci morţi, iar ceilalţi membri ai familiilor, destul de mulţi la număr, se răspîndiseră care-ncotro, unii fiind sănătoşi, alţii bolnavi. Molima se statornicise în cele două case de vreo nouă sau zece zile.

Tot aşa, într-o altă locuinţă de pe aceeaşi stradă, capul unei familii bolnave, cînd îşi dădu seama că nu mai putea ascunde adevărul şi nevoind să-şi vadă casa închisă, se baricadă singur; îşi pictă o mare cruce roşie pe uşă, şi cu­vintele „Domnul să ne aibă în pază“. În acest fel îl înşelă pe examinator, care crezu că poliţaiul închisese casa din dispoziţia celuilalt examinator, căci în fiecare district func­ţionau doi. Şi datorită acestui vicleşug, omul avea cale li­beră să intre şi să iasă din casă după bunul plac, deşi lo­cuinţa era infectată. Pînă cînd, în cele din urmă, şiretlicul său a fost dat în vileag şi atunci stăpînul casei şi acei ser­vitori care erau încă sănătoşi au dat bir cu fugiţii. Drept pentru care casa nici nu a mai trebuit să fie închisă.

Iată de ce a fost atît de greu, dacă nu chiar cu nepu­tinţă să se stăvilească răspîndirea bolii. Asemenea lucru s-ar fi putut înfăptui numai dacă oamenii nu ar fi socotit închiderea caselor drept o mare pacoste şi s-ar fi grăbit să vadă această măsură dusă la îndeplinire, anunţînd autorităţile, onest şi disciplinat, deîndată ce s-ar fi ivit primele semne de boală în familia lor. Dar nu te puteai aştepta la una ca asta, drept care puţine locuinţe au fost închise la vreme. Doar cele ale calicimii, care nu avea mijloace de a ascunde boala, şi ale cîtorva familii care se lăsaseră cuprinse de asemenea spaimă şi uimire, încît se dăduseră singure de gol.

De îndată ce mi-am putut găsi un înlocuitor care a acceptat noua misiune de dragul banilor, m-am eliberat din slujba oficială. Nu făcusem decît trei săptămîni în loc de două luni. Dar şi astea mi-au părut nesfîrşite, ţinînd seama că era luna august, lună cînd molima începuse să bîntuie cu turbare în partea noastră de oraş.

În îndeplinirea acestei misiuni nu mă puteam împiedica să-mi spun părerea, de faţă cu vecinii mei, cu privire la închiderea forţată a oamenilor în case, şi anume că era nu numai o măsură dureroasă, dar şi zadarnică. Şi cu toţii gîndeau ca şi mine că dacă persoanele sănătoase dintr-o casă infectată ar fi fost pe dată îndepărtate de cele bol­nave — cu excepţia celor care de bună voie ar fi declarat că vor să rămînă alături de molipsiţi — atunci lucrurile ar fi stat mai bine din multe puncte de vedere. Şi nici cei bolnavi, atîta timp cît aveau încă judecata limpede, nu s-ar fi plîns de izolare. Căci numai cînd delirul le tulbura minţile începeau să protesteze împotriva cruzimii de a fi popriţi. Mai eram noi de părere că lucrul cel mai drept şi mai chibzuit ar fi fost ca cei teferi, îndepărtaţi din casele infectate, să stea un timp retraşi, atît pentru binele lor cît şi pentru siguranţa celorlalţi. Şi anume, socoteam că douăzeci sau, cel mult, treizeci de zile, ar fi fost deajuns ca să-şi dea seama dacă sînt sănătoşi şi nu prezintă pri­mejdia de a-i molipsi pe alţii.

Şi, de bună seamă, dacă această semicarantină ar fi avut loc în case special pregătite în asemenea scop, nimeni nu s-ar fi considerat nedreptăţit sau insultat de o atare restricţie.

O altă observaţie pe care vreau s-o mai fac este aceea că după ce îngropăciunile s-au înmulţit în asemenea hal, oamenii nu se mai sinchiseau să tragă clopotele, să bo­cească sau să-i jelească pe morţi, ori să îmbrace veşminte de doliu, aşa cum se făcea de cînd lumea. Ba nici măcar să-i îngroape pe morţi în coşciuge. Şi, cînd molima se dezlănţuise potop, se renunţase chiar şi la închiderea caselor. Se pare că toate măsurile de acest fel au fost folosite pînă ce şi-au dovedit singure zădărnicia, şi ciuma s-a întins cu o furie căreia nimic nu-i putea sta împotrivă, aşa cum avea, un an mai tîrziu, să se întindă şi focul, care a înghi­ţit oraşul cu asemenea violenţă, încît bieţii oameni, încre­meniţi de disperare, nici n-au mai încercat să-l stingă. Tot aşa şi acum, se uitau unul la altul şi se lăsau în voia deznădejdii.

