O cronică la volumul meu „Cu fața la pământ”

Vino numai și atunci vei vedea

        Acest volum de versuri este mai mult decât „o pendulare între Divinitate şi sine”, cum îl definea istoricul Cristian Crăciun. Este mai degrabă o modalitate subtilă și profundă de a aduce învăţăturile evanghelice în prezent printr-o decantare, printr-o sublimare a acestora în forma unor concluzii imprevizibile, posibile, care aparțin exclusiv autorului.

Titlul volumului pare a fi în contradicţie cu mesajele poemelor care îţi ajung la suflet şi te înalţă spiritual.

Doar aparent acest titlu declanşează o dilemă legată de postura sau atitudinea omului în rugăciune, moment în care cei mai mulţi dintre noi îşi îndreaptă privirea spre cer, diferenţiindu-se astfel de un Dumnezeu măreţ şi atot­puternic, dar aspirând spre El.

Dumnezeu este acolo, sus, noi suntem aici, tereştri.

„Cu faţa la pământ” nu suntem neapărat în ipostaza învinşilor, a deznădăjduiţilor, ci şi în reculegere, în încercarea de a-l aduce pe Dumnezeu în noi înşine, lucru mult mai lesne, în absenţa perspectivei vizuale. A sta cu faţa la pământ nu exclude interiorizarea, personalizarea dogmei, penitenţa prin canon. Este, mai ales, suferinţă, chin neostoit, tânjire spre ideal şi perfecţiune, într-un cuvânt, spre Dumnezeu. Aşa cum spune poetul, cel aflat cu fața la pământ începe „să audă mersul furnicilor şi înmugurirea smochinilor” (Înmugurirea).

În poemele lui Raul Baz, Cuvântul Evangheliei ne devine contemporan. Cei trei magi au datoria de a vesti că „războiul dintre tată şi fiu este gata să înceapă” (Magii). Dincolo de sensul biblic, profund al acestei afirmaţii, înclinăm spre recunoaşterea unui fenomen la care asistăm astăzi din plin.

În degringolada şi deruta în care trăim, e posibil, şi acum ca şi atunci, ca salvarea, bucuria pură să ni le aducă naşterea lui Isus: „Pruncul râzând/ precum picăturile de rouă/ pe mugurii smochinilor/” (Cornul).

Suspiciunea care domneşte printre noi la tot pasul, bariera raţionalului în calea smereniei şi a credinţei, îndoiala nejustificată transpar în finalul poemului Pocăinţă: „Pentru ce îmi va fi mie bine/ să mă fac pescar de oameni? Vino numai /şi atunci vei vedea”.

Izolarea individuală, refuzul ostentativ de a ne mai implica în social, în politic chiar, retragerea în oaze rarefiate şi elitiste, într-un cuvânt, fuga de realitate nu rezolvă problemele unui prezent agresiv, distorsionat, hâd. Mai cu folos ar fi aducerea la lumină a binelui şi frumosului existente încă în noi, printre noi: „De ce v-aţi ascuns puţin înţelepţilor?/Au nu ştiţi că urâtul nu e totuna cu răul/şi că blândeţea e mai puternică decât/mânia, răcnetul şi pucioasa?” (Balaurul). Şi exemplele ar putea continua...

Periplul biblic din volumul lui Raul Baz depăşeşte sfera poeziei religioase, ne îndeamnă la introspecţie şi implicare, ne obligă să rămânem vii, să găsim adevărul prin credinţă: „ceea ce nu poţi crede cu mintea/ aceea să crezi în inima ta". (Adevărul)

Apărut în volumul „Ulciorul din vârful muntelui” al distinsei prozatoare Cati Rodica Enache