Cu privire la diavol

„Ce este diavolul?“, fusese întrebat odată Zacharias Lichter. „În primul rând – răspunsese el –, diavolul nu este; nici măcar nu încearcă să fie, ştiind că nu va fi niciodată. Plecând de la Dostoievski, diavolul îmi apare ca o încorporare simbolică a mediocrităţii conştiente de ea însăşi, a ceea ce ar trebui să se numească, poate, «complexul de mediocritate» – dând, fireşte, psihologicului un sens ontologic. Diavolul ilustrează imposibilitatea de a fi şi conştiinţa acestei imposibilităţi, sursă a mediocrităţii în lume. Metaforic vorbind, diavolul se scaldă în ape călduţe şi stătute, stăpânit de furia neputincioasă că este pe veci exclus de la climatul extremelor; stăpânit de furia că nici măcar nu poate suferi din această pricină. Departe de gheaţă şi flacără, diavolul creează şi distruge – simultan – toate compensaţiile precare, visează toate visurile timide şi lamentabile, care însă, nici ele, nu se vor împlini niciodată, fie şi numai pentru că el singur, visându-le, îşi bate joc de ele… Eşecul existenţial îl umple pe diavol de un resentiment fără margini, care stă la baza uriaşei forţe de proliferare a mediocrităţii şi a banalităţii. Ca să se răzbune de inexistenţa sa, el a întemeiat marele şi prosperul Imperiu al prostiei. E o naivitate să consideri că diavolul ar fi opusul lui Dumnezeu (Dumnezeu neputând să aibă alt opus decât pe Sine), după cum e o naivitate să crezi că diavolul e «spiritul negaţiei», căci el nu-i capabil nici să afirme, nici să nege nimic: tot ce poate să facă este să aplice; astfel încât ar fi mai justificat să-l identificăm cu «spiritul practic», calitate fundamentală a prostiei. Diavolului îi lipseşte aptitudinea de a distinge între adevărat şi fals; el este, în schimb, în stare să distingă cu o mare precizie între posibil şi imposibil. În aceasta stă şi imensa primejdie pe care o reprezintă şi de care ar trebui să devenim din ce în ce mai conştienţi. Posibilităţile în ordinea aplicării practice sunt cel puţin la fel de bogate în ceea ce priveşte falsul şi adevăratul: or, diabolica prostie le explorează cu egală dibăcie, cu o logică perfectă. În fond, e probabil că aplicarea unei idei false poate duce chiar la obţinerea mai multor rezultate practice decât aplicarea unei idei adevărate (adevărul opunând mai multe rezistenţe în această privinţă). Nu asistăm astăzi la o sistematizare şi tehnicizare a minciunii – în aproape toate planurile de cunoaştere? Nu ne dăm seama – fenomen cutremurător! – de fantastica repeziciune cu care inocenta eroare, sub acţiunea minuţios organizată a prostiei, se transformă în minciună?“

Zacharias Lichter părea înspăimântat, în ochii lui lucea o rară derută. „Diavolul – continuase el –, perseverând plin de resentiment în inexistenţa sa, a descoperit unul dintre lucrurile cele mai teribile: puterea minciunii.“

Matei Călinescu - Viața și opiniile lui Zacharias Lichter