Străzi întregi erau pustii, nu numai din pricina închi­derii oamenilor în case ci, pur şi simplu, pentru că fuseseră văduvite de cei ce le locuiseră. Uşile zăceau deschise, feres­trele erau trîntite de vînt în casele rămase de izbelişte, unde nu se mai găsea nimeni să le închidă.

Pe scurt, oamenii se lăsaseră întru totul covîrşiţi de spaimă, gîndind că orice măsură sau metodă se dovedise a fi în van, că se stinsese orice fel de speranţă şi că nu-i mai aştepta nimic decît un dezastru universal.

Şi tocmai cînd această deznădejde generală atinsese culmea, providenţa a întins o mînă şi a gîtuit furia moli­mei, care a încetat la fel de surprinzător precum a început. Dar despre acest lucru voi vorbi la locul potrivit.

Acum trebuie să vă mai povestesc încă despre ciuma ajunsă pe culmile tăriei ei, pustiind totul în cale, şi despre oamenii prăbuşiţi în cea mai neagră disperare. E greu de crezut la ce dezlănţuiri de patimi erau împinse bietele făp­turi omeneşti ajunse la graniţele răbdării. Şi aceste aspecte sînt tot atît de mişcătoare ca şi restul; ele pot năuci puterea de judecată a unui om întreg. Ce-ar putea răscoli mai adînc sufletul decît să vezi un om în toată firea, aproape despuiat, scăpat din casa lui şi poate chiar din pat, ţîşnind din Harrow-Alley, o încrucişare de uliţe, curţi şi ganguri, de obicei foarte populate, de prin părţile unde sînt măce­lăriile, în White-Chappel? După cum spuneam, ce poate fi mai răscolitor decît să-l vezi pe omul ăsta dănţuind şi cîntînd de zor în plină stradă, făcînd o mie de gesturi deşăn­ţate, în timp ce vreo cinci-şase femei şi copiii lui aleargă după el ţipînd şi strigîndu-i să vină îndărăt, sau implorînd trecătorii să-l prindă şi să-l aducă acasă. Implorări zadar­nice pentru că nimeni n-ar fi cutezat să-l atingă ori să se apropie de el.

A fost o întîmplare care m-a îndurerat şi m-a tulburat îngrozitor cînd am urmărit-o de la fereastră. Pentru că îmi dădeam seama că sărmanul zănatic se afla chiar atunci, în timp ce dănţuia, prins în tortura unor dureri de neîn­durat, căci, spuneau ceilalţi, avea două gîlme care nu putu­seră fi făcute să crape ori să supureze. Medicii sperau să ajungă la acest rezultat tratîndu-le cu substanţe caustice. Şi nenorocitul avea acum pe el asemenea substanţe care-i pîrjoleau carnea ca un fier înroşit în foc.

Nu vă pot spune ce s-a întâmplat cu acel om, dar cred că a continuat să se lase pradă smintelilor, pînă cînd s-o fi prăbuşit mort.

Nu-i de mirare că însuşi oraşul arăta groaznic. Obiş­nuita forfotă de pe străzile din City încetase, desigur, cu desăvîrşire, Bursa nu era închisă, dar nimeni nu mai călca pe acolo. Focurile abia de mai mocneau: fuseseră aproape stinse de o ploaie repede şi zglobie. Dar nu era numai vina ploii. Unii medici stăruiau că focurile nu numai că sînt nefolositoare, dar sînt chiar dăunătoare sănătăţii omului.

Aceştia stîmiseră mare zarvă şi se plânseseră chiar pri­marului. Pe de altă parte, alţi medici, la fel de străluciţi ca şi primii, s-au împotrivit celor dintâi şi au adus argu­mente cum că focurile sînt şi trebuie să fie folositoare pentru domolirea molimei.

