Alungarea avocatului

Un avocat limbut, şi unde s-a văzut avocat moale de gură? de acei adică care în viaţa lor nu fac altceva decât numai încurcă lumea, ajunse la ceasul morţii.

Cât trăiesc, ei nu visează decât pledoarii, cestiuni prealabile şi escepţiuni; chichiţe şi clenciuri, paragrafe şi articole combinate cu alte articole de care au la îndemână, când li se cere, cu duiumul, de pare că-i scoate din coşniţă.

     Când i-auzi torosind pe la tribunale câte în lună şi în soare, de să-ţi facă şi pe dracul alb, socoteşti că ei sunt tari şi mari în lume şi că n-au să mai moară. Dar au şi ei, ca toată lumea, o mână de suflet şi-şi leapădă şi ei potcoavele, cum se zice, după ce au fript în dreapta şi au pârjolit în stânga, adică când vine o sfântă de moarte şi le închide gura. Iară d-alde dreptul comun, probe insuficiente, amânări, cestiuni de apreciere, contestaţii şi câte nagode toate, plăsmuindu-se în creierii lor, se fac una cu aburul ce iese dintr-înşii la ceasul morţii, şi aşa amestecat se duce pe lumea cealaltă ca un fum ieşit din fel de fel de mirodenii.

Murind advocatul, sufletul lui rătăcea încoace şi încolo printre rai şi iad, şi se tot gândea că ce tertipuri să mai născocească şi pe-acolo ca să trăiască bine, cum trăise pe pământ, din sudoarea altora, când ajunse la poarta raiului. Aci întâlni pe sfântul Petru cu cheile.

-        Deschide poarta, moş chelar, că voi să intru!

-        Cine eşti D-ta şi de unde vii?

-     Vin de pe ceea lume; sunt jurisconsult, doctor în drept. Aproape jumătate din viaţa mea am învăţat la carte; ştiu să apăr drepturile omului şi am diplomă de la facultatea din Târgovişte.

-        De aşa ceva nici că se pomeneşte pe-aci.

-        Dar D-ta cine eşti?

Sântul Petru când auzi că-l întreabă cine este, nu se putu opri de a nu zâmbi cu milă şi-i răspunse:

-       Precum mă vezi, eu sunt Petru cu cheile raiului; deschid la cine se cuvine.

-        Bun luciu este asta, moşule. Dară cine te-a pus pe D-ta aci?

-       Ce fel, cine m-a pus? Iacă Domnul nostru Isus Christos; cine să mă pună?

-        Unde ţi-e decretul de numire?

-        Ce este aceea decret?

-    Iacă, pitacul formalitatea în puterea căreia eşti pus în pâine. N-ai patalama la mână? Eu te contest.

-        Ei! Și ce face asta?

-    Face că cel întâi venit poate să te revoace, să te suspende, să te destituie şi atunci rămâi cu buzele umflate.

Unchiaşul Petru, curat la inimă şi tare în credinţă, stătu niţel de se gândi şi o îndoială oarecare păru a se furişa în inima lui. Atunci prinse a întreba pe încurcă-lume:

-       Şi ce trebuie să fac ca să nu fiu clintit de la slujba mea?

-      Iacă, răspunse avocatul, să te duci la cel ce te-a pus în slujbă, să-ţi dea un decret că eşti numit definitiv.

Sântul Petru păru a da crezământ ziselor advocatului, îl lăsă să intre şi se duse drept la Domnul Christos.

-      Doamne, zise el într-o doară, mi-ai dat cheile raiului, m-ai pus în slujbă, ca să bag de seamă să nu se strecoare în rai vreun nevrednic de a vedea faţa ta; dar decret de numire nu mi-ai dat; formalităţile nu sunt îndeplinite.

-      De unde-ţi vine ţie, Petre, astfel de gânduri străine de locul unde te afli? Au doară nu ştii tu că aici unul singur este, care porunceşte şi că numai voia lui se face?

-      Ba ştiu. Doamne; dar dacă ar veni cineva să mă conteste, să mă revoace, să mă destituie, cu ce să mă împotrivesc eu care n-am carte la mână?

-     Du-te, Petre, şi-ţi caută de treabă, şi oi vorbi eu lui Dumnezeu.

Domnul Christos apucă într-o parte şi Petru se duse la treaba lui.

Umblând încoace şi încolo prin rai, Domnul Christos se întâlni piept în piept cu avocatul. Acesta cum îl văzu, prinse a-l întreba:

-     Cu ce drept stai tu, Christoase, de-a dreapta lui Dumnezeu?

-    Cu dreptul veşniciei, căci noi una am fost înainte mult de facerea lumii şi una vom fi până şi după sfârşitul veacurilor.

-      Chestiune de apreciere, răspunse avocatul. Dar eu nu-ţi voi recunoaşte dreptul ăsta până nu voi vedea negru pe alb: „Ai carte, ai parte".

Domnul Christos îi întoarse spatele, îl lăsă să hondrănească, şi, văzând mai cât colea pe Dumnezeu Tatăl, îi zise:

-      Tatăl meu, tu ştii că între noi nu s-a iscat niciodată vreo neînţelegere; voia ta a fost şi voia mea, pacea şi unirea au domnit pân-acum în locaşul acesta al fericirii. Astăzi însă o lepădătură a firii omeneşti s-a strecurat în rai. El bagă zâzania între cei drepţi, îi îndeamnă la neascultare şi nu va întârzia până a cuteza să ridice şi vreo răzmeriţă.

-       Şi cine este acel ticălos?

Dumnezeu făcu astă întrebare numa' aşa doar de florile mărului, căci el ştia una ca asta până încă a nu intra acest scaiete în rai.

-      Un încurcă-lume, răspunse Domnul Christos, care după ce a învrăjbit pe tată împotriva fiului, pe soră împotriva fratelui şi pe vecin împotriva prietenului, a venit să caute pete în soare şi raiului. Şi sub cuvânt că apără drepturile aproapelui, zarva şi pizma umblă înaintea lui. El caută să tulbure minţile tuturor cu aiureli d-ale lui, de care i-a tot şoptit Satana la ureche cât a trăit în lume. Şi peste toate acestea cutează să-mi tăgăduiască însuşi dreptul meu.

-    Cu urgie să se gonească acest urmaş al vrăjmaşului omenirii, căci el mâine-poimâne va îndrăzni, poate, să mă necunoască şi pe mine însumi şi să cerce a mă şi goni din rai!

Şi porunca Domnului răsună ca un tunet, de se cutremură raiul. Atunci o ceată de îngeri cu săbiile de foc luară la goană pe cel ce, şi mort fiind, nu visa decât procese, probe insuficiente, amânări, drepturi nedrepte şi proceduri alături cu adevărul. Şi huiduindu-l, şi lovindu-l, şi îmbrâncindu-l, îl scoaseră îngerii din rai cu nepusă în masă, şi-l aruncară în tartarul cel mai din afară unde este scrâşnirea dinţilor şi munca de veci, acolo unde locuieşte pizma, învrăjbirea şi neunirea.

Petre Ispirescu