Nu mă simt în stare să vă înfăţişez argumentele susţi­nute de cele două părţi; ce-mi aduc eu aminte este doar faptul că s-au ciorovăit straşnic unii cu alţii. Unii erau pentru focuri, dar ziceau că trebuie să fie numai foc de lemne şi nu de cărbuni. Ba chiar din anumite soiuri de lemn, mai ales brad sau cedru, care răspândesc puternice efluvii de terebentină. Alţii susţineau că cele mai bune sînt focurile de cărbune, pentru că răspândesc miros de sulf şi bitum. Iar alţii erau cu totul împotriva focurilor şi de un fel şi de altul. Pînă la urmă, primarul a poruncit să nu se mai aprindă focuri şi asta mai ales pentru că toată lu­mea şi-a dat seama că molima era atât de crîncenă încât îşi bătea joc de toate metodele, ba mai mult, după fiecare încercare de a o înăbuşi părea chiar să se înteţească în loc să descrească.

Inerţia autorităţilor a izvorît din neputinţa lor de a in­terveni cît de cît, şi nu din teama de a se expune primejdiei sau din dorinţa de a se descotorosi de povara răspunderii ce le apăsa umerii. Căci, ca să fim drepţi, slujbaşii oficiali nu şi-au cruţat nici truda, nici viaţa.

Dar toate strădaniile lor au rămas fără răspuns; moli­ma îşi făcea de cap, iar oamenii, speriaţi şi îngroziţi în ultimul hal, păreau să fi depus armele şi, aşa cum am mai arătat, se lăsaseră, neputincioşi, pradă deznădejdii.

Cînd spun că se lăsaseră pradă deznădejdii nu mă gîndesc la ceea ce se numeşte o deznădejde fatalistă, religioasă, privind condiţia omului în general ci, pur şi simplu, pier­duseră orice speranţă de a scăpa de molimă, de a-i supra­vieţui.

Şi, într-adevăr, ciuma devasta cu o forţă de nebiruit şi prea puţini dintre cei atinşi de molimă în lunile august sau septembrie, cînd boala îşi atinsese culmile, au mai scăpat cu viaţă. Acum lucrurile se întîmplau altfel decît în lunile iunie, iulie şi începutul lui august cînd, aşa cum am mai observat, mulţi dintre cei infectaţi îşi tîrau boala zile întregi şi o duceau încă mult deşi aveau otrava în sînge. Acum însă, adică în ultimele două săptămîni din august şi primele trei din septembrie, bolnavii mureau în două-trei zile, cel mult, şi mulţi chiar în ziua cînd luau boala. Nu ştiu dacă acest lucru se datora înrîuririi nefaste a planetei Cîinelui

Faptul că în aceste săptămîni procentul celor care au murit subit a fost simţitor mai mare decît în trecut, poate fi dovedit printr-o sumedenie de pilde, unele întîmplate chiar în vecinătatea mea. O familie care locuia nu departe de mine, alcătuită din zece persoane, arăta teafără şi sănă­toasă luni de dimineaţă. Luni seara căzură la pat o sluj­nică şi o calfă, care a doua zi în zori muriră; marţi se îm­bolnăviră cealaltă calfă şi doi dintre copii, şi muriră unul în aceeaşi seară, iar ceilalţi doi miercuri. Pe scurt, pînă

După cum aţi mai văzut, multe case rămîneau cu desă­vârşire goale, toţi cei care le locuiseră cîndva fiind adunaţi de căruţa cu morţi. Mai cu seamă într-o alee aflată puţin mai departe şi numită Moses şi Aaron, se spunea că era o serie întreagă de case una lîngă alta în care nu mai exista suflare de om viu, ba chiar se pare că în unele dintre ele morţii fuseseră lăsaţi prea îndelung pînă să fie scoşi. Şi aceasta nu din pricină — aşa cum neadevărat scriseseră unii — că viii nu mai pridideau să-i îngroape pe cei morţi, ci pentru că prăpădul fiind atît de mare în acea alee, nu mai avea cine să le dea de veste groparilor să vină să-şi încarce povara.

Se spunea, dar nu ştiu cu cît adevăr, că unele dintre tru­purile neînsufleţite ajunseseră chiar în stare de descom­punere, şi cum căruţele nu puteau înainta decît pînă la gardul ce împrejmuia aleea, cărăuşii au avut de îndeplinit o muncă foarte grea.

Nu ştiu despre cîte cadavre a fost vorba, tot ce ştiu este că de obicei lucrurile nu se petreceau în felul acesta.

Am arătat că lumea părăsise orice speranţă de a supra­vieţui; ei bine, însăşi această disperată neputinţă a avut, timp de trei sau patru săptămîni, un efect foarte straniu asupra noastră. Anume, oamenii deveniră dintr-odată mai curajoşi şi mai îndrăzneţi; nu se mai fereau unul de altul, nu se mai zăvorau între patru pereţi, ci se duceau oriunde şi peste tot, ba chiar stăteau de vorbă unii cu alţii. De parcă şi-ar fi spus unul celuilalt: „Nu te întreb cum o duci, şi nici nu-ţi spun cum o duc eu; e sigur că în scurt timp şi tu şi eu o să ne prăpădim, aşa că nu mai are importanţă dacă eşti sănătos sau bolnav“. Şi aşa circulau, în disperare, pretutindeni. Şi nu numai că se adunau în public dar, în chip uluitor, se îmbulzeau în biserici, fără să se mai întrebe lîngă cine sau departe de cine să se aşeze, ce mirosuri dăunătoare inspiră, cum arată oamenii din jur. Se socoteau a fi doar nişte morţi vii şi veneau la biserică fără cea mai mică fe­reală, înghesuindu-se, de parcă scînteia de viaţă din ei nu mai avea nicio importanţă în comparaţie cu ţelul pentru care se strîngeau acolo. Într-adevăr, osârdia cu care veneau, ca şi gravitatea şi atenţia cu care ascultau, vădeau că bieţii de ei îşi căutau ultimul refugiu, gîndind că ziua aceea era poate cea de pe urmă din viaţa lor.

Şi au mai fost şi alte urmări bizare, anume, cînd veneau la biserică, se ştergea orice prejudecată sau scrupul în le­gătură cu persoana care le predica din amvon. Fără îndoială, calamitatea doborîse foarte mulţi dintre slujitorii biseri­ceşti, iar alţii se evacuaseră la ţară, neavînd tăria să o înfrunte. Cum numeroase dintre bisericile parohiale rămă­seseră fără predicator, oamenii nu se mai împotriveau acum să dea ascultare dizidenţilor, care, de cîţiva ani încoace, în urma legii parlamentare denumite Act de Uniformizare,

Cred că e locul aici să discut, şi nădăjduiesc că şi alţii vor fi luat aminte, despre felul în care priveliştea apropiată a morţii îi împacă între ei pe oamenii de bună credinţă. Numai bunăstarea şi uşurătatea cu care îndepărtăm de noi orice perspectivă tristă ne îmboldesc la zâzanii, la ură, la prejudecăţi, la uitarea milei şi a omeniei, lucruri care se în­tâlnesc atât de des printre noi toţi.

Încă un an de ciumă şi toate certurile dintre noi s-ar fi stins; o înfruntare, faţă-n faţă, cu moartea sau cu boala aducătoare de moarte şi orice urmă de pizmă din firea noastră s-ar spulbera, vrăjmăşiile dintre noi s-ar topi, şi toate lucrurile ne-ar apărea într-o lumină cu totul deose­bită decît pînă atunci. Tot aşa cum în acea vreme oamenii i-au primit în sînul bisericii .pe cei certaţi cu legile ei ofi­ciale; şi tot aşa cum preoţii dizidenţi care, urmîndu-şi un principiu, se rupseseră de comunitatea bisericii angli­cane, erau acum mulţumiţi să se întoarcă la vechile biserici parohiale şi să se conformeze unor ritualuri pe care altă­dată le renegaseră.

Dar pe măsură, ce teroarea molimei s-a domolit, lucru­rile şi-au reluat vechile făgaşuri nedorite şi au decurs iarăşi ca în trecut.

Pomenesc toate acestea cu interesul cronicarului; nu am de gînd să intru în argumentele vreuneia dintre părţi, sau să le determin să-şi însuşească o viziune mai înţelegă­toare. Nici nu cred că o astfel de încercare ar fi potrivită sau menită să izbîndească. Dimpotrivă, deosebirile par să se lărgească şi să se adâncească tot mai mult, şi cine sînt eu ca să-mi închipui că aş izbuti să înrîuresc prin vreun cuvînt o parte sau alta? Limpede e numai că moartea ne va împăca pe toţi. De cealaltă parte a mormîntului reîncepe frăţia. În ceruri nu ne va mai despărţi nicio prejudecată şi niciun fel de scrupul. De ce însă nu izbutim asemenea minune şi aici pe pămînt, n-aş putea spune. Şi nici nu vreau să mai discut despre acest lucru; cred că e deajuns să-l deplângem.

Aş putea vorbi mult şi bine despre grozăviile din acele vremi şi aş putea descrie cumplitele ciudăţenii care puteau fi văzute zi de zi; lucruri stranii la care boala îi împingea pe sărmanii ieşiţi din minţi. Pe străzi aveau mereu loc acum scene de coşmar şi familiile ajunseseră să se îngrozească de ele însele.

Dar după ce v-am povestit cum un bolnav legat în pat, negăsind nicio altă cale de a se descătuşa, şi-a dat singur foc cu luminarea care, din nefericire, îi era la îndemînă, şi a ars cu pat cu tot. Şi după ce v-am mai zugrăvit cum un altul, din pricina chinurilor de neîndurat, juca şi cînta despuiat în stradă, nemaifiind în stare să deosebească o exaltare de alta, repet deci, după ce v-am istorisit acestea toate, ce aş putea să mai adaug? Ce-aş mai putea spune ca să înfăţişez mai viu cititorului tragedia acelor zile, sau să-i dau o idee mai limpede despre o dramă cu fire atît de încîlcite?

Trebuie să mărturisesc că şi pentru mine erau zile în­fiorătoare, că ajungeam uneori la capătul puterii de a răbda, şi că nu mă mai însufleţea tăria de la început. Pacostea care pe mulţi îi făcuse să plece aiurea, pe mine mă împin­gea în casă şi, în afară de călătoria la Blackwall şi la Greenwich de care v-am povestit şi care a fost un soi de excur­sie, mi-am petrecut restul timpului cît mai mult între patru pereţi, aşa cum procedasem şi cu două săptămîni înainte de această aventură. V-am mai spus că adeseori mă căiam pentru hotărîrea mea de a nu mă clinti din oraş, cînd aş fi putut pleca împreună cu fratele meu şi cu familia lui. Dar, oricum, era prea tîrziu. Şi după ce m-am retras şi am stat o bună bucată de vreme în casă, înainte ca nerăbdarea mea să mă fi pus pe drumuri, am fost chemat, aşa cum v-am arătat, ca să mi se încredinţeze acea urîtă şi primejdioasă misiune, care m-a scos iar printre oameni. Dar după ce am încheiat-o. dat fiind că molima era în toi, m-am sihăs­trit din nou, şi am rămas iar în casă vreo zece-douăsprezece zile. Timp în care, stînd mereu la fereastră, mi-a fost dat să văd spectacole sfîşietoare, desfăşurate chiar pe strada noastră; unul dintre ele l-a alcătuit acea creatură înnebu­nitoare care dănţuia şi cînta în agonia chinurilor.

Dar au mai fost multe altele. Nu trecea zi sau noapte fără să se întîmple ceva cumplit la capătul dinspre aleea Harrow-Alley, unde erau sălaşele populaţiei sărace, cei mai mulţi dintre ei fiind măcelari sau oameni cu îndelet­niciri legate de tăierea vitelor.

 

Aproape întreaga noapte căruţa cu morţi zăcea în capă­tul aleii, căci dac-ar fi pătruns în ea, n-ar fi avut cum să întoarcă, şi, oricum, nu putea înainta decît foarte puţin. Zăcea deci acolo, aşteptîndu-şi morţii; şi cum cimitirul era foarte aproape, de îndată ce căruţa se umplea, se ducea să-şi deşerte încărcătura şi se întorcea iarăşi.

Eu cu neputinţă să descrii ţipetele înfiorătoare şi zarva cu care aceşti nenorociţi aduceau la căruţă trupurile neîn­sufleţite ale copiilor şi ale rudelor. Şi după numărul celor ce însoţeau mortul ai fi zis că n-a mai rămas unul în urmă, sau că în uliţele acelea locuia atîta lume cît să umple un oraş întreg.

Uneori, în puterea nopţii îi auzeai strigînd: „Mă omoară!“ sau: „Foc!“ Dar îţi dădeai lesne seama că nu erau decît glasul delirului şi vaierele unor oameni striviţi de boală.

Cred însă că în zilele de care vă vorbesc pretutindeni era la fel, pentru că timp de şase sau şapte săptămîni furia bolii a întrecut orice măsură. Ba chiar a ajuns la asemenea limite încît a început a fi ştirbită şi acea minunată ordine despre care v-am vorbit şi care făcea cinste autorităţilor. Mă refer la prevederea ca pe străzi să nu fie văzut nici un mort şi nicio îngropăciune să nu aibă loc la lumina zi­lei. Şi totuşi, pentru o scurtă vreme, aceste măsuri au fost încălcate.

 

Defoe reflectă aici o veche controversă asupra valorii pre­ventive şi curative a focurilor. În epidemiile precedente, ca şi în 1665, fuseseră aprinse focuri pe străzile Londrei, conform tradiţiei care spunea că Hippocrate salvase Atena de ciumă prin